Slujitorul ţinutului

Poetul intră în altar
de la jumătatea distanţei
diavolul se potriveşte cu mantia stacojie
respectuos
Dumnezeu aşteaptă dintr-un nor de hârtie
supus greşelii
mă ridic la ambele imnuri

cărăbuşii de aur inspiră ploaia să lovească târziu
cât am iubit o străină pământul m-a spus
primului străin venit
să dărâme uşorii

iubirea se ţine dreaptă în zăduful zilei
precum carnea mea tare
dacă nu o să primeşti scrisori să nu-ţi fie teamă
înseamnă că timpul
a fost mai puternic

doamna de argint îmi bântuie casa
rinichii şi inima
călăresc împreună
să coste oricât
cuvântul ce însoţeşte aburul promis să fie trup
până când moartea va despărţi
uscatul de ape
limba de minte
buzele de şoapte
e absorbit de mândrie

din bucatele fine trag chibritul mai lung
decât focul ţinut între pietre
mă simt împărat în hainele luate de-acasă
pe vremea când fiecare făcea după cum credea că e drept
înaintea Lui
am pretins două mulsori şi un tuns de mioare
să dau curs ameninţărilor firii

pe cine să ucid mai întâi
pe cel care crede în spectacolul lumii
sau pe cel ce- mi umple paharul
prinţul de spade.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi bucata mea de pământ

ridic ochii spre ceva care îmi trece deasupra capului
păsările
nu le pot opri
dar cuib niciodată

am reflexe de om neînvăţat să iubească
o femeie ca tine
singuratică
în curtea unei biserici unde cresc ciuperci după ploaie
pui hârtie în geam să nu mă vadă lumina zilei
sau vreun sfânt gelos pe faptul că mereu
cunoştinţa îngâmfă

mergeam la săniuş
din vârful măgurii mă urmăreau lupii
chiuiam de li se oprea inima
învăţătoarei
şi tuturor celor care m-au lăsat singur

aşteptam veşti de acasă
cu mânecile prea scurte de cât am cărat apă la morţi
să mergi cu gânduri neîncepute altfel
pământul nu ţine cont

brusc ninsoarea s-a stins
am găsit două mâini de-ale celor care scăpaseră
de mânia lui Cain
muma mi-a spus cu limbă de moarte
pe vremea mea nu se făcea şcoală
am două clase
dar am trăit şi aşa

mie îmi scăpase o lacrimă după timpul pierdut
lumea chemase deja preotul
îi ziceam spaniolul
nu ştiu de ce dar aşa mi-a venit
m-a ciupit de obraz
vrei să-ţi visezi soarta?
îmbracă acest costum din fir de neghină şi cere ce vrei
apoi a plecat stârnind muşchiul unui copac
ce ardea
singur

dimineaţa mă uit în oglindă
niciun semn
din acel timp al răului

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimicuri înşelătoare

în spatele casei
muzica unei ştreaşini mi se pare firească
noaptea aş fi ipocrit să nu spun cât mă sperie
distanţa până la ziua de mâine
înseamnă atât de puţin să merg pe picioare

focul se stinge treptat convins că adorm
luna în casa a v-a înseamnă tuberculoză
cu masca pe faţă o floare cere să bea din acelaşi pahar
după mine

pot suporta alarma unei maşini
ca un plâns de copil când îi cresc dinţii
important este ca durerea să nu ajungă la măduvă
cred că natura va face dreptate

în timpul acela mă numeai fericit
puţini dintre cei cu care împărţeam
aveau să mă caute
lumea ne făcea supuşi influenţei lui venus
o dată în plus demonstram că ne-am civilizat la-ntâmplare
zorii umblau prin locurile bântuite
dintr-un vis pe care nu mi-l aminteam până
la împlinirea lui

ca leprosul atins prima oară de-un om
iubirea mea dorea să sufere totul
am jurat să nu râd în timpul sabatului
vântul plimba un ziar de pe-o stradă pe alta

mă rodea şi invidia

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentul când macii surprind prin tăcere

de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine şanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopţile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi şi cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simţeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric îşi desăvârşea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama şi tata.
pornind de la naştere,
am vrut să-mi încep ziua cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a morţii -
momentul subtil al creaţiei.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mea străină

mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră şi am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau veşti şi doruri şi numele tău
pe aripi
şi mă durea şi plângeam
şi desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu

am umplut zidul cu desene
şi zidul în loc să se îngroaşe
parcă se subţia
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine şi toată ura mea
cu înverşunare nebună
până când s-a ros toată carnea
şi oasele degetelor
roase şi ele de zid
au fost luate de vânt şi răspândite în zare
şi ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală

am ucis toate păsările
toţi fluturii
şi vântul l-am ucis
am blestemat toţi sfinţii
şi lumea toată am blestemat,
degeaba!

acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
şi iar te auzeam în sânge
şi cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
şi tot aşa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muţit

am şi murit puţin
dar tu, tu muriseşi demult, tare demult
şi moartea mea străină şi moartea ta durut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea poetului

Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beautiful music piano

de obicei când beau nu mă opresc
la nicio femeie
mama îmi pune gheaţă pe frunte
sunt sigur că mor
trece cu jarul deasupra palidei mele priviri
pe care o schimb cu cine se nimereşte să-mi ţină loc de iubită
noaptea se învârte odată cu limbile ceasului
las' că ţi-a fost şi mai bine

nimeni nu-ţi poate lua locul
în inima mea sunt multe feluri de animale ce reprezintă
plăcerea lumii de a întoarce lucrurile
bună seara iubito
ce otravă mi-a pregătit bijutierul curţii regale
dacă mă văd mai frumos decât răsăritul din baltă
cu părul plin de nisip
cu degetele subţiate de obiceiul de a fura zâmbete
şi de ce azi mă încearcă o nostalgie soră cu epilepsia

cât timp pot să iubesc nu cred în miracole
viaţa mă scoate din minţi
precum un câmp de luptă împrejmuit de sârmă ghimpată
o pasăre învăţată cu oameni îmi cere mărunt
să-şi cumpere loc deasupra capului meu
mi-e teamă
nu cumva să crească pomul din care
Dumnezeu ar vrea să mănânce

la fel ca diavolul ascult muzică bună

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No man's land

când nimeni nu face lumină
îmi pipăi inima
târât în abis de senzualitatea femeii pe care mi-am luat-o
trăiesc un jaf deşi casa de marcat pare intactă
când banii sunt puţini şi fără prestanţă
precum în Ţara Făgăduinţei
luna se înalţă sofisticată de ritualul voodoo
din noaptea trecută
între noi vin oameni care se ascund
aleg iubirea în loc să fiu furios
beau greutatea mea pentru a scăpa de urmări
cu atâtea maşini pe metru pătrat şi soarele la cel mai scăzut nivel
viitorul devine capcană
urc scările cu statutul partidului în loc de mâna curentă
pe fruntea sfântului din Assisi scrie
din toate florile din lume
ne temem să fim văzuţi împreună
când cuvintele lipsesc muzica învinge obsesia
unei fugi disperate cauzate de vinovăţie
lucruri de care glanda pituitară nu ţine cont
sunt cel mai pregătit să păstrez un secret
pentru fiecare din noi porneşte un înger călare
rămâne întrebarea
pe cine dăm vina
în loc Cristos

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de a iubi

făcea ca genele noastre să se combine minunat
precum naşterea unei vieţi cu destinul
la mâna timpului
ce voia să-şi recâştige domeniul

ploile repezi vegheau între progres şi sălbăticie
aşa după cum obişnuia ghinionul să se ţină scai
de coada celor şapte ani
fără pâine

pentru noi moartea rămânea un străin cu haine frumoase şi moi
din oraşul râvnit de primii părinţi
de pe ambele maluri

cu privirea mereu înainte
după obiceiul de a citi măruntaiele unui vişin sălbatic
m-am aşezat singur pe tron
simţeam în mulţimea poftelor dorinţa de intimidare
dar ca un om ce nu se sperie lesne m-am lăsat purtat
pe braţele furiei
soarta - dansatoare ieşind dintr-un tort
rafinat
m-a învăţat gustul minţii învăţate
să cearnă

vinul care ne-a făcut amanţi nu se va acri niciodată
indiferent de schimbarea polilor sau topirea calotei gheţare
niciun cap nu rămâne la locul lui
când e vorba de dragoste

nopţile lungi fac diferenţa

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar şi iubirea poate să ucidă

Chiar şi iubirea poate să ucidă,
Când se supune preţului de cost
Şi dovedeşte astfel să fi fost
Prea dreaptă, prea egală, prea lucidă.

Mai norocos rămâne drumul prost
Decât o cale dreaptă şi rigidă,
Când e constrânsă viaţa să decidă
Între minuni şi pământescul rost.

Să tremuri fără somn şi-n aşteptare,
Când peste vis perdelele se trag
Şi disperarea bântuie mai tare,

Fără să ştii nimic despre cel drag,
Dar să cunoşti cereasca desfătare,
Când umbra sa dă buzna peste prag.

poezie celebră de George Ţărnea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metalurgie

precum un simbol de pe clădiri
din secolul optsprezece
m-am lăsat atras de farmecul vechiului
mai mult decât lumea reală
trupul avea alt punct de vedere
trandafirii cu exploziile lor controlate

dedesubt exista un spaţiu
pentru emoţii puternice
pe una din laturi scria
hainele de vară ale lui mary

după ce mi-au spus că ai murit primul lucru a fost
să întreb
dacă pot să-ţi vorbesc
şi totuşi nu era vorba despre un joc sau vreun medium
doar un spirit puţin mai deschis
la nou
între cer şi grămada de frunze arse
dezvelea statuia primului atom frate cu mine
sărind peste epoci
răul avea urme de fier sub unghii sunetul se amesteca
printre lucruri
de folos generaţiilor următoare
mi-ar plăcea să las ceva de zece ori mai puternic decât fragmentul
ieşit prin coaja copacului de pâine

mă plimbam cu buricele pe rama ferestrei ce da
spre locul unde fiul Omului cina cu nişte tipi ce păreau
cerşetori înainte de momentul când vocea lui m-a oprit:
prietene,
fă-o repede!

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frank Slade:. Ooo, dar încă pot să îi mai simt mirosul. (Inspiră puternic.) Femeile! Ce poţi să zici? Cine le-a făcut? Dumnezeu a fost probabil un geniu. Părul... Se spune că părul e totul, să ştii. Ţi-ai îngropat vreodată faţa într-o mare de bucle... şi să vrei să dormi pentru totdeauna? Sau buzele... când le-au atins pe ale tale, au fost... ca prima sorbitură dintr-un vin... după ce tocmai ai traversat deşertul. Şi sânii. Hoo-ah! Mari sau mici, cu sfârcuri aţintite către tine ca nişte proiectoare secrete. Mmmmm. Şi picioarele. Nu îmi pasă dacă sunt precum coloanele greceşti... sau ca nişte picioare ale unui pian Steinway de mâna a doua. Ceea ce e între ele... un paşaport către Rai. Trebuie să beau ceva. Da, domnule Simms, numai două silabe merită auzite pe lumea asta şi anume: vagin. Hah! Mă asculţi, fiule? Îţi dau sfaturi preţioase aici.

replici din filmul artistic Parfum de femeie
Adăugat de Gorneanu (Voicu) Madalina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul

Nu-i adevărată povestea că oamenii au descoperit focul
lovind două pietre.
Focul a apărut altfel, când singurătatea primului om
s-a lovit de prima întrebare,
când un om s-a gândit să prefacă rănile lui în speranţă,
să-şi lumineze mâinile
şi teama de el.
Poate focul n-a fost decât un mijloc de a lupta împotriva cenuşii,
când vulturii coboară în noi
şi ne temem.

poezie celebră de Octavian Paler din Poeme (2008)
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ne vom despărţi

(poem cu hopuri)

Când ne vom despărţi
Aş vrea să plouă...
Ştiu, sună a clişeu
Dar cine e regina roşie peste clişee?
Eu.
Când ne vom despărţi
Vreau să ne ia o săptămână, două, trei
Să aibă timp pisica
Să facă pipi în papucii tăi.
Că dacă nu-ţi rămâne din mine
Mai Nimic
Măcar să porţi cu tine
Un damf de pipi de pisic.
Să-ţi fac atunci o traistă cu blesteme
Ţi-aş cam face
Cu toate nopţile în care
Te-am aşteptat pe ace.
Dar hai, să nu imaginăm o despărţire tristă
Mai bine o şuetă, o trecere-n revistă
Să bem nişte coniac aproape împuţit,
să ne-amintim, în fine, cu ce scop ne-am iubit.

Am fost mai buni, mai limpezi
Mai păpădii, mai miere
Am fost o simplă carne
Nălţarea în cădere.
Ne-am spus din ce în ce mai multe-n mai puţin
Am fost o slugă poate, poate ai fost stăpân.
Unul pe celălalt ne-am tot imaginat
Copii, adulţi, ne-am tot jucat...
Ne-am tot jucat
De-a viaţa.
Eeeei, ce să mai vorbim
Când ne vom despărţi
N-aş vrea să ne urâm.

M-am dezmeticit de-odată
Şi m-am întrebat: cum e posibil ca totul să fi fost creat
Din iubire.
Iar noi să tot vorbim de despărţire?

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e tare dor de-acasă

Stau bine aicea!
Nu am plecat presată de nevoi
Nici nu-s o pietricică purtată de şuvoi.
Din vremea copilărie
O dorinţă-n mine încolţea
Să cunosc pământul însorit din Italia,
Din când în când o voce-mi şoptea.
Iată-mă acuma aici, visul e devenit aievea.
E poate destinul ce lucrează prin noi
Căci teleghidaţi uneori,
Cu nesaţ urmărim o stea.
Stau bine aicea!
Dragostea în casa mea a revenit
Într-un singur inel două vieţi a unit.
O nouă ţară cu-al său popor m-a adotoptat
Iubire, respect şi bucurie mi-a dat.
Casa mea are ferestre luminoase
Iubirea şi lumina intră gingaşe...
Am tot ce un essere uman ar vrea
Şi totuşi, îmi lipseşte ceva...
Uneori mă cuprinde o apăsătoare angoasă
Caci... mi-e tare dor de-acasă.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feng-shui

n-am fost în stare să te strâng mai mult
în braţe
ţi-am spus
pune-mi muzica aceea care mă adoarme
de fiecare dată când ne despărţim
nu vreau să-mi scrii numărul de telefon pe vreun şerveţel parfumat
să crezi că voi suna aşa cum crezi în vise
indiferentă la fusul orar
iubirea ta mă face vulnerabil şi important
îi spun soarelui
soare
nu mai fi soare
iar soarele mă înjură în dialectul napoletan
fac acele semne obscene cu care şi diavolul ar intra
în pământ
de ruşine
întorc capul până când egoismul mai face
o victimă
lumea
zâmbeşte la glumele nesărate
ale unui timp
de convenienţă

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricât ai vrea de mult...

Oricât ai vrea să pierzi din tine, azi,
Amânările şi greşelile ce ţi-au muşcat din viaţă,
Nu poţi scăpa prin ciur, aşa uşor cum crezi,
Consecinţele acestora, prezente azi în Sine.

Oricât ai vrea să-ntorci ninsorile topite,
Şă-ţi ucizi din ele cuvintele rostite la mânie,
Nu poţi s-acoperi şi să ştergi, durerile din cruce,
Cu care te-ai împovărat, pân' la judecata ochilor divini.

Oricât ai vrea să dai din tine lumii, azi,
O bucată de carne tăvălită-n frunzele pelinului amar,
Nu poţi să tai din tina ce-ţi îmbracă oasele, cu plumb,
Să respiri cu mai puţine legi încălcate, în faţa Ziditorului.

Oricât ai vrea să sfârşeşti ştiut şi iertat,
De cei ce ţi-au gustat hotărârile amare puse pe-o pită,
Nu poţi căuta şi-aduce-nnapoi, pur şi simplu,
Mieii iubitori ce-au fost otrăviţi, şi conduşi pe-o buză de râpă.

Oricât ai vrea să primeşti iertarea firii, azi,
Din limbile unor oameni ucişi nefiresc cu neiubire,
Nu poţi scoate din cimitire, inimile şi ochii îngropaţi,
A celor ce ţi-au fost mângâiere şi înlăcrimată rugă.

Oricât ai vrea să amâni ploaia şi plânsul,
Cu Soarele veşnic aducător de bucurii şi pace,
Nu poţi decât să primeşti neputincios ce-ţi întinde Isus,
Privindu-te-n oglindă străin, şi-n umbra sătulă de tine.

Oricât ai vrea să-ţi împarţi durerea şi timpul,
Cu cei trecători făcuţi ca şi tine din lut pieritor,
Nu poţi decât să accepţi zborul, şi pierduta lor siluetă,
În care frământă nevoia lor, şi nu boala inimii tale,

Oricât ai vrea să-ţi fie gustat gândul bun
De cei în care ai dat ieri cu pietre ori flori mărunte,
Nu poţi şterge păcatul, dar nici să te îmbogăţeşti,
Cu o clipă de conştientizare, pe patul de moarte.

Oricât ai vrea să primeşti cu patru braţe femeia,
Ce o să vină forţată de-un destin să te fure,
Nu poţi decât cu un singur suflet, şi-n două braţe,
Să o accepţi cu ochii închişi ori deschişi, resemnat.

Oricât ai vrea să-ţi faci cunoscută inima,
Ori moartea s-o-mparţi cu cei muritori iubindu-te,
Nu poţi să dai nimănui pricepere, să-ţi citească rărunchii,
În care doar Dumnezeu împarte şi lasă, Viaţa şi Moartea.

Oricât ai vrea de mult să nu mori singur,
Ori moartea s-o-ntorci măcar pentru o clipă,
Nu poţi să-ţi pui, un al doilea buric lângă al tău să simtă,
Greutatea din cruce, lupta din moarte, şi ultima lacrimă ce-ţi şterge umbra pământeană.

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!