Momentul când macii surprind prin tăcere

de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine şanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopţile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi şi cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simţeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric îşi desăvârşea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama şi tata.
pornind de la naştere,
am vrut să-mi încep ziua cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a morţii -
momentul subtil al creaţiei.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!