Ce spune sperietoarea de ciori

Întunecate,-n zbor de zdrenţe, aripile spiritelor nopţii
Provoacă teamă, dar mie-o generoasă favoare-mi fac.
Ele se strecoară printre gardurile grădinii unde eu
Stau de pază zi după zi, veac după veac.

Îmi flutur braţele peste cărare. Trupele mi-ascultă
Comanda-ngenunchiate-n reverenţă, ca un balerin,
Şi-mi dăruiesc, mătăsoase, robe de umbră străvezie
Şi cupe de ciuboţica cucului pline ochi cu vin.

Apoi, dezvelesc o comoară numită lună,
Lucru scump mie în nopţi cu marame-albastre,
Şi-o ţin sus în aer, luminoasă, doar pentru mine,
Pentru că eu sunt Regina acestui cer de astre.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune pădurarul

Luna-i doar licărul unei candele
Luminând în bezna cea opacă.
Cerul înstelat e holul unui castel,
Iar Pământul camera copiilor de joacă,

Unde întreaga noapte copaci bătrâni
Stau şi veghează somnul unor ape clare:
Bunicile leagănă pruncii în coveţi,
Iar ciobanii au grijă de mioare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune bunicul şoarece

Luna-i regina sfântă-a huhurezilor.
Ea ţine închis păsăretul cel holbat
Într-un borcan până amurgul serii;
Apoi, îi dă drumul la vânat.

Buhele se reped spre noi
C-un fâşâit care-ţi dă fiori
Şi fără milă-nhaţă fetiţele naive
Şi şoriceii neascultători.

Aşa că prindeţi-vă de raza lunii,
Rugaţi-vă şi-i cereţi îndurare:
Lasaţi-i ofrandă brânză verde
Printre copaci cu frunze rare.

Nu chiţăiţi noaptea deloc, copii,
Şi nu mai roadeţi uşa la afumătoare:
Astfel regina bufniţelor ne va iubi
Şi nu va mai trimite-acele zburătoare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a văzut luna

Doi politicieni s-au întâlnit sub raza lunii pline.
Relaxarea chipurilor, gestica, păreau cam simulate.
Au aruncat o privire peste prerie.
Zâmbetele lor erau şi ele, parcă,-un pic trucate.

În diferite forme, cândva ei au condus
Statul spre varii falimente,
Dar au făcut-o cu-atâta artă şi lipsă de bun simţ
Încât fanii i-au considerat nişte mari talente.

Stăteau la umbra unui hat şi n-au spus
Niciun cuvânt, dar au fumat trabuc după trabuc.
Un portofel a trecut din mână-n mână.
A doua zi-n ţară nu mai era niciun bucluc.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune vocea rece a ştiinţei

"Există un motor în fiecare flutur,
Există un arc întors în fiecare-albină;
Există hidraulică într-o margaretă
Şi-n fiecare copac se află o maşină."

"Dac-am putea privi privighetoarea
Când, galeş, ciripeşte-între flori de catifea
Prin raze X sau gamma,
Noi am vedea cum se-nvârt rotiţele în ea."

Iar eu sper ca toţi oamenii
Care au astfel de crezământ
Să-şi doarmă cât mai curând somnul
Sub pământ.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Şi-aş mai sta şi nu prea, foarte mult pe pământ,
Fiindcă-i toamnă târziu şi-mi mai vine să plâng,
Şi îmi vine să strig şi-mi mai vine să mor,
Doar puţin, printre munţi, fiindcă tare mi-e dor!

Mi-este dor de-amândoi, de trecut, de prezent,
Şi de arborii verzi şi de-un veac inocent.
Şi-i târziu nu ştiu cum, ca să fim amândoi
Că e toamnă demult şi-acum ninge pe noi.

Peste tine frumos, peste mine urât,
C-am trăit prea mulţi ani într-un veac mohorât,
Peste tine puţin, peste mine mai mult,
Că aştept cam de-un veac să te-ntorci din trecut...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonata Lunii

Luna veghetoare pleoapele-şi ridică
lumina solară îi încălzeşte chipul
sufletul meu un poem îi dedică
sub aripile nopţii visează şi Timpul.

un vis mă poartă până la Lună
în înaltul cerului împodobit cu stele
iubirea-i mă îndeamnă să fiu mai bună
aşează peste mine mătăsoase dantele.

străbate cerul printre vise măreţe
şterge lacrimi pe obraji de îngeri
este regina lumii plină de nobleţe
destramă abisuri a nopţii plângeri.

cerne peste mine înţelepte poveţe
electromagnetism să nu cred în înfrângeri.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tolstoi încă mai ară

Tolstoi mai ară încă. Atunci când sus, vineţi, norii se sparg
Pe cer se deschide-un câmp mai larg decât întreaga lume.
Acolo trudeşte el, la poarta raiului, c-un picior dincolo de prag

E mult mai înalt decât norii care umbresc acest pământ,
Numai congresul planetelor stă deasupra lui
Şi-aleile cereşti unde stele noi se nasc, cuvânt după cuvânt.

Purtând ţărănesc veşmânt, aplecat peste plug, încă mai ară
Tolstoi, acest înger al păcii. Departe, pe câmp, caii lui
Trec mereu, mereu cu coamele în vânt, la fel ca prima oară.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune şarpele cu clopoţei

Luna-i un mic popândău.
Se înfioară-n fiecare noapte.
Stă deasupra dealului şi plânge, plânge,
Înfricoşată c-o voi muşca pe neaşteptate.

Soarele-i un mustang. Fricos
Ca toţi cei stăpâniţi de mari emoţii,
Tremură, dimineaţa, la amiezi şi seara
Temător c-o să-mi înfig în el colţii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea celor singuri (ce spune cerşetorul)

Luna-i un călugăr – n-are soaţă,
Care se plimbă prin chilia lui – crug divin.
Puterea-i, e cea a oamenilor juraţi cerului,
A căror viaţă sfidează orice chin.

Ei sunt de stele sau de umbre-aproape.
Ei vin asemeni zăpezilor sau stropilor de rouă.
Nu lasă-n urma lor păreri de rău, ci numai
Arcada unui cer albastru vegheat de luna nouă.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire, floare scuturată...

Amintire, floare scuturată,
Pe poteca anilor pustii
Cât mă doare – aroma ta uscată
Azi, când sunt lipsit de bucurii!

Anotimpuri zboară peste mine
- Fiecare cu parfumul său –
Însă, ce-ar putea schimba în bine
Într-un veac uitat de Dumnezeu?

Între-un vis şi-o deznădejde cruntă
Tot în amintiri mă regăsesc...
Când sprânceana serii se încruntă
Doar singurătatea o iubesc.

Glasul ploii, murmurând spre seară,
Printre muguri cu miros curat
Ca un cântec dulce mă-nfioară
Şi-mi evocă clipe de altădat'.

Amintire, floare scuturată
Pe uitarea unui veac pustiu
Mult mă doare-aroma ta uscată
Azi, când pentru vise-i prea târ

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar

Din iarna acestui început de an îi aleg şi îi dăruiesc cel mai alb şi curat fulg de zăpadă.
Din primavara acestui an îi aleg şi îi dăruiesc o floare albă de cireş.
Din vara acestui an îi aleg şi îi dăruiesc un spic de grâu auriu.
Din toamna acestui an îi aleg şi îi dăruiesc o frunză de platan.
Din iarna acestui sfârşit de an, îi aleg şi îi dăruiesc frumoasa umbră albă a lunii,
căzută peste mâinile subţiri ale iubitei mele."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greieri în grevă

Aiurita regină-a ţării minunilor,
Pe tron alb ca laptele, din clopoţelul unei flori
A comandat orchestrei ei de greieri
Să-i cânte-n clipa în care se lasă roua-n zori.

Dar stropii reci de rouă au udat lăutele,
Iar ei n-au mai putut în nici un fel cânta.
În schimb, acum banda aceea de lăutari bruneţi
Îşi exersează bemolii şi diezii sub podeaua mea.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Sunt ţinta oamenilor supăraţi, plini de toane.
Cineva acolo zilnic se joacă în cenuşă,
Făcând fel de fel de glume grosolane.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Alte geamuri sunt, totuşi, mai mereu intacte.
Nimeni n-aruncă-n ferestrele de la biserici,
Bunăoară, cu bucăţi de cărămizi crăpate.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Ceva aiurea-n lumea asta miroase-a moarte.
Ceva e putred – cred eu, în Danemarca.
Apocalipsa fabricilor – cântecul unor geamuri sparte.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt gol

după ce mă vei găsi în mulţimea înghesuită, într-un colţ
al veşnicei ignoranţe din dicţionarul unei limbi
frumoase
dar scrisă pe gardurile vieţii cu nepăsare
atunci să mă înţelegi de ce râd în hohote cu priviri de nebun
de aceea îţi spun că
nu sunt golul celor care scriu litere pentru cei ce nu înţeleg
şi încearcă să rescrie un sfert de veac cu aceaşi oameni
ci sunt un aruncat la margine de vânt turbat
de către cei căţăraţi pe gropile săpate-n mormintele
celor care aşteptă a mai fi speranţă, încă oameni vii
şi nu uita
nimeni nu rămâne fără mormânt

după ce vei afla că întorsul poate fi sacul gol de viaţă
a oricui
şi că cei care aleargă punând gol peste gol
atunci poate vei începe a înţelege
că trecutul este plin de rămăşiţele unor vieţi pline de întuneric
aşa că
iubeşte lumina din cei care nu au fost construiţi
din gol

poezie de Viorel Muha (februarie 2014)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voiajul

Care este catargul meu? Un creion.
Velele mele? Zece aştri pe cerul albastru ca un iris.
Care este marea mea? Călimara cu cerneală.
Unde mă duc? Înapoi în paradis.

Ce mănânc? Flori de ştir,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi.
Mănânc florile cu lingură din fildeş,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi;

Cântece pe care le cântau odinioară îngerii
Pe vremea când nu exista toamnă, ci numai primăvară...
Cântecele de-altădată ale raiului şi-ale primăverii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie?

Ei spun că un rege e nebun. Se poate. Cine ştie?
Ei spun că un rege e senil, albit de prea multele ninsori.
Ei spun că un rege e molâu şi că e bolnav la cap,
O păpuşă numai bună de manevrat cu nişte sfori.

Europa-i atunci locul lor de joacă, de hârjoană?
Azilul de nebuni, până vom afla că lumea e damnată?
E locul lor de fanfaronadă, de conferinţe-îmbăloşate,
Până vom descoperi că fiecare casă-i blestemată?

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te dăruiesc

Te dăruiesc speranţelor pierdute
Şi vântului hoinar, rătăcitor,
Greşelilor cu greu recunoscute,
De aripile ultimului zbor.

Te dăruiesc plăcerilor grăbite,
În vinul roşu, binecuvântat,
Sedus abil... de tinere ispite,
În nesfârşita noapte de păcat.

Te dăruiesc corăbiilor pline
Ce dijmuiesc sosirile în port,
Pentru fecioare mici şi cabotine
Tentate de iubire... şi confort.

Te dăruiesc nespuselor cuvinte,
Şoptite în vârtejul unui dans
Şi de ce nu, la tânăra cuminte,
Ce pune inocenţa în balans.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menuet

Vine un copil, face o reverenţă
şi moare.
Vin doi copii, fac o reverenţă
şi mor.
Vin trei copii, fac o reverenţă
şi mor.
Vin patru copii,
fac o reverenţă.
Vin cinci copii,
fac o reverenţă.
Şase vine singur.
După el vine o hienă,
după ea vine o liră.

Deodată apare Îngerul.
El mă ţinteşte cu ochii lui ficşi în ochi
în timp ce zăngăne în mâna dreaptă
o monedă.
- Cap sau pajură? mă întreabă.
- Pajură!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Măreţia frigului (romanul unui sentiment) (1972)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveghere. Temniţa clipei

Arunc o privire pe cerul înalt
Părută numărare de clipe
Sclipesc doar bătăile inimii cald
Printre norii betegi, făr de-aripe
Caut să scriu în ocheade prelungi
Scrisori de rămas bun în lume
Nu reuşesc decât lacrimi nătângi
Zvon de sînge-ngropat în cutume.

Sunt iar singur în veac efemer
Aplecat peste temeri şi rană
Înfloreşte în ochiul meu drept un prier
Şi iubesc, şi respir, şi mi-e teamă.

În odaie, pe seara ce cade îţi scriu
Ca pe o mantie-n falduri, prelungă,
Cu penelul acesta de taină, târziu
viaţa mea, scrijelită-n săpun şi în umbră:
Sunt aici, printre lucruri, pustii
Mai pustii decât albe siberii
Sunt aici, printre morţii cei vii,
Vii ce-n moarte dau farmec durerii...

Tu rămâi lângă mine şi în mine sfioasă
Ca briza de mare-n apusuri
Aminteşte-mi cât eşti de frumoasă
Când săruţi orizontul cu spusuri
Şi urcă pe seara ce duce la cer
În voal de lumină,-n rugare
Lasă-mi loc ca să pun un cuvânt de străjer
În această inimă care tresare
Doar atunci, răstignit, între clipă şi veac
Voi găsi un răstimp de tăcere
Doar atunci, se va face dragostea leac
Şi în inimă suflul tău adiere...

poezie de Şerban Moescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două ciori bătrâne

Două ciori bătrâne stăteau pe pălimarii unui gard.
Două ciori bătrâne stăteau pe pălimarii unui gard,
Gândindu-se la cauză şi la efect,
La buruieni şi l-al florilor aspect,
La legile naturii şi la intelect.

Una dintre ele-a mormăit, una dintre-ele-a bolborosit,
Una dintre ele-a mormăit, una dintre-ele-a bolborosit.
Fiecare dintre ele-a gândit mai mult decât a vorbit.
O cioară a întrebat-o pe cealaltă-o ghicitoare.
O cioară a întrebat-o pe cealaltă-o ghicitoare:

Cioara care-a mormăit
A întrebat cioara care-a bolborosit,
"De ce are albina o sabie lângă vioară?
De ce are albina o sabie lângă vioară?"
"Crrrrrrr-ed că", a spus cealaltă cioară,
"Crrrrrred că e", a spus celaltă cioară iar,
"BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar."

Chiar atunci o albină s-a apropiat de gard:
"Bîzzzzzzz zzzzzzzzzzzzzz zzzzzzzzzzz ZZZZZZZZ",
Iar cele două ciori
Au făcut ochi mari
Şi şi-au luat zborul de pe pălimari.
De ce?
BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar.
BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar.
"Bîzzzzzzz zzzzzzzzzzzzzz zzzzzzzzzzz ZZZZZZZZ".

Vachel Lindsay,1879-1931

poezie de Vachel Lindsay,1879-1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!