Un fel de a iubi

făcea ca genele noastre să se combine minunat
precum naşterea unei vieţi cu destinul
la mâna timpului
ce voia să-şi recâştige domeniul

ploile repezi vegheau între progres şi sălbăticie
aşa după cum obişnuia ghinionul să se ţină scai
de coada celor şapte ani
fără pâine

pentru noi moartea rămânea un străin cu haine frumoase şi moi
din oraşul râvnit de primii părinţi
de pe ambele maluri

cu privirea mereu înainte
după obiceiul de a citi măruntaiele unui vişin sălbatic
m-am aşezat singur pe tron
simţeam în mulţimea poftelor dorinţa de intimidare
dar ca un om ce nu se sperie lesne m-am lăsat purtat
pe braţele furiei
soarta - dansatoare ieşind dintr-un tort
rafinat
m-a învăţat gustul minţii învăţate
să cearnă

vinul care ne-a făcut amanţi nu se va acri niciodată
indiferent de schimbarea polilor sau topirea calotei gheţare
niciun cap nu rămâne la locul lui
când e vorba de dragoste

nopţile lungi fac diferenţa

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum nu te-ai aştepta atât de frumoasă şi caldă să fie

povestea unui bărbat
care a vrut să cunoască iubirea,
fiară sălbatică,
după propriile reguli cu motive precise,
dacă cineva îşi închipuie că o va stăpâni,
va ucide,
atât de întreagă se poartă la minte.

întâmplarea putea aranja lucrurile
pentru călătoria în jurul ei,
nu avea haine de schimb,
bani
de ajuns
fără să-şi ia rămas bun,
s-a uitat preţ de un ceas în oglindă
hotărât să nu semene

privirii născătoare de intrigi
din folclorul unei femei învăţate,
cum stă bine unei curtezane
să arate mai mult când îşi acoperă trupul,
în mătase roz prăfuit cu negru,
cuvintele ei te fac să închizi ochii

de parcă ar fi surfilat muşcătura de molii,
întunericul din spatele pleopei
îi întărea sânii,
limba arunca nisipuri mişcătoare,
iubirea doar putea ieşi vie...

luna suspina dintr-o salcie,
pentru oricine ar convinge lumea
că nu este vorba de mândrie,
atunci când povestea acestui bărbat
pretinde să fie
numită
după felul ei acaparator.

pe mâini îşi făcea tot felul de semne
de parcă şi-ar fi urât propria dragoste
şi nu-i trebuia vreun motiv.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arlechin

Pe tron, singur m-am aşezat,
De prima dată am despicat
Firul, mlădiţe-n patru.
Ca pentru mine-aşa, că-mi place.
M-am pus pe ceartă neîncetat,
Căci numai unul poartă sceptru,
Să ştie suflarea c-am aflat
După libertatea ce-am pierdut
Morocănos din fire, circumspect,
M-am aşezat pe tronu-mi,
S-ascult poporul,
Dar m-am pierdut în amănunt,
Uitând ca tata scorul.

poezie de Dragoş Nonciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi bucata mea de pământ

ridic ochii spre ceva care îmi trece deasupra capului
păsările
nu le pot opri
dar cuib niciodată

am reflexe de om neînvăţat să iubească
o femeie ca tine
singuratică
în curtea unei biserici unde cresc ciuperci după ploaie
pui hârtie în geam să nu mă vadă lumina zilei
sau vreun sfânt gelos pe faptul că mereu
cunoştinţa îngâmfă

mergeam la săniuş
din vârful măgurii mă urmăreau lupii
chiuiam de li se oprea inima
învăţătoarei
şi tuturor celor care m-au lăsat singur

aşteptam veşti de acasă
cu mânecile prea scurte de cât am cărat apă la morţi
să mergi cu gânduri neîncepute altfel
pământul nu ţine cont

brusc ninsoarea s-a stins
am găsit două mâini de-ale celor care scăpaseră
de mânia lui Cain
muma mi-a spus cu limbă de moarte
pe vremea mea nu se făcea şcoală
am două clase
dar am trăit şi aşa

mie îmi scăpase o lacrimă după timpul pierdut
lumea chemase deja preotul
îi ziceam spaniolul
nu ştiu de ce dar aşa mi-a venit
m-a ciupit de obraz
vrei să-ţi visezi soarta?
îmbracă acest costum din fir de neghină şi cere ce vrei
apoi a plecat stârnind muşchiul unui copac
ce ardea
singur

dimineaţa mă uit în oglindă
niciun semn
din acel timp al răului

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi o nouă viaţă copacilor

m-am aşezat şi am plâns
oraşul
inundabil, în cartiere, înainta
muncitoreşte,
din epoca de aur, oamenii nu mai aplaudaseră pâinea
adusă cu elicopterul,
armatei îi revenise ca sarcină hrănirea populaţiei.

eram ucenic în prelucrarea cuvintelor neferoase,
am învăţat tot ce trebuia, să fiu bine văzut,
mi-am făcut un selfie cu păsări
în pom,
spatele zilei suferise primul atac terorist,
schije de culori amestecate la cald îmi brăzdau privirea;
ce mai rămăsese din cer nu încăpuse în fotografie.

nea victor şi tanti mariana, cu mâna pe sticlă,
se certau cine să împartă
sfinţilor
le spuneam despre tine.

îmi erai suficientă pentru orice fel de excese,
aveam exclusivitate pe linie genealogică,
inventam un loc potrivit, nu pentru a înălţa rugăciuni,
doar să-mi uşurez sufletul de păcatul ochilor,
undeva nu prea departe, cât să-mi treacă,
dar nici prea aproape, încât să mă sperie.

ciuleam urechile pentru orice sunet, mă pregăteam să-mi apăs inima,
dealul acesta pustiu atrage răul,
electrificarea ţării părea un dans al strigoilor,
o parte de cimitir se oprise sub temelie,
câinii săpau la fundaţia gardului,
o mână de stele otrăveau
greierii
scoteau cărămizi din pământ, în şir indian,
vorbeau între ei;
numai eu puteam să mă îndrăgostesc într-un astfel de loc
jumătate sfânt, jumătate păgân.

îţi umezeam buzele cu restul de apă,
limba încărcată de febră rostea lucruri care nici nu ştiam că
se pot întâmpla între un bărbat şi o femeie,
degetele umblau prin trupul întins
din mijloc,
se lăsa când pe o coapsă, când pe alta,
la baza gâtului se adunau senzaţiile ca un muşuroi de furnici
greu de împrăştiat.

mă luam după windows-ul tău fără licenţă,
dacă mi se întâmpla ceva, nu mă putea găsi nimeni,
sub brad, tanti mariana scria cadourile, mai puţin
ziua
de mâine
o considera falsă, din moment ce trecuse
cu toate necazurile;
îi simţeam respiraţia alcoolică pe hârtie, picura destul de pervers pentru
a avea scuza unui sân înfundat,
m-am făcut covrig
precum între cei patru pereţi ai uterului, mă simţeam ca un embrion
inconştient de lupta pentru existenţă.

nea victor sughiţa aproape
de casă
ne-am şters transpiraţia de pe frunte, am scos vin,
i-am pus de băut, răsuflând uşurat,

o vreme am râs despre asta.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metalurgie

precum un simbol de pe clădiri
din secolul optsprezece
m-am lăsat atras de farmecul vechiului
mai mult decât lumea reală
trupul avea alt punct de vedere
trandafirii cu exploziile lor controlate

dedesubt exista un spaţiu
pentru emoţii puternice
pe una din laturi scria
hainele de vară ale lui mary

după ce mi-au spus că ai murit primul lucru a fost
să întreb
dacă pot să-ţi vorbesc
şi totuşi nu era vorba despre un joc sau vreun medium
doar un spirit puţin mai deschis
la nou
între cer şi grămada de frunze arse
dezvelea statuia primului atom frate cu mine
sărind peste epoci
răul avea urme de fier sub unghii sunetul se amesteca
printre lucruri
de folos generaţiilor următoare
mi-ar plăcea să las ceva de zece ori mai puternic decât fragmentul
ieşit prin coaja copacului de pâine

mă plimbam cu buricele pe rama ferestrei ce da
spre locul unde fiul Omului cina cu nişte tipi ce păreau
cerşetori înainte de momentul când vocea lui m-a oprit:
prietene,
fă-o repede!

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momentul când macii surprind prin tăcere

de parcă eliberarea ar emite un sunet
străin nouă,
celor cu mai puţine şanse decât lumea
de sulf,
o mână plină de vene decupa din coaja copacilor
soarele stors de căldură.

nopţile înseamnau tăceri prelungite,
boncănind precum cerbii la verdele primăvăratec,
în mintea mea focul trebuia să alunge
un demon.
mă ghemuiam între sânii tăi şi cana de ceai,
în loc de medicament,
prin aburul violet simţeam forma de lapte a unui sărut
ce nu se îndura să respire.

prin noi curentul electric îşi desăvârşea alchimia,
celulele stem se împerecheau într-o joacă
de-a mama şi tata.
pornind de la naştere,
am vrut să-mi încep ziua cu tine,
oricare ne-ar fi religia.

îmi luai capul în mâini
precum carnea slăbită de febră,
dorul dureros la atingerea limbii
mă făcea să iubesc partea umană a morţii -
momentul subtil al creaţiei.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primele câteva luni după după realizarea mea, nu am avut niciun singur gând. Puteam merge la birou şi îndeplini toate sarcinile mele fără a avea vreodată un gând în cap. Era la fel când am mers la Tiruvannamalai. Fie că eram aşezat în sală cu Maharishi, mergeam pe jos în jurul muntelui sau la cumpărături în oraş, tot ceea ce făceam era efectuat fără nici un fel de activitate a minţii deloc. Era un ocean de linişte interioară care n-a dat niciodată naştere la niciun val de gândire. Nu a durat mult timp pentru a-mi da seama că mintea şi gândurile nu sunt necesare pentru a funcţiona în lume. Atunci când rămâi ca Sine, o putere divină preia şi are grijă de viaţă. Toate acţiunile au loc apoi în mod spontan, şi sunt realizate foarte eficient fără niciun efort sau activitate a minţii.

citat din H.W.L. Poonja
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concentrează-te numai asupra unui singur gând, a unei singure acţiuni sau a unui singur ţel: cu cât te concentrezi mai bine, cu atât mai puţin timp îţi rămâne pentru frustrare. Eddison, probabil cel mai mare inventator din câţi au existat, posesorul a peste o mie de brevete, între care pentru becul electric şi pentru fonograf, obişnuia să se concentreze doar asupra a ceea ce făcea într-un anumit moment, neocupându-se de mai multe lucruri deodată.

Colin Turner în Născut pentru succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spatele farmecului o răceală calculată

după forma elementului aer
zilele
se plecau până la pământ
impulsul de a face din viaţă o fabulă
trăsese cartea cea mare-
indiferenţa în faţa durerii

clipa când va trebui să răspund pentru alţii
lucra în favoarea mea
de la început
am ieşit cu faţa curată din obiceiul de a aplana lucrurile
înainte să izbucnească
brusc
îmi făcusem din inconştient locul umed
sumbru de multele săgeţi ale motivelor
hotărâte să mă convingă
cu privire la evenimentele ce aveau loc
fără ca eu să prind de veste

sărbătorile îmi scăpau printre dorinţe
şi nevoia de oameni
începusem să citesc şi ce era scris cu litere mici
în epilogul oraşului meu
plin de hârtii
îţi simţeam întunericul
nevertebrat
precum o anomalie ancestrală
o despărţire de ape ce a condus la dezastru

atunci am aflat că Dumnezeu nu construieşte în linie dreaptă

prima dată când am văzut un om dus
la groapă eram cu tata
de ce nu-l ajuţi
mi-a răspuns că nu poate
fiecare popor are cuvântul său pentru locul
în care se află strămoşii
mai devreme sau mai târziu oamenii
mor
ca mama am întrebat într-o doară
ca mama

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către tine de nicăieri

De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
şi aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui

De n-ai fi fost tu,
vânt m-aş fi făcut
să te caut
de n-ai fi fost te-aş fi inventat
ca pe o maşină cu aburi

înainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
mai întâi
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec

apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolţit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic şi divin
a iarbă, a vâltoare şi a vin
şi am înţeles simplu că vom fi
suflete pereche.

mereu te-am căutat
şi nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită
la subsuoara
unui înger de vin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.

De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ţi fie frig,
am să te veghez cu viaţa
să nu-ţi fie frică în vis
de nimic.

Cred că ar trebui
să te ascund
ca să nu te găseşti,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul
sau pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
şi-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge uşor pe obraz,
când cald, când sărat
când departe de mine
sau pe înserat.

Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalţ.
Când ai vrut să mă săruţi pe furiş,
aşa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a ţipat ca o pasăre spin
şi m-am trezit...

Ni s-a dat un dar divin,
îţi spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubeşte-ne iubito şi iartă,
sărută-ne şi nu ne părăsi...
niciodată.

Te voi iubi, să ştii,
mereu te voi iubi...
şi când vei fi nor,
ploaia din ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.

De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii
şi mii de bucăţi
mă voi risipi şi mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară
îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiţi, iubiţi se pare...
de o ghilotină.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreamer

în visul meu, iată un om,
un bărbat cu suliţa îndreptată
spre soare frigea o bucată de grăsime
din carnea unui urs,
cu mâinile goale,
ucis la ieşirea din iarnă.

i-a sărit în spinare, i-a zdrobit gâtul,
l-a târât la un loc depărtat, cu vântul în faţă,
fără urme de sânge pe frunze,
umbre subţiri de şacali
călcau mulţumiţi să miroasă.

nu voia să fie văzut.
îşi făcea treaba singur,
trăgea de coroana copacilor să astâmpere luna
în apele repezi din creste,
mergea pe ogaşuri
sigur că moartea nu are ochi şi la spate.

avea un secret -
iubirea unei crescătoare de fluturi ce nu cunoscuse bărbat,
în pânză brodată la lampă, seara,
întinsă pe un lemn,
privea cât putea sta cu ochii deschişi.
în jur, ţipenie
de om,
frica făcuse să le fie teamă tuturor
să citească.

am privit şi am zis: nimeni nu are
dreptate!
poezia mea înseamnă o stare de plâns,
a lui
ce e?

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lady Blues

m-ai învăţat să dansez pe cerul înstelat şi plin de speranţe fără temei,
paşii noştri au cutremurat carnea zeilor,
au răscolit amintirile tuturor amanţilor legaţi de promisiuni imposibil de respectat...
de mână cu tine, timpul s-a scurs cu totul altfel.
zilele au fost lungi iar nopţile incandescente, având gustul şampaniei amestecate cu sânge.

m-ai învăţat să cânt în preerie când animalele îşi căutau pereche iar oamenii îşi alegeau mormânt.
vocea mea a răsunat puternică, ca un fragment din armonia absolută a durerii.
ploile au încercat să ne şteargă paşii ca un duşman fără scrupule, fără onoare,
cântecul nostru s-a aşezat ca un covor fermecat între iubire şi banal
iar moartea a plâns nefericită pentru că îmbrăţişarea ei nu e de ajuns.

m-ai învăţat să te iubesc într-un fel în care nu voi mai putea iubi pe altcineva.
cuvintele bluesului ne-au legat tinereţea de o cauza pierdută.
de aceea toamna vine cu miros de gutui ascunse în sânul tău
şi frunzele îşi ascund culoarea departe de iubirea mutilată de timp.

la sfârşitul unei zile în care nu eşti,
ridic un alt castel de nisip,
departe de tine.

poezie de Eduard Dorneanu (19 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşile

cerul scotea din negrul îndrăzneţului mâine
un colţ
împăturit cu grija naşterii noastre
fratele meu de ţărână şi apă
după mii de ani
ridică privirea spre boltă
animalele născute înainte de paşte
şi
doicile ştiu acest lucru
numărul personal cere un umăr de sprijin
generaţiilor viitoare
mintea face pasul spre lumina dintâi
am toate motivele să trăiesc cu încetinitorul
printre vase de sare
coada unui rechin despică orizontul
până la rozul suav al vinului dat pe deasupra
degetele împletesc împotriva uitării
ţi-am tăiat în jurul sânului drept -
înţepător de smochine
să nu simţi dulcele otrăvitor
precum
respectul meu promis uşilor rămase închise

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Tatăl tău obişnuia să gătească des, ca tine?
Lucian: Blondul?! Nu, deloc. Niciodată!
Lia: Şi atunci, tu cum de te-ai deprins?
Lucian: Păi, eu... Nu ştiu cum. Pur şi simplu, mi-a plăcut şi am învăţat singur, pentru că m-am simţit atras de domeniul culinar... Nu-mi explic de ce!
Lia: Aha; cam la fel ca şi cu matematica ta.
Lucian: Nu chiar; deşi, într-un fel, poate... Vezi tu, matematica a fost pentru mine... Prima mea mare iubire, declarată, pe faţă, fără ocolişuri, încă de când eram mic.
Lia: Zău?! Frumos spus... Şi care ar fi fost a doua?
Lucian: A doua?! N-am să-ţi răspund la asta...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorul ţinutului

Poetul intră în altar
de la jumătatea distanţei
diavolul se potriveşte cu mantia stacojie
respectuos
Dumnezeu aşteaptă dintr-un nor de hârtie
supus greşelii
mă ridic la ambele imnuri

cărăbuşii de aur inspiră ploaia să lovească târziu
cât am iubit o străină pământul m-a spus
primului străin venit
să dărâme uşorii

iubirea se ţine dreaptă în zăduful zilei
precum carnea mea tare
dacă nu o să primeşti scrisori să nu-ţi fie teamă
înseamnă că timpul
a fost mai puternic

doamna de argint îmi bântuie casa
rinichii şi inima
călăresc împreună
să coste oricât
cuvântul ce însoţeşte aburul promis să fie trup
până când moartea va despărţi
uscatul de ape
limba de minte
buzele de şoapte
e absorbit de mândrie

din bucatele fine trag chibritul mai lung
decât focul ţinut între pietre
mă simt împărat în hainele luate de-acasă
pe vremea când fiecare făcea după cum credea că e drept
înaintea Lui
am pretins două mulsori şi un tuns de mioare
să dau curs ameninţărilor firii

pe cine să ucid mai întâi
pe cel care crede în spectacolul lumii
sau pe cel ce- mi umple paharul
prinţul de spade.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!