Uraganul

Spre-asfinţit, la orizont, o linie-argintie,
Parcă din cea mai neagră beznă apărută,
Scânteind ca sabia lui Azrael,
Semnalizând o răfuială, o dispută:

Tot mai ameninţătoare întunecimea s-a-încruntat,
Apoi s-a albit linia, înfricoşătoare ca un şarpe.
Toţi cei care-o priveau ştiau bine prevestirea-aceea –
Simţeau că uraganul este foarte, foarte-aproape!

Până la bompres talazurile s-au înălţat,
Cei mai bravi au devenit smeriţi ca preoţii;
Tunetele se-apropiau învolburând oceanul
Cu rânjete mai fioroase c-ale morţii:

Velele şi straiurile fâlfâiau rupte-n două,
Catargele şi vergile gemeau fenomenal,
Cerul, negru ca smoala, se-apropia de ape
Se-avânta până la cer catargul principal.

Dincolo de etravă arborele prova a zburat,
Cordaje şi palancuri erau împrăştiate peste tot;
Nava-n tangaj lovea cu fruntea-n valuri –
Toate scârţâiau, marea fierbea dezlănţuită,-n clocot!

În mijlocul acelui vârtej sălbatic, al acelui haos,
Deasupra şi-n jurul meu doar disperarea şi disperaţii –
Braţe chinuite şi feţe gâfâind în căutarea unei guri de aer,
Şi înecul, şi înecaţii!

poezie de Charles Swain, 1801-1874, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O furtună puternică pe mare

Înfricoşători, norii aleargă sub cerul încruntat,
Sfâşiaţi şi-mpinşi de uraganul clocotitor, întunecat:
Fulgerele lansează flăcări orbitoare,
Urmate-apoi de trăsnete asurzitoare.
Marea zbiară ca şi cum i-ar prevesti lumii pieirea,
Iar pânzele de spumă-n zbor biciuie privirea.

Acum, ruliul ne-aruncă dintr-un bord în altul
Şi vergile cad cu capetele-n val din tot înaltul:
Trebuie-n tumultul nebun urechile s-acoperim,
Nu putem face nimic, nu ne vedem, nu ne-auzim.
Velele-s rupte şi straiurile spânzură-n iadul acvatic,
Mii de scântei sar din focul ceresc, sălbatic.

Acum în bordul de sub vânt, acum în cel din vânt
Ne-agăţăm de un firicel de viaţă aşteptând
În bezna din ce în ce mai mare clipa-n care
Trudita noastră navă se va prăvăli în mare.
Neputincioşi, aşteptăm în noaptea neagră şi ostilă
Sfârşitul. Soarta ne-atârnă de-o biată balama fragilă.
Şansele noastre-s mici; înnebunitor, suspansul continuă;
Vacarmul e cumplit – şi mai e destul până se va crăpa de ziuă.

Deodată vijelia a contenit şi cerul spre est s-a-nseninat;
Dar nava cu velele şi greementul rupte-a eşuat.
Şi, mai rău de-atât: cinci marinari şi-un băiat, un mus –
Ultimul nădejdea, sufletul mamei lui, care-l iubea nespus –
S-au pierdut (ei nu mai pot vedea acest răsărit de soare)
În furia tempestei şi-a viforului de spumă orbitoare.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, e timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa."

Prova se înfige-n apă şi-n borduri două valuri albe dau în clocot,
Flutură-n vânt vela rândunică şi cineva scoate, vibrant, un chiot;
Murmurul Atlanticului, sărat, e pentru cei morţi un refren alinător:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, sus pe vergă-n zbor."

Scârţâitul scripeţilor, ascuţit, armăsarii vremii-n spume,
Fluierul strident al sarturilor, toţi diavolii dezlănţuiţi în lume;
Sub noi, toţi înecaţii; deasupra, cerul plin de stele pe catarg:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn şi îndată vom naviga în larg!"

Acolo ne-aşteptă rumenă şi rotundă o prietenă, bătrâna lună,
Remorcherul cu coşuri roşii a dispărut şi-n curând, fiule, împreună,
Navă şi echipaj, vom părăsi Canalul, aşa c-ai grijă – şi-ţi mai spun:
"Potoleşte-o când tanghează şi fii atent, dragul meu, cart bun!"

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada fiicei contelui Haldan

Fata contelui Haldan venea mereu aproape
De valuri, privind sfidător în zare
Spre orizont, dincolo de ape;
Râdea mândră, strigând în gura mare:
"Cosiţele a şase prinţese-s preţul
Pe care-l va plăti cel ce-mi va cere mâna,
Aşa că, hai frumoasă barcă, salut frumoasă barcă!
Să vină mirele să-şi ia stăpâna!

Într-o zi, fata contelui cutreiera
Pe falează, la fel ca şi-altă dată,
Când a văzut un cavaler bălai
Cum naviga spre ţărm cu nava lui înaltă.
Toate velele din catifea erau croite,
Iar catargul bătut în aur şi-n safire
Şi "hai frumoasă barcă, salut frumoasă barcă!
Iată vitezul care-mi va fi mire!"

"Am tăiat cosiţele a cinci prinţese,
Colindând mii de ape şi-îndepărtate ţări,
Şi-am strâns laolaltă buclele de aur
Să-ţi fac cel mai frumos şal de peste şapte mări.
Mai lipseşte una doar şi vor fi şase,
Doar una şi povestea va deveni un simplu fapt;
Aşa că, hai frumoasă barcă, salut frumoasă barcă!
Înalţă-ţi pânzele şi zboară pe luciul de smarald!"

A sărit în apă şi-a înotat spre mal,
Acel călător tânăr şi îndrăzneţ,
A prins semeaţa fată-a contelui Haldan
Şi i-a tăiat părul de aur, podoaba ei de preţ:
"De-azi, ascunde-te şi plângi, mândră fecioară,
Povestea s-a sfârşit şi-i rece supa;
De acum, hai frumoasă barcă, salut frumoasă barcă!
Întinde velele! Spre vest! Şi vânt din pupa!"

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la urmă

până la urmă
moartea s-a decis
să-şi facă de petrecanie

în mijlocul drumului
leşinată
pe dâra fumului
pe buza tunului

un soldat
a găsit-o zăcând

se răscolea într-însa
şi poate şi-n el

pe braţe
a dus-o până dincolo
de întuneric

pe drumul lui
moartea-şi dădea duhul
până la urmă...

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest

Fire-ar să fie
Într-un ceas bun!
Am zis într-o doară
Încă de la început
Privind prin lentile
Da de unde că nu e
Cum s-ar crede
S-a denigrat total
Pe acelaşi subiect
Din motive subiective
S-a mânjit acel motiv
Cu tot cu predicat
Inclusiv autorul
I s-au adus insulte
A fost ponegrit
Cu alde ofense
S-au făcut injurii
Şi reclame negative
În dauna acelui script
S-a voit compromitere
Până peste poate
La propriu sau figurat
Şi toate pe nedrept
Acolo în bezna incisivă
El a devenit
Peste aşteptări poem
Când l-am scos la lumină
Arăta superb.

poezie de David Boia (16 noiembrie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste

Lucrurile s-au întâmplat aşa:
Când s-au întâlnit atunci, în prima seară,
Şezând pe-o bancă strâmbă la şosea,
Sub cerul înstelat de primăvară

Nu bănuiau ce soartă îi uneşte
Erau timizi, ca la-nceput de drum,
Gâtlejul îl simţeau ca prins în cleşte,
Vorbeau de aer, nori, de ceaţă, fum.

Deşi simţeau un răscolit în vine
De parcă se chemau de ani şi ani.
Timpul trecea, s-a-ntunecat de-a bine,
Şi-atunci, în umbra deasă de castani.

Ce le-ascundea roşeaţa de pe faţă,
S-au apropiat, s-au mângâiat pe mână...
Au trecut ani, şi seara, dimineaţa,
Acum bătrâni, sunt veşnic împreună.

poezie de Jean Lulu Stern
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epava

Arsă până la os de soare zace-aruncată de furtună
Pe plaja goală, dusă pe gânduri, aplecată pe-o parte;
Ea care-odată înnoda-ndepărtate ţărmuri împreună
Şi vântura Estul şi Vestul cu velele-n vânt umflate...

Stoluri de pescăruşi aromesc pe copastie şi pe etravă
Extenuate de mareea care tot urcă şi tot coboară...
Dar, se spune, c-atunci când e lună plină, bătrâna epavă
(Şi toate clopotele-anunţă miezul nopţilor de vară)

Înalţă velele şi se-avântă departe de vederea noastră:
Despică oceanul iarăşi şi la prova ard flăcările spumei,
Şi ea valsează pe apa mării unde cerul e singura fereastră,
Retrăieşte nişte vise frumoase de demult, vii în somnul ei.

Fremătând, în vreme ce pluteşte-nclinată-n vântul nopţii,
Voioasă că velele-i cântă-n briza tare şi-o îndrumă,
Ea simte că marinarii o iubesc şi-au grijă de ea cu toţii –
Iar porturile-i cad, unul câte unul, ca nişte stele-n urmă.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am simţit o Înmormântare în Creier

Am simţit o Înmormântare în Creier,
Bocitoare se jeleau neîncetat
Umblând - de colo colo - până când
Şi Judecata mi-au întunecat

Iar când s-au potolit cu toate,
O Slujbă ca o Tobă s-a pornit -
Bătând într-una până ce
Şi Cugetul mi-a amorţit -

Am auzit apoi săltând o Lacră
Pe suflet parcă-mi scârţâiau anume
Cu-aceleaşi Încălţări de Plumb
Spaţiul întreg - a început să sune,

Şi parcă Cerul tot era un Clopot,
O singură Ureche, tot ce era Suflare
Eu şi Tăcerea, ciudată Pereche
Naufragiate aici, solitare

Am căzut apoi adânc, adânc -
O Scândură s-a rupt în Mintea mea -
În cădere mă loveam de Lumi -
Epuizând - Cunoaşterea

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dunărea şi Marea Neagră

După o lungă şerpuire
Dunărea sfârşeşte-n mare
Şi la locul de-ntâlnire
Are loc o confruntare.
Dunărea bogată-n guri
Face nazuri,
Cum că ea de n-ar aduce
Un filon de apă dulce,
Ea ar avea altă soartă
Şi-ar fi practic mare moartă.
Marea, un pic agitată
Îi dă replica de-ndată:
- De nu ţi-aş pompa prin guri
Valuri cu apă sărată
Nu ai fi aşa bogată
În nisetri şi moruni
Şi... în loc de caviar
Ai avea tarama... doar!
Nu uita tu "picătură",
Că eu nu am fundul gol,
Că-s bogată şi-n petrol,
Dar şi-n stocuri mari de gaze
Vândute de nişte loaze
Pe nimic!
Şi-apoi, îţi zic:
Zecile de mii de oameni
Vin la mine în toţi anii,
Ca la Mecca musulmanii...
Şi încheind cu-aşa cuvinte,
Înghite Dunărea-nainte.

Morala:

Cu o mare,-n mod firesc,
Nu e bine a te pune,
Mai mult de e lac "rusesc"
Ori chiar "americănesc"!

fabulă de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cultul nu va muri până când stelele nu vor fi iarăşi la locul lor şi până când preoţii ascunşi nu îl vor fi sculat pe Cthulhu din mormântul său pentru a îşi reînvia adepţii şi a îşi relua domnia pe Pământ. Timpul va fi uşor de ştiut, pentru că atunci omenirea va fi devenit ca "Cei vechi şi mari": liberi şi sălbatici, dincolo de bine şi rău, legile şi moralitatea fiind lăsate în urmă, toţi oamenii ţipând şi omorând şi extaziindu-se de fericire. Apoi "Cei vechi" eliberaţi îi vor învăţa noi metode de a urla şi a omorî şi a se bucura de faptele lor, şi tot pământul va arde cu un holocaust de euforie, libertate şi extaziere.

H.P. Lovecraft în Chemarea lui Cthulhu (1926)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în alb şi negru

#alb

ceaţa a făcut ravagii pe teritoriile noastre sunt rochii de mireasă pe care le-am purtat în fiecare zi am închis ochii şi în loc de întuneric am văzut vulpi polare lingându-mi mâinile zăpada a curs ca o apă dar nu era zăpadă nu erau lacrimi nu era cerul vărsând ploaia eram eu ascultând de dorinţele mele imaculate eram eu cea mai bună fată care a uitat violenţele din copilărie
am înnodat toate aceste amintiri am făcut un fular alb şi am zâmbit în faţa aparatului de filmat cât de mult am putut

apoi a curs filmul alb, cadru cu cadru până la sfârşit

#negru

rochiile de mireasă sunt acum negre le-am purtat în fiecare zi în care a murit cineva le-am purtat toată viaţa mă întreb de ce frunzele sunt negre ca şi cum ar fi suportat o operaţie am înotat într-o apă mâloasă neagră nu am reuşit să ies la suprafaţă
noaptea mă îndrăgostesc de linişte dar e o linişte neagră şi sunt tot eu ascultând-o sparg o veioză ca întunericul să rămână deplin sunt tot eu cu toate rochiile de mireasă negre înfăşurată ca o mumie soarele s-a dezlănţuit peste camera mea soarele negru la care ne închinăm când nu se mai vede lumina

apoi a curs un film negru, cadru cu cadru, până la sfârşit.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce numărase secundele

fusese ca un zeu alungat pe sânii unei statui
atât de ipocrit
atât de familiar sorbindu-i muncile
pe jumătate mort
tăcea
tăcea ca o fericire în armură de cavaler

două răzbunări albe
două amănunte venite din viciu
numai ţinând timpul şi trupu-i negru
creşteau în pieptul lui

nimeni nu mai urcase atât de mult
nimeni nu mai revenise din iernile galbene ale uitării
drumul şi rătăcirea
penetrau gândurile
ca pe-o virginitate răstignită

important e că era întreg
ca un fluviu gata să-şi desfacă aripile
să înţeleagă mai bine ce i s-a întâmplat
acelui ţinut sălbatic
cel mai înalt avanpost
se rotea parcă să ardă adâncurile nopţii
luna şi balansoarul vechi
umbletul prin iarbă
copilul încărunţit
cuvintele nu le va şti niciodată

poezie de Mariana Cornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa liniştită şi blândă s-arăta marea, când am plecat din Sulina! Şi cât ne-a prins în larg a şi început a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştirile-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înnorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care, gâfâind greoi, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi taie cale dreaptă pe marea învolburată.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţializare

Maître, am amorţit nemişcată în atelier,
dar nu mai suport să-mi sfarmi, furios,
trupul croit în lut de atâtea ori...
Moidemoiselle, mă-nţelege, eu nu te
copiez, te creez, încerc să-ţi dau energie
şi expresie, îngheţând irisul privirii,
de asta zdrobesc ca nebunul toate
reprezentările-mi eşuate, încă
nu reuşesc să te pătrund...
Femeia model devenise şi mai goală,
după ce meşterul care o plătea cu ora
îi explicase alchimia savantă a sculpturii,
dar nu se simţea mai luminată, ci
mai degrabă stană de piatră uitată,
de când lumea o femeie despuiată
e sortită zvârcolirii spasmodice, nu
amorţirii până la mortificare,
chinuitor exerciţiu până când amurgul
aruncase peste ea, peste ei, peste Paris,
pledul, mai întâi bătând în albastru, apoi
absorbit treptat de-un negru ca smoala...
Sosise, în fine, vremea de a coborî de pe
soclu şi n-apucase să se aşeze bine pe
patul de scânduri, când sculptorul bărbos,
opintindu-se ca un bizon, se repezi asupra
goliciunii doritoare de mişcare, venind
dinspre inerţia de peste zi către agitaţia
nocturnă. Îl îmbrăţişase cu disperarea
naufragiatului aruncat peste bord, urlând:
"Omule, o să-mi desluşeşti, tainele toate,
Pătrunde-mă, Maître, pătrunde-mă..."

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Aşa cum un om curajos înfruntă duşmanul,
Singur împotriva a sute, şi vede rânjetul Morţii,
Dar, strângând din dinţi, luptă până la sfârşit
Fără crâcnire, fără speranţă, fără ezitare, -
La fel, în tăcere, vaporul se înfige-n mare,
Tăindu-şi implacabil drum prin noapte.

Lumina unei balize-n depărtare
Sclipeşte printre valuri ca o stea!
Dar nu-i nicio stea-n întunericul de sus!
Plescăitul apei la prova – şi, dedesupt, lumina rea
A unor limbi de foc, asemeni unor scântei ucigătoare. Dincolo
Tăcerea şi noaptea.

Stau lângă copastia de la pupa,
Singur în beznă şi-n spulberarea de ceaţă şi de stropi reci,
Simţindu-mă eliminat cu totul, scufundat în noapte şi-n mare,
Făcut una cu năvala aceea fără sunet de paşi,
Lăsându-mă, ca un catarg în derivă, purtat implacabil
De val în noaptea mare.

Fără teamă, fără dorinţe,
Fără-a simţi ceva – mai puţin poate-o durere surdă undeva-n inimă –
Fără- a mă întreba încotro se-îndreaptă vaporul,
Conştient ca-ntr-un vis de umezeală şi-întuneric,
Cum şi de forma abia conturată care, evazivă, se pierde
Pretutindeni dincolo de frontierele nopţii.

O, iubire, cum am ajuns aici?
Trebuie să mă trezesc lângă tine şi să zâmbesc acestui vis?
Vis care mă strânge-atât de puternic, încât nu mă pot mişca, nici trezi!
O, iubire! O, iubirea vieţii mele, găsită doar pentru a te pierde!
Sufletul meu lansează peste ape-un sălbatic strigăt inarticulat,
Asemeni ţipătului unui pescăruş înghiţit de noapte.

Ceaţa se trage mai aproape. Baliza
Dispare-n urmă. Zgomotele monotone-ale mării
Se sting în burniţa sărată cu o abandonatoare, indiferentă cadenţă.
Iar tu, iubire, şi marea zvâcniţi împreună-n creierul meu,
În vreme ce vaporul plonjează înainte,
Continuându-şi drumul prin noapte.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditaţie şi deşertăciune

Anotimpul şi-a ridicat ochii peste munţii lunii,
o stea îndepărtată se învârte în jurul unui soare gigant.
Eu privesc noaptea pe rotunjimi cardinale cerul,
cunosc foarte puţin faţă de cât nu cunosc
şi nu pot găsi răspunsuri la tot ce se petrece-n cosmos.

Mintea mea nu poate cuprinde întregul univers,
în finitul ei este atât de neîncăpătoare,
încât doar cu gânduri nebănuite umple memoria
şi sufletul îmbrăţişează pe Dumnezeu
prin cuvântul primit şi înălţat deasupra de înţelegere
într-un simbol al efortului cunoaşterii de sine
până la apropierea de creaţia divină infinită.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împrejurul lui "Nautilus" marea fierbea mânioasă. Curentul, mergând de la sud-est spre nord-est cu o iuţeală de două mile şi jumătate, îşi spărgea talazurile de stâncile de mărgean ieşite ici, colo, din apă.

Jules Verne în 20.000 de leghe sub mări
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!