Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spatele farmecului o răceală calculată

după forma elementului aer
zilele
se plecau până la pământ
impulsul de a face din viaţă o fabulă
trăsese cartea cea mare-
indiferenţa în faţa durerii

clipa când va trebui să răspund pentru alţii
lucra în favoarea mea
de la început
am ieşit cu faţa curată din obiceiul de a aplana lucrurile
înainte să izbucnească
brusc
îmi făcusem din inconştient locul umed
sumbru de multele săgeţi ale motivelor
hotărâte să mă convingă
cu privire la evenimentele ce aveau loc
fără ca eu să prind de veste

sărbătorile îmi scăpau printre dorinţe
şi nevoia de oameni
începusem să citesc şi ce era scris cu litere mici
în epilogul oraşului meu
plin de hârtii
îţi simţeam întunericul
nevertebrat
precum o anomalie ancestrală
o despărţire de ape ce a condus la dezastru

atunci am aflat că Dumnezeu nu construieşte în linie dreaptă

prima dată când am văzut un om dus
la groapă eram cu tata
de ce nu-l ajuţi
mi-a răspuns că nu poate
fiecare popor are cuvântul său pentru locul
în care se află strămoşii
mai devreme sau mai târziu oamenii
mor
ca mama am întrebat într-o doară
ca mama

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de a iubi

făcea ca genele noastre să se combine minunat
precum naşterea unei vieţi cu destinul
la mâna timpului
ce voia să-şi recâştige domeniul

ploile repezi vegheau între progres şi sălbăticie
aşa după cum obişnuia ghinionul să se ţină scai
de coada celor şapte ani
fără pâine

pentru noi moartea rămânea un străin cu haine frumoase şi moi
din oraşul râvnit de primii părinţi
de pe ambele maluri

cu privirea mereu înainte
după obiceiul de a citi măruntaiele unui vişin sălbatic
m-am aşezat singur pe tron
simţeam în mulţimea poftelor dorinţa de intimidare
dar ca un om ce nu se sperie lesne m-am lăsat purtat
pe braţele furiei
soarta - dansatoare ieşind dintr-un tort
rafinat
m-a învăţat gustul minţii învăţate
să cearnă

vinul care ne-a făcut amanţi nu se va acri niciodată
indiferent de schimbarea polilor sau topirea calotei gheţare
niciun cap nu rămâne la locul lui
când e vorba de dragoste

nopţile lungi fac diferenţa

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă către mama

Mamă dragă, mamă bună,
în noaptea asta de lumină,
Roagă-te tu Domnului
Să-mi dea odihna somnului.
Fă, mamă, la pernă cruce
să-mi fie somnul mai dulce.
Să vină înger păzitor
să-mi facă somnul mai uşor.
Din cer, Isus să mă iubească,
de rele să mă ferească.
Să apară în somnul meu
Tatăl nostru, Dumnezeu.
Lângă mine vreau să stea
Sfânta Maică Precista.
Până-n zori, toţi să vegheze
mintea să mi-o lumineze.
Toate acestea dacă-mi dai,
de-acolo, de sus, din rai,
Din suflet, mamă, îţi mulţumesc,
că-n linişte mă odihnesc.

poezie de Dumitru Delcă (11 octombrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea bunicii Ioana

Bunica a murit frumos
Ţinându-mă în braţe
Şi gândindu-se duios
Oare cui, o să mă lase?

Mama mea plecase mai demult
De unde nu se-ntoarce
Eu nu eram încă crescut
Pentru a veni încoace.

Bunica n-a spus un cuvânt
M-a mângâiat uşor pe cap
Şi-a plecat cu Duhul Sfânt
Eu ce puteam să fac?

Am plâns o vreme după ea
Cu lacrimi de copil,
Nu ştiam ce se-ntâmpla
Şi am tăcut docil.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, pământ

îi priveam zâmbind şi atât,
oameni care nu au ucis niciodată,
aveam nevoie de medicamente şi de un soare
mai încet
în drumul şerpuit către noapte,
pescăruşi zburau, să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine,
pentru următoarea plecare spre necunoscut,
încercam
să mă gândesc la un lucru frumos.

tot ce îmi puteam aminti însemna averea
pentru care
nu trebuia
să dau socoteală.
ziua continua să scadă,
ne pândeam unii pe alţii,
auzeam focurile, ascunşi în tufişuri,
ca într-o joacă de-a hienele,
oamenii mari inspirau
teama să nu-mi strălucească ochii
din cauza febrei,
noaptea făcea ca şoaptele noastre
să-şi piardă minţile după încărcătorul celuilalt.

cineva încerca să ne convingă cu lapte de mac,

am petrecut timp întrebând
ce boală se întinde ca un stol auriu.
atunci
am simţit că stă în puterea mea
să-i aleg pe cei doisprezece.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc omului din cer

mă sufoc în locul acesta,
viaţa are forma unei găuri de vierme,
lucrurile despre care am uitat că există fac să-mi dea
lacrimile
nu mai recunosc minciuna,
poate zahărul m-a făcut imprevizibil sau omul din cer n-a murit
pentru noi,

vreau să ajungă stratul de ozon,
pomii explodaţi demografic,
şobolanii îndrăgostiţi de groapa oraşului,
sentimentul de ţară se întoarce în cărţi,
cine eşti tu să-mi spui ''nu face asta'' când îmi tai venele
şi pun îndoiala la ''favorite''...

mi-ar fi plăcut iubirea, un fel de inteligenţă artificială,
îmi trimite atâtea mesaje încât ajung să cred,
nu suntem singuri,
dincolo de trei straturi de noapte, cineva răsuceşte cheiţa,
iar eu îmi iau tableta şi umblu,
diavolul este un virtual norocos,
mereu găseşte pe cineva să-l asculte..

îmi lipseşte răbdarea lui Iov,
foamea a rămas dovada că sunt viu,
pentru nevoia de dragoste
mulţumesc omului din cer că ne suprapunem aceluiaşi gând,
timpul nu se atinge de mine,
după chipul şi asemănarea lui
dimineaţa mi-a fost milă că moartea nu va mai exista,
lucrurile dintâi vor trece de parcă nu au fost niciodată,
la fel, dorul...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când brusc gândeşti că viaţa-i precum mersul pe sârmă, ştiind instinctiv că nu-i o întâmplare ce-ţi bântuie orizontul sufletului, n-ai decât să şii cât poţi de bine prăjina de echilibru. Nimic din ce-a rămas de povestit la o cafea nu poate înlocui senzaţia de déjà vu. Precum nimeni nu-ţi poate ţine locul cât timp vrei să pleci puţin într-o vacanţă. Şi e frumos să ştii că fiecare dimineaţă e un dar ce nu-l poţi păstra pentru mai târziu! Viaţa continuă, cu larma ei trezindu-ţi instinctul de supravieţuire... keep walking!

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există o măreţie în perspectiva aceasta asupra vieţii, cu numeroasele ei forţe, însufleţite iniţial de Creator în câteva forme sau numai într-una singură. Şi în timp ce planeta noastră îşi continuă rotaţia după legea imuabilă a gravitaţiei, nenumărate forme dintre cele mai frumoase şi mai minunate, apărute dintr-un început atât de simplu, s-au dezvoltat şi continuă să se dezvolte.

Charles Darwin în Originea speciilor
Adăugat de Roman Cotelea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştergarul în care mi-am uitat copilăria

locul din care nu fug niciodată -
copilăria

m-am născut în ziua în care albul din cireşi plesnea de culoare
cerul lăcrima pe la margini
mama se pregătea să învelească sarmale în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte...

calul vecinului era dus la plug între hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată ca o pâine
scoasă din cuptorul de după casă făcut de străbunicul
înainte de război...

aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica

m-am simţit bine până am rămas singur...
mama s-a dus să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc...
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu
pe întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă
când liniştea spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni din răsăritul târziu
separându-i trupul de umbră

şi va pleca cu Dumnezeu

tata s-a dus şi el...
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors...

o fi vrând
să se întâlnească cu mama
la capătul de drum
unde se opresc sufletele...

aş fi vrut să ştie şi mama
că am mai crescut
şi că-i seamăn mult
că o duc bine
şi că mi-am cumpărat un cal
ar fi bine să vadă cum îl mângâi şi mă joc
lângă lăstarul ieşit din scorbura nucului
sub care bunicul trăgea cu sete
dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobreşti
şi cum o aştept
seara
la capătul uliţei
şi privesc spre sat
până când văd cerul aplecându-se
să sărute pământul de noapte bună...

sunt singur acum

ştergarul alb
în care
mi-am uitat copilăria -
singurul suvenir de la mama
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi...
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig...

ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut...
tată – mamă

noapte bună!

poezie de Teodor Dume din carte:exil în durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către Colectiv

O inimă cu mâini se arată
ca două vrejuri răsărite dintr-un cartof neumbrit
cu palmele întinse sub ninsoarea de oameni
ninge cu nemiluita cu oameni
structuri cristaline
hexagonale
octogonale
poligonale
monogonale
oameni buni nebuni
proşti neproşti
eroi zeroi
lucizi abulici
arşi nearşi
copii inconştienţi şi adulţi responsabili
implicaţi
politicieni ignifugi
bine unşi
poziţionaţi impecabil
pe partea fructiferă a naturii umane
- Frica
şi fructele ei moi
şi dulci -
trăgători de elită ţintind cu acuitate profesionistă
şi împuşcând savarine
care împroaşcă toţi pereţii
cu frişcă proaspătă
bătută cu azot
cu toţii se topesc
pe palmele calde
ale acestor mâini
care vroiau să îmbrăţişeze
ceva care de fapt
nu poate decât să ningă.
Două mâini
ca două antene ascuţite
înfipte în această inimă căzătoare.

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul nostru

îmi amintesc cum făceam noduri batistei
să nu uităm că suntem
că am zburat cândva ţinându-ne de mână

lângă sobă bunica torcea lâna de aur
când obosea împletea aripi de înger
la fereastră maică-mea ţesea ştergare de borangic
pe care le împăturea frumos în lăzile de zestre
în casă mirosea a busuioc a boabe de porumb fiert
şi a mere ţinute în fân, aduse de la munte

tu îmi brodai pe umeri crini era o iarnă grea
– nu ştiu cum dar numai iarnă se întâmplă
de o vreme în viaţa mea

pe cer se mai aude câte un înger căzând
lui Dumnezeu îi atârnă de pleoape lacrimi grele de plumb
e atâta singurătate în aer încât mi-e teamă şi plâng

pe mine mama nu m-a născut pe pământ
a scormonit în cer cu disperare
cu laptele şi sânge din ţâţe şiruind – ce mamă am avut!
tata şi-a făcut mai întâi o cruce mare
şi-a dat cu sete cuşma de pământ

în loc de picioare cu rădăcini am fost născut
în osul alb al duminicii în lumină,
pe care repede le-am prins de pietre
să nu mă poarte vântul hai-hui pe sub duzi

cum ni se scurge umbra printre degete şi cum se face întuneric în suflet

din noi a mai rămas doar o carte cu versuri
stropi de lumină copilul nostru
mai poţi însângera din dragoste iubito?

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de copil

oamenii iubiţi,
nu mor,
nu au morminte,
ei se mută definitiv în noi

chiar ieri,
bunica frământa pâine, pe vatra
care i-am ridicat-o în mijlocul inimii
şi mă chema de la joacă

bunicul
îmi împletea o coroniţă din flori de câmp
şi stătea pe scăunelul verde, scorojit,
în pridvorul sufletului

câteodată,
reconstruiesc casele lor bătrâneşti în mine,
curtea, grădina şi valea din spatele grădinii,
iar ei ştiu să se întoarcă mereu acolo

oamenii iubiţi,
nu mor,
nu au morminte,
ei se mută definitiv în noi

chiar acum,
m-am aşezat lângă sobă (o pot desena cu ochii închişi)
şi cred că am vreo patru ani,
iar ei sunt încă atât de tineri

nu mai cresc,
mi-am promis să ridic ziduri mari de jur împrejurul vârstei,
cu ferestre către casele lor bătrâneşti!

poezie de Sandrina-Ramona Ilie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi place să văd oameni frumoşi, dar nu din punct de vedere fizic, ci oameni cu sufletul mare şi strălucitor a căror privire transmite ceea ce o mie de cuvinte nu ar putea să o facă. Acei oameni care sunt neclintiţi precum copacii atunci când asupra lor se abate furtuna, deoarece au rădăcinile puternice şi ştiu că pot renaşte din nou după fiecare provocare. Oameni calzi care îţi transmit lumină şi iubire cu un singur surâs, oameni de la care poţi învăţa ce înseamnă răbdarea, compasiunea şi empatia. Oameni care inspiră. Fii unul dintre acei oameni, continuă să inspiri!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două vise, amândouă cu tata

pe primul nu mi-l amintesc foarte bine,
în al doilea urcam un munte călare,
noaptea, senzaţia că vântul îmi trece briciul pe faţă
şi uită să-mi şteargă mirosul de spirt,

trece pe lângă mine fără spună nimic,
aplecat,
parcă aveam trei ani şi mama voia să-mi facă poză
când am putut să-mi ţin capul.

i-am văzut lampa agăţată de şa
în culoarea lunii,
înainte să-l ajung ştiam că vor fi acolo
frigul, focul,
apoi m-am trezit

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta striveşte.

mă încarc de nelinişti profunde,
cu nasul puţin îngheţat,
lipit de obrazul tău ca de un geam prin care
pomii fac piruete în ceaţă,
categoric şi fără ascunzişuri iubirea mă-ndeamnă
la compromisuri,
îmi doresc o despărţire sublimă
în faţa unei clădiri cu etaje lipsă,
noi şi amintirea dezmăţului de azi-noapte,
cu cât lupţi mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.

jumătate dintre iubirile mele ilegale,
jumătate sălbatice,
când aud de morală, se comportă de parcă
ar fi trăit alături de picturi cu tauri şi oameni de crom
încleştaţi în aceeaşi prinsoare că natura se comportă
aşa cum unui mort i-ar fi scârbă
să-l atingă
un viu
în solul acela dur
unde nu poţi controla vanitatea
jocului de noroc care nu are nimic de spus între
viaţă şi moarte
rămâne decizia ta şi vocea pentru el crudă,
nelucrată,
nepoliticoasă, dar nu mai puţin
magnifică,

altfel spus, mă simt bine,
uneori şi eu râd.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristete

In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Oameni reci, inchisi in case,
Stau plangand acest greu an,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Sub gigantii de otel,
Cate-un trecator stingher,
Insotit de-un biet catel,
Dardaie cuprins de ger,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an.

In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Feţe-ntunecoase, oameni
parca scosi dintr-un roman,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Sunt lipsiti de-mbratisari,
Si de-o strangere de mana,
Nu se mai aud cantari,
Iar tristetea e stapana,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an.

In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Norii gri domnesc pe boltă,
Parca totul e in van,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an,
Inimile-s inghetate,
Sufletele gem de dor,
Lacrimi mari cad cadentate,
Cand pe rand oamenii mor,
In orasu-n care ninge trei sau patru luni pe an.

poezie de Marius Alexandru (6 februarie 2021)
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am trăit exclusiv pentru tine, de când te ştiu. Am venit după tine mereu, am ieşit cu toţi prietenii tăi mereu, am fost acolo, lângă tine, de câte ori am simţit că ai reală nevoie. Am fost femeia ta cum nu ştiu câte femei au fost ale altui bărbat, refuzând şi simplul gând de a fi cu altcineva. Am făcut lucruri pentru noi, am înfruntat oameni pentru noi, am plecat de-atâtea ori din lumea mea şi... m-am trezit singură, nu numai după visul de azi noapte, ci aşa, dintr-odată. E atât de aiurea să nu-l mai poţi crede pe iubitul tău, să nu mai ştii când îţi spune adevărul şi când te înşală, să nu poţi avea măsura iubirii lui decât când îi eşti în braţe.

Mihaela Rădulescu în Întreabă-mă orice (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

DE CE?

Pe aici ai trecut meteoric
Aducând cu tine un farmec,
Un fel de zefir euforic
Acel mister ce nu-l dezleg.

Nu-mi revin din adânca visare
Inima îmi bate totuşi liniştită,
Căci după multă căutare
Eşti lângă mine iubită.

Ce poate oare să-nsemne
Atingerea simplă de mâini?
Când după îndelungată vreme
Ne priveam atât de senini.

Din cer însăşi Divinitatea
Ne privea cu ochii buni,
Voind ca Eternitatea
Să fie cu noi peste lumi!

Moldova Noua Aprilie 1967

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!