Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele trag de remorca prova

O navă la tropice pe marea-n spume, cu cer senin deasupra,
Cu velele întinse de alizeul sprinţar suflând din pupa;
Stâncile din jur sunt viscolite de pulberea stropilor de mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

Şi, iată, "Trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

Aleargă cu şaişpe noduri spre nord, sprintenă şi sigură,
Cu vântul intrând în velele zburător şi cu un os în gură*;
Cu un siaj ca scocul morii, nava rulează-n grabă mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!

Pe dunetă, în miezul zilei, Căpitanul priveşte peste copastie,
Se foieşte de colo până colo şi fluieră o melodie,
Apoi pune deoparte sextantul şi spune-n gura mare:
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

"Am avut parte de navluri şi de marfă la potrivit soroc
De cereale şi de cherestea, şi de mult, mult noroc.
Nitraţi pentru Taltal şi pentru Bombay orez cu bobul mare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

"A navigat încărcată la pescaj maxim, a ocolit capul Horn,
A rătăcit în ceaţă printre sloiuri, lovită de-al tempestelor harpon;
La latitudinea cailor* a plutit nemişcată, arsă nemilos de soare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

Ascultaţi cum cântă Vânturile Permanente* răsunătoare,
Voioase cântece marinăreşti în velele albe, nemuritoare,
O, ascultaţi cum fluieră fungile şi straiurile-a sărbătoare,
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

Iată! Se vede gura Canalului, iar pe mal mulţime de norod,
Uralele urcă până la cer când parâma remorcherului e la bord –
"Volta", strigă ofiţerul – apoi, plata pentru paişpe luni pe mare –
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

"Haideţi, trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

*O veche credinţă a marinarilor din epoca navelor cu pânze era aceea că atunci când un velier se îndrepta spre casă, după multe luni petrecute pe mare, căpătând un important plus de viteză în zona unde bat alizeele permanente, asta se datora faptului că fetele de acasă... "trag de remorca prova".

* Un os în gură – referire la bompresul navei.

* Latitudinea Cailor – latitudini subtropicale între 30 şi 35 de grade la nord sau la sud de ecuator. În acel areal lipsit de vânt navele pierdeau mult timp din lipsa elementului propulsor, vântul, fiind nevoite să arunce o parte din marfă peste bord pentru a uşura nava şi, implicit, pentru a reduce pescajul; se aruncau în mare până şi caii, cărora, altă durere de cap, nu mai aveau de unde să le fie asigurată apa necesară.

* Vânturile de vest (predominante ~ dominante) – bat constant, tot timpul anului, între latitudinele de 35-65 de grade nord/sud.

*Poemul a fost pus pe muzică de Alan Fitzsimmons, Bob Zentz, etc

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epava

Arsă până la os de soare zace-aruncată de furtună
Pe plaja goală, dusă pe gânduri, aplecată pe-o parte;
Ea care-odată înnoda-ndepărtate ţărmuri împreună
Şi vântura Estul şi Vestul cu velele-n vânt umflate...

Stoluri de pescăruşi aromesc pe copastie şi pe etravă
Extenuate de mareea care tot urcă şi tot coboară...
Dar, se spune, c-atunci când e lună plină, bătrâna epavă
(Şi toate clopotele-anunţă miezul nopţilor de vară)

Înalţă velele şi se-avântă departe de vederea noastră:
Despică oceanul iarăşi şi la prova ard flăcările spumei,
Şi ea valsează pe apa mării unde cerul e singura fereastră,
Retrăieşte nişte vise frumoase de demult, vii în somnul ei.

Fremătând, în vreme ce pluteşte-nclinată-n vântul nopţii,
Voioasă că velele-i cântă-n briza tare şi-o îndrumă,
Ea simte că marinarii o iubesc şi-au grijă de ea cu toţii –
Iar porturile-i cad, unul câte unul, ca nişte stele-n urmă.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsând în urmă ţărmul

Părăsind portul mâlos odată cu mareea naltă,
Marea se deschide-n albastru, imensă şi sărată;
Vergile zvelte înnobilează graţioase velierul
Şi domină cu pânzele lor tot cerul;

Sub catargele susţinând un zbor alb de vele,
Coverta devine decor pentru poveşti cu ştime şi cu iele.
O viaţă nouă-n navă sinuos pătrunde,
La pupa, noi privim cum cârma face legea-n unde,

Simţim nava urcând spre cer, coborând în mare,
Plonjând în apă serenă şi seducătoare.
Tăcută şi iute-alunecă-nainte atrasă ca de-o vrajă;
Orizontul ne-ademeneşte, rotund, în a lui mreajă;

Deasupra oglinzii oceanului s-a ivit, iată,
Un spirit care n-a cunoscut frica niciodată;
Iar cei care o cunosc bine şi iubesc marea
Se simt acasă acolo unde-ncepe zarea.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate-s în ordine

În inimă-mi pâlpâie-o durere – nu ştiu de unde vine,
E ceva legat de mare, de cerul nopţilor senine
Sau poate de o stea, oricum, cam de aşa ceva;
Poate de vârtejul fulgilor de nea, de vântul care-i va împrăştia

Sau de tangajul şi de ruliul unui velier pe mare,
Care, evadat din acvatoriul portuar, se pierde-n zare
Luând dis-de-dimineaţă cap compas spre-nceţoşatul vest,
Cu velele zburător şi rândunică-n aşteptarea unui zbor celest;

Se-aude parc-o caterincă schiţând vioi o melodie,
Un cor de voci îndepărtate, un tremolo de bucurie;
În aer intervine-un fior de frig, ca atunci când, senzorial,
Te-apropii de-un iceberg înalt cât catargul principal;

E-un scârţâit de greement în noapte ca un plâns,
Scos de-o scoabă, de pânzele-ntinse sau de şcotele legate strâns.
O, Doamne! Aş da tot ce am ca să plutesc din nou
Pe marea cu vânturi mari, cu ninsori bătându-mi în hublou,

S-aud în noapte, clar, acel strigăt pe-oceanul luminat de vele,
"Toate-s în ordine, iar luminile de poziţie strălucesc ca nişte stele!"

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara aceea

veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un val care udă ţărmul pentru prima dată
nu ştiai ce se va întâmpla, dacă va mai rămâne ceva din tine
sau vei fi cu totul absorbit în pielea mea

dar încercai şi veneai tot mai aproape, tot mai aproape
ca un sinucigaş căruia îi e teamă de fereastră
pipăiai rama, grilajul, geamurile
şi-atunci m-ai privit în ochi şi mi-ai spus:
parcă te-aş cunoaşte
eu am râs pentru că pregătisem cuşca asta de ani de zile
o mirosisei de la mare distanţă şi te apropiai, te apropiai

făcusei deja câţiva paşi dar nu-ţi dădusei seama
că trupul meu era o spărtură în moarte

erai hotărât să mergi prin beznă până la capăt
cine ştie acolo poate ar fi fost o lume perenă
în care orele, zilele erau numărate în nopţi de iubire
care curgeau neîncetat ca nişte bătăi muzicale
ticăite de un fruct oprit

în seara aceea veneai tot mai aproape, tot mai aproape
erai genul care te hrăneai doar cu muguri, lăstari
iar mie pe sub bluză deja îmi mijeau

apoi s-au stins becurile şi am plecat
dar te-ascult şi acum cum îţi loveşti cuvintele de mine
ca de un ţărm insular care oricând se poate scufunda

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare Crisium

Mare Crisium, din depărtare
Ovală oglindă şi neagră pare.
Ochi de huhurez în noapte scrutând
Albastre întinderi, departe, pe Pământ.

Pe Mare Crisium aş vrea să plutesc,
Corabia Lunii uşor s-o cârmesc.
Dar praful acolo te-nghite şi nu-s
Nici valuri, nici briză ori corăbii de dus.

Mai bine pe-o planetă cu arşiţă şi ger,
Cu stele deasupra şi Lună pe cer.
În mijlocul Mării Crizelor
Aş duce dorul valurilor, aş duce dorul brizelor.

poezie de Mihail Mataringa (31 martie 2009)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O furtună puternică pe mare

Înfricoşători, norii aleargă sub cerul încruntat,
Sfâşiaţi şi-mpinşi de uraganul clocotitor, întunecat:
Fulgerele lansează flăcări orbitoare,
Urmate-apoi de trăsnete asurzitoare.
Marea zbiară ca şi cum i-ar prevesti lumii pieirea,
Iar pânzele de spumă-n zbor biciuie privirea.

Acum, ruliul ne-aruncă dintr-un bord în altul
Şi vergile cad cu capetele-n val din tot înaltul:
Trebuie-n tumultul nebun urechile s-acoperim,
Nu putem face nimic, nu ne vedem, nu ne-auzim.
Velele-s rupte şi straiurile spânzură-n iadul acvatic,
Mii de scântei sar din focul ceresc, sălbatic.

Acum în bordul de sub vânt, acum în cel din vânt
Ne-agăţăm de un firicel de viaţă aşteptând
În bezna din ce în ce mai mare clipa-n care
Trudita noastră navă se va prăvăli în mare.
Neputincioşi, aşteptăm în noaptea neagră şi ostilă
Sfârşitul. Soarta ne-atârnă de-o biată balama fragilă.
Şansele noastre-s mici; înnebunitor, suspansul continuă;
Vacarmul e cumplit – şi mai e destul până se va crăpa de ziuă.

Deodată vijelia a contenit şi cerul spre est s-a-nseninat;
Dar nava cu velele şi greementul rupte-a eşuat.
Şi, mai rău de-atât: cinci marinari şi-un băiat, un mus –
Ultimul nădejdea, sufletul mamei lui, care-l iubea nespus –
S-au pierdut (ei nu mai pot vedea acest răsărit de soare)
În furia tempestei şi-a viforului de spumă orbitoare.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea flotelor

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
De-acum vântul e deja sus în copaci,
După ce-au iernat pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci.

Molate, coborâte de pe docuri, rând pe rând,
Alunecă printre balizele din port, în volte sinuoase,
Îndreptându-se spre orizont până când
Se pierd în vîrtejurile mareei joase.

Una câte una sau două câte două
Se pierd după cotul şenalului pe înserate,
Plutind spre marea bleu sub luna nouă,
Unde bat vânturile cele mari, sărate;

Întocmite de multe mâini, cu multă măiestrie,
Fiecare cusătură-a velei de-abia aşteaptă
Să vibreze-n vântul de dincolo de copastie,
Deasupra oceanului, gata de-o-îndrăzneaţă faptă.

Cine, bărbat sau copil, a văzut vreodată
Marea-n argint şi-n aur smălţuită
Şi n-a simţit imboldul să urmeze, neastâmpărată,
Chemarea sângelui, fierbintea lui ispită?

Cine-ar putea sta-închis în casă,
Acum când vântul pe străzi umblă hoinar,
Când se-aude bătaia vâslelor, melodioasă,
Şi velele sclipesc în lumina albă-a unui far?

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
Cine n-ar vrea să fie-acum pe mare fugaci,
Când, după-o iarnă pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci?

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată, trece THERMOPYLAE !

Era o zi ceţoasă; am văzut o clipă nava cum trecea, vioaie;
Se zbenguiau delfinii şi piruiau păsările mării-n ploaie;
Matisam parâme sub cerul gri, mânuind şuviţe şi cavile,
Când am auzit nostromul, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

Secundul s-a-ntors, căpitanul s-a răsucit şi el încetişor,
Urmărind umbra-aceea care traversa Biscaya-n zbor;
Carena verde, catargele zvelte-n vânt, velele – nori de zăpadă,
Asta am văzut deasupra mării, stând acolo lângă balustradă.

Un cliper chipeş în drum spre China, o adiere părând, minune
Zburdând pe valurile mării cum zburdă mânjii pe păşune!
Ai fi putut crede, privindu-i trecerea, că ştie de inimă şi suflet,
Nerăbdător cum se strecura printr-al zdrenţelor de negură balet.

Erai convins, petrecându-l cu privirea, c-are inimă şi suflet,
Atât de iute, de mândru, maiestuos de alb, despica talazul violet!
Mă gândeam, în vreme ce dispărea, la lucrurile scrise de poeţi,
Că frumuseţea va trăi veşnic, trezind admiraţie-n alte şi-alte vieţi.

N-am fi crezut vreodată noi, marinarii, privindu-l îndeaproape
Că navele frumoase vor dispărea curând de pe-aceste ape;
Că nişte cazane urâte, umplând cu fum cerul din zare-n zare,
Le vor înlocui de pe faţa-acestei lumi, sluţind întreaga mare

Cu pistoane bubuind şi burţi imense. O, noaptea vin spre mine
Imaginile cliperelor alunecând pe Biscaya-n lumina altor zile;
Şi-aud din nou nostromul strigând, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

* Thermopylae a fost un clipper renumit pentru silueta lui fină – coeficient prismatic 0.58, câştigătorul multor recorduri de viteză, construit în anul 1868, la Aberdeen, din lemn de ulm american de stâncă şi lemn de tec, destinat comerţului cu ceai din China. În anul 1872, Thermopylae a învins într-o mult celebrată cursă-concurs pe ruta Shanghai-Londra faimosul clipper Cutty Sark.

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curaj, prieteni

(Stând şi bând pe un scaun făcut din relicvele corăbiei lui Sir Francis Drake)

Curaj, prieteni, ne suflă-n pânze un vânt bun din pupa,
Întindeţi toate velele, Steaua Polară far vă fie;
La revedere de-acum, pământ ferm, sus cupa,
Azi navigăm pe-o mare de băutură, plini de veselie!

Umpleţi cu vin nou burduful în hrubele cârciumii,
Căci, iată, vom tăia curând cercul ecuatorului fierbinte:
Hei, flăcăi! După cum mi se-nvârte capul, luaţi aminte
Că nava a luat viteză, iar noi deja navigăm în jurul lumii.

Ce suflete meschine-au cei care stau acasă
În loc să bată mările, nenumărate ţări străine,
Şi să câştige varii experienţe sau, cu privire curioasă,
Să descopere lucruri şi ţinuturi noi, ca mine!

Dar ai grijă, ai grijă, te rog, bunule cârmaci, ca nu
Cumva să treci în graba mare pe lângă Peru!
Acolo vom umple cala, cât numeri până la cincizeci,
Cu aur – şi-apoi nu vom mai fi nişte bieţi meteci,

Nu, noi nu vom mai fi săraci în veci.

poezie de Abraham Cowley, 1618-1667, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Satul meu

În satul meu, ce-l port şi azi în gând
La fel cum se gătea în primăveri,
Mă furişez adesea ascultând
Bobocii alintaţi de-un soare blând
Cum se deschid de bucurie-n meri;

Cobor apoi pe râu, din deal, izvor,
Doar să clătesc în ape cristaline,
Stârnind mireasma pâinii din cuptor,
A morii piatră, ca să mă strecor
Prin lanul verde, crud, iarăşi în mine;

Azi-dimineaţă roua m-a trezit
Când îmbăia de zor o ciocârlie,
Dormeam pe câmp, trifoi, de ieri cosit,
Însă un nor, spre casă m-a gonit
Şi cât de-aproape-am fost atunci de glie,

Iar ca s-ajung mai repede în sat,
Pe a fântânii roată m-am rotit
Şi-n stropi, apoi, de ploaie m-am uscat
În lutul prispei ce l-am încălţat
Când prima oară-n viaţă am păşit;

Dar astăzi, furişat pe lângă soare,
Mă legăn în clopotniţa bătrână,
Vestind în bronz de clopot, sărbătoare:
E vineri, este “Vinerea cea mare ”
Când cuiu-a sângerat în a Lui mână,

Însă de Paşti, voi fi lângă Isus,
Din ochii lui să mă aprind lumină,
Să ard încă un an pe unde-s dus,
Rugându-L să mă ia acolo sus
Când lacrimile cerii-mi se termină,

Acolo unde dorul nu mai doare,
Şi lanu-mi cântă doinele la nai,
Acolo unde dragostea izvoare
Şi merii mei se bucură în floare,
În satul ce e gura mea de rai.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei corăbii

Am văzut trei nave, trei corăbii
Călărind pe mare,
Valurile tremurau, peştii se-ascundeau,
Vântul gemea-ntristat,
Pe punţi şi-n cală
Domnea blestemul, scânceau dureri amare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Ancorate lângă ţărm, pe mare,
Vântul nu mai voia să le bată-n vele,
Cerul plângea cu lacrimi de sânge,
Pe chei erau stăpâne durerea şi suspinul,
Iar ei, din alte ţări, veneau la vânătoare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Apropiindu-se dinspre mare –
Şi copacii jeleau, şi păsările se-îndepărtau,
Şi pământul scrâşnea îngrozit,
La prova pândeau lăcomia şi păcatul,
Şi-am văzut istoria cum moare.

** Poezia face trimitere la celebrul colind britanic de Crăciun "Am văzut trei nave",
ironizând un simbol al valorilor civilizaţiei occidentale.

poezie de Valerie Bloom, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul corăbierului

Tot echipajul pe covertă!
................................
Se-apropie dinspre vest furtuna,
Norii aleargă înnebuniţi pe cer,
Şfichiuind cu biciurile luna.

Vântul fluieră-n fungi şi-n straiuri,
Ne înclinăm, reducem velele la jumătate;
Acum, c-un salt şi o cădere, plonjăm
În primul ochi al vijeliei înspumate;

Muşii, ghemuiţi unul în altul jos
În cabine, înalţă rugi fierbinţi cerului:
Omul tânăr – singur şi liber,
Bătrânul – alături de nevasta lui;

Unul ar renunţa la tot avutul,
Iar altul la frageda, blonda lui iubire,
Pentru-o bucăţică de pământ ferm
Pe care să-şi afle râvnita izbăvire.

Asiguraţi bine sarturile, vitejii mei,
Şi rulaţi strâns velele, nu-i timp de glume,
Rafalele care ne vor lovi curând
Ar putea şterge de pe pământ întreaga lume....

Mâine, băieţi, pasagerii se vor simţi nişte eroi,
Afişând pe punte un aer mândru şi solemn,
Iar noi – noi vom mesteca, scuipând, tutun
Şi, cu coada ochiului, ne vom face câte-un semn,

Spunând, în vreme ce nava se-avântă înainte
Cu velele în vânt: "În viaţă mea pe mare
Am întâlnit, ehei, domnilor, stihii grozave,
Acum fost doar o furtună oarecare!"

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!