Unica fiinţă

Ce fiinţă-adună-n suflet toate grijile din zi
Nelăsându-le confuze cu-al ei tainic fel de-a fi
Şi cu-aleasă rânduire le sfârşeşte cu silinţă
Şi cu drag de cei din jur şi de sfânta sa credinţă?

Ce fiinţă-şi plânge-n pleoape nelipsitele nevoi
Şi pe viscol şi pe vânturi şi pe umedele ploi
Şi nimic n-o-nfricoşează, ba din contră o-ntăreşte
Dărâmând şi munţi şi văi pentru cei ce îi iubeşte?

Ce fiinţă-şi creşte pruncii învăţându-i tot ce ştie
Insuflându-le destoinic ce e dreapta omenie
Şi respectul şi curajul şi dorinţa de-a lupta
Şi-orice piedică-ncolţită, demni s-o poată înfrunta?

Ce fiinţă-n orice clipă şi-ar da viaţa pentru-a noastră
Şi-ar deschide orice lacăt ruginit la vreo fereastră
Şi cu blânda-nţelepciune de greşeli ne-ar mai ierta
Şi plecat ne ţine capul cât duioasă ne-o certa?

Ce fiinţă duce dorul celor ce prin lume-i are
Şi doar visu-i mai rămâne dulcea-trista alinare
Şi n-ar spune nimănui ce durere-n piept o arde
Şi ce pact făcut-a timpul cu tristeţea ce o roade?

Nu vă cer răspuns la cele ce v-am întrebat fireşte
Doar să-mi spuneţi ce toţi ştim şi-i deja ceva lumeşte,
S-o iubim ca pe-o icoană şi-al ei prag să-l trecem des,
Mâna să i-o sărutăm... pentru-atât cât ne-a-nţeles!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm o cruce fiecare

În răsăritul primei clipe primim botezul sfintei ploi
Aflând de plânset, de iubire, de omenie şi nevoi.

Întunecind a noastră cale pelinu-amar îl vom gusta
Şi-or plânge lacrimi din icoane şi 'naltul cer s-o întrista.

De cum păşim ne ceartă soarta, iar deseori o ignorăm,
Închidem ochii fără teamă şi-n agonie ne-aruncăm.

De nu găsim covorul verde şi printre pietre rătăcim,
Să nu uităm că mântuirea nu-i doar un mit, să-l irosim.

De răul domină blândeţea nu-i nimeni altul vinovat,
Doar că ispita-i la tot locul şi ducem viaţa în păcat.

Purtăm o cruce fiecare şi nu-i uşoară şi nici grea,
De-om lumina-o în credinţă, Iisus de toate ne-o ierta.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curajul le-a fost reazem...

A lor dragoste sfântă de patria străbună
Au dovedit-o-n luptă, pe câmpul de război,
Şi de-a fost ceru-n lacrimi împrăştiind furtună,
Au stat cu pieptu-n faţă, sfârşind ca bravi eroi.

Jertfitu-s-au nevolnici prin arşiţe şi geruri
Pentru a noastră limbă şi-al nostru drag pământ,
Vărsat-au al lor sânge urcând măreţ la ceruri,
Curajul le-a fost reazem şi ne-nfricat avânt.

Să veşnicim de-a pururi, să moştenim în pace
O strămoşească vatră şi-un mioritic plai,
Au apărat destoinic bătrâne ţarini dace,
Izvoare, munţi şi codri din vechiul colţ de rai.

Plătit-au scump cu viaţa, scriind viteji istorii,
Iar datoria noastră e să-i cinstim oricând,
Să le-nchinăm o rugă pentru-ale lor victorii
Şi-o floare pe mormânt, măcar din când în când.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roata vieţii

De-aş întoarce timpul înşelându-mi soarta
N-ar fi decât tristă amăgire-n van,
Ispitindu-mi gândul ce-ar învârte roata
N-aş găsi cărarea să ies la liman.

Şi de-ar fi destinul lunga rânduială
Tot aş vrea a-ntoarce timpul înapoi,
Să trăiesc vremelnic clipa temporală
Cu speranţa oarbă de-a strivi nevoi.

Hărăzitei urme de-amintiri deşarte
I-aş vâna secretul ce-a topit arzând,
Vinovata clipă ce uşor desparte
Viaţa de-a ei moarte într-un cer flămând.

Nu renunţ la visul de-a opri odată
Timpul în secunda marelui trecut,
Răsucind clepsidra lutului în roată,
Cu prezentul zilei dintr-un început.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Clipe şi îngeri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba

Iarba verde, iarba grasă
Creşte - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou creşte - mai frumoasă.

Privesc crucile-nnegrite
Şi mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrăneşte
Şi ce-i, Doamne, viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Suflă vântul…vârfuri sună
Greierii prin fân adastă….
Se duc zile, nopţi cu lună
Ce mister e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Trudă zilnică, sudoare
Viaţă de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Tainice iubiri şi teamă
Zbor îşi iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă…
Şi-atunci, ce e viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Se duc veacuri în neştire
Nasc speranţe-n lumea vastă -
E-un suiş spre coborâre –
Deci, ce este viaţa noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va creşte iarba.

Iarba verde creşte deasă
Peste trup – peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteasă –
Căci aceasta-i viaţa noastră:

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din toţi va creşte iarba
Pân’ iubita va fi baba –
Până baba va fi iarba.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Cu cât are mai mulţI copii, cu-atât o mamă-i mai frumoasă,
Pe toţi îi strânge-n jurul ei, pe toţi i-adună la o masă,
Veghează asupra lor mereu, pe toţi întotdeauna îi iubeşte,
Iubirea sufletului ei cu fiecare prunc sporeşte.

Le-aşterne patul în odaie, le-aprinde focul în cămin,
Şi cu mânuţa ei cea sfântă va lecui orice suspin,
Îi apără cu semnul crucii, îi spală şi îi primeneşte,
Iar înainte de culcare pe fiecare-l înveleşte.

Cât încă sunt puiuţii mici, nevoile mai înconjoară,
Iar din puţinul care este, măicuţa face mult să pară,
Le va-mpărţi un colţ de pâine, lăsându-se pe ea flămândă
Şi va zâmbi-mpăciuitoare, un neajuns să mai ascundă.

Când puii cresc şi aripa îi va-ndemna din cuib să zboare,
Sufletul mamei ars de griji îl va-nsoţi pe fiecare,
Oriunde îl va duce rostul, precum e scris al său destin,
Pe-o cale netedă, ferice sau pe-o cărare prin suspin.

În crucea nopţii, la icoană, se roagă maica-nlăcrimată,
Ca traiul puilor să fie frumos ca noaptea înstelată
Şi orice rău sau greutate va fi menit să îi lovească,
Prin mila Domnului preasfântă, să fie ea să o primească.

Rămasă singură, bătrână, mereu la poartă-i e cărarea,
Lumina ochilor, scăzută, sub mână iscodeşte zarea,
Căci dorul o macină în zile şi-n nopţile fără hodină
Şi-ar vrea pe toţi să-i vadă-n prag, până să plece spre lumină.

O mamă, pentru ai ei copii e pururi sfântă şi frumoasă,
Cum sfânt e visul ce în nopţi le poartă sufletul acasă,
La candela de la icoană, la mămăliga aburindă,
La chipul mamei din fereastră, la uşa care dă în tindă.

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Provocări

De-ncercări e plină viaţa şi-ntrebări ce n-au răspuns,
Să le cernem nu-i putinţă, să le trecem nu-i de-ajuns,
De-notăm în voia sorţii fără-a ţine cârma-n frâu
În derivă-am duce anii scurşi la vale ca un râu.

Provocări nemilostive şerpuiesc ispititor,
De tărie-avem nevoie când picăm în plasa lor,
Nu e viaţă fără patimi, nu e moarte fără chin,
Toate-s date spre-a renaşte din cenuşă şi suspin.

Învăţăm cu-nţelepciune din grăbitul nostru mers
Că durerea ne-ntremează şi e leac în univers,
Cel ce-şi poartă cu credinţă sufletul mereu curat
De obstacole va trece şi de rău eliberat.

Preţul ce-l plătim adesea-i unul poate dureros,
Este dijma pământeană a oricărui păcătos,
Cât de grea ne-ar fi povara, să fim buni şi iertători,
În iubire să trăim, noi... umilii trecători.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anterograd

Mă caută să-mi dea
ceva într-un semn şi mai vrea
să-mi convingă un sens
Dar eu duc mâna pe cer
(să feresc un nor)
mulţumit şi clipesc:
-Ar fi plouat deja..

Şi vine să-mi spună
că eu sunt THE ONE
sunt cel mai reuşit an
şi mi-i vrea pe toţi
Dar eu îi fac mustăţi
şi-i pun ochelari
de soare, de oare?

şi mă iubeşte cu ură
din aia, şi-ar vrea
să mi se lipească de gură,
cu toată inima mea
Dar eu copilăresc şi zic:
-În caru' mare-i unu' mic.
şi i-l dedic..

Şi ar mai vrea să îmi spună
că n-aş mai putea să trăiesc.
Dar eu râd, râd,
râd şi nu-mi amintesc.

poezie de Florin Dinu (27 februarie 2016)
Adăugat de Florin Dinu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Una din cele mai nefaste rătăciri ale celor ce vor să-şi îmbunătăţească viaţa e părerea că există o ordine, o rânduire socială în care oamenilor le poate fi mai bine decât in oricare alta. Lupta cronică a partidelor, păturilor sociale care formează aparenţa ordinii, toate astea sunt doar amăgiri care aduc cu ele un nou rău fiindcă îi distrag pe oameni de la singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduire socială: lucrul oamenilor asupra lor înşişi.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar trebui

Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...

poezie de Ana Blandiana
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte!

De ce-ai tăcut ca şi un sloi?
Spune ceva, vorbeşte!
Nu şterge "eu"-l dintre noi,
Când "eu"-mi te iubeşte.

Unde-ai pitit cuvântul drag,
De mie-acum îmi tace?
Îl mai aştept pe orice prag,
La cât de bine-mi face.

Cum să mai sper să pot opri
Al lacrimii torent,
Dacă şi rostului de-a fi
Îţi sunt indiferent?

Cât să îndur tăcerea grea,
Când mie-mi eşti Lumină?
De-un Soare m-aş înflăcăra,
Aş arde tot cu vină...

Cine te-aşteaptă-nfrigurat,
Cu sufletu-n gheţari?
Că nu mai ştiu de mângâiat,
De când nu mai apari.

Care a zis, exagerând
Că timpul spală tot?
Să-l văd sihastru şi trecând
Singurătatea-înot!

...

De ce-ai tăcut ca şi un sloi?
Sunt în genunchi, priveşte!
Atât de vechi ajuns-a "noi"?
Să-l re-nviem... Vorbeşte!

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit Mesia

A venit Isus Mesia să ne dea învăţătură
Cum viaţa s-o trăim împlinind Sfânta Scriptură
Cum să fim neprihăniţi trăind doar în părtăşie
Ca s-avem deschisă calea înspre cer spre veşnicie
Şi-a venit Mântuitorul până lângă cel sărman
Ca să fie liberat de păcat şi de Satan
În lumina Lui cea sfântă Isus iată ne-a chemat
Să trăim curată viaţa să fim slobozi de păcat
Spălaţi dar şi-n curăţie toţi de aicea să trăim
Fii ai Celui Prea Înalt pentru veci de veci să fim
Şi-n lumina Lui cerească pe atâţia ne-a zidit
Câţi în inima sărmană pe El Domn dar l-am primit

Şi Isus Hristos Mesia din robi ai nelegiuirii
Ne-a făcut să fim cu toţi — robi îns-ai neprihănirii
În lumina Lui cea Sfântă cu toţi dar să ne scăldăm
Şi Cuvântul Lui Cel Sfânt din iubire să-l urmăm
El ne-a învăţat lumina toţi să fim azi pe cărare
Trăind viaţa-n curăţie şi-a Lui sfântă îndurare
Ne-a-nvăţat de Tatăl Sfânt şi ne-a spus că ne iubeşte
Şi că Tatăl lângă Sine pururea El ne voieşte
Dar ne cere prin Scriptură viaţa nouă s-o trăim
Ca ai Lui în veşnicie cu toţii dar noi să fim
Haideţi dar în sfinţenie noi astăzi să-l onorăm
Şi întreaga noastră fiinţă pentru veci dar să i-o dăm

Slobozi să fim de păcat de orice nelegiuire
Să trăim viaţa nouă doar prin har şi prin iubire
În lumina Lui cea vie Domnul şi astăzi ne cere
Să trăim în sfinţenie doar prin har şi nu-n vedere
Ci-n credinţa Lui cea sfântă noi cu drag să ne scăldăm
Cântând dar cu bucurie pe Isus noi să-l urmăm
Prinşi în dragostea Lui sfântă să trăim astăzi prin har
Osteneala noastră-ntreagă să nu fie în zadar

Unul pe altul dar întruna — fraţi dar să ne sprijinim
Şi robi ai neprihănirii pentru veci dar noi să fim
Să-i cântăm dar biruinţa Mielului Lui Dumnezeu
Ce ne-a dat pentru vecie să îi fim poporul Său
Noi să-i fim turma cea sfântă păscută pe acest pământ
Şi crescută-n floarea vieţii doar prin Duhul Lui cel Sfânt
În miresmele iubirii haideţi toţi să îl slăvim
Pe Isus Mirele Sfânt ce de-a pururi îl iubim
El ne-a dat a Lui lumină şi de toate ne-a spălat
Să avem în veşnicie un duh nou pururi curat
Glorie dar Lui Mesia — Tatălui în veci onoare
Căci iată dar prin Hristos ne-a dat veşnică salvare
21sept. 2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Tata ştie foarte bine calea pe care
Ţara noastră trebuie să meargă;
El zilnic îşi convinge copiii că are
Soluţii pentru problemele din lumea-ntreagă.
Ştie cum să pună la punct orice monopol
Şi-are mereu un plan de rezervă-n buzunar;
Dar dacă soba are nevoie de reparaţii,
Trebuie să apelăm la un sobar.

Tata – crezi, nu crezi, îţi place sau nu-ţi place –
Ştie cum să bage marii infractori în puşcărie;
Nu-i nimic să nu poată într-un fel sau altul face,
O situaţie complicată pentru el e-o jucărie.
"Încrederea în noi" o ţine mereu trează,
Asta am înţeles toţi extrem de clar;
Dar dacă-i nevoie să fie reparat un scaun,
Trebuie, musai, să apelăm la un tâmplar.

Toate zaverele din lume, una câte una,
Le poate stinge, le ia de-a dreptu-n dinţi,
Făr-a aştepta să se potolească-ntâi furtuna,
Le înşfacă de gât cât încă sunt fierbinţi.
În marile probleme financiare ale statului
Poate-n orice clipă Congresul lămuri;
Dar, of, în schimb nu-şi poate niciodată
Achita facturile, cât de cât, la zi.

I se face pur şi simplu rău, spre-exemplu,
Când ascultă legislatorii – clişeu după clişeu!
Şi când te gândeşti că totu-ar fi atât de simplu
Dacă senatorii-ar asculta ce spune tatăl meu!
Orice război s-ar transforma-ntr-un bal,
Cu uşurinţa cu care îmi întorc eu grumazul;
Dar când un vecin violent face scandal,
Mama trebuie să rezolve cazul!

În conversaţii tata poate ţine oricui piept
Şi învinge lejer cele mai strălucite minţi;
El e croit după un plan mai înţelept
Decât au fost croiţi mulţi regi sau preşedinţi.
E iniţiat în subtilităţile tuturor tratatelor
Şi poate clarifica orice noţiune;
Pe el îl căutăm când e vorba de vreo teorie,
Dar apelăm la mama pentru acţiune.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drag prieten

Drag prieten, astăzi te voi provoca
Să-ţi aduci aminte, mai ieri, cum era,
Prin oraş, prin parcuri şi –n cartier
Şi să vezi schimbarea din viaţa ta, a mea
Şi durerea din suflet ce-o aduce ea.

Drag prieten, după cum şi tu ştii,
În aceste timpuri de răstrişte
Am pierdut pe drum dorul de visare,
Urmăriţi de –ai noştri compatrioţi cu-nverşunare,
Unde să mergem, cât să zăbovim,
Cu masca pe faţă pe fiece drum
Şi cu declaraţia-n mână să demonstrăm,
De ce pe străzi noi seara umblăm
Şi nu care cumva fără voie să greşim
Şi pasibili de vreo amendă să fim.

Drag prieten, te invit solidar cu mine să fii
Şi să-mi spui dacă greşesc ori ba
Că vorbele lor deseori ne sunt străine,
Pentru că ele au mesaje meschine,
Adevărul de noi, îl tot ascund,
Că urmăresc să-şi atingă scopuri,
Care în a lor buzunar aduc bani
Şi conturi grase în euro şi dolari.
Spălaţi-vă des pe mâini, un îndemn insistent,
N-ar fi oare înţeles de mulţi greşit
Şi pentru parte dintre ei însemna în fapt
De-a lua, fura şi apoi a pleca
Şi răspunderea de-a nu-şi asuma?
Că se ascund după strâmbe legi
Şi de ne-au luat ţara nu-i deajuns,
Acum până la sufletul nostru au ajuns.

Drag prieten, mai ieri, aveam libertate,
Să ne-ntâlnim la orice oră din zi sau noapte
Şi să ne-mpărtăşim ale noastre vise şi fapte,
Străini acum ne simţim în ţara noastră
Şi progoniţi de suntem de ea departe.

Drag prieten, astăzi suntem asaltaţi,
De-un inamic perfid, de rang înalt,
Trăim a vieţii noastre provocare
Şi de-om scăpa sănătoşi şi vii
Vom povesti la ai noştri nepoţi şi copii,
Despre cei care-n amintire doar vor fi
Că au plecat la stele înainte de-a trăi.

poezie de Georgeta Ganea (12 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta dor...

Atâta dor am prins în palme, mamă,
Şi-atâta linişte îmi zăboveşte-n păr,
Căci n-am avut vreodată-atâta teamă
Să te separ de timp şi adevăr.

Hai, vino, mamă, nu-mi lua speranţa
Să pot trăi când dorul toarce greu,
Să-mi dai un semn să pot topi distanţa,
Să-mi iei tristeţea pieptului mereu.

Mai dă-mi de veste-n insomnia nopţii
Să pot visa la câte tu-mi iertai,
Mi-aduc aminte, mamă,-n faţa porţii
Cum fruntea-n palmă-ades mi-o sărutai.

Şi gânduri oarbe îmi încing tăcerea
Şi lacrimi reci rotogolesc mormântul,
Hai, vino, mamă, nu-mi lua puterea,
E tot ce am mai bun decât pământul.

Am sufletul vânat de lacrimi pline
Şi gându-mi-spre departe e plecat,
În orice rai ai fi îţi este bine,
Aici, în raiul meu, nu te-am uitat!

Şi vara-şi plimbă bulgării de sare
Bolborosind în spume valurile mării,
Departe eşti, tu, mamă şi mă doare
Că m-ai lăsat să lupt cu-ntinsul zării.

Sfârşită sunt, dar cum s-auzi durerea
Când ploaia-şi varsă stropii-n ochii mei,
M-ai învăţat cum bunul simţ este averea,
Iar omenia-i haină pentru om, nu pentru zei.

Ce-aş mai putea să-ţi cer iubită, mamă,
Decât vegherea paşilor din cer,
Tablou de amintiri mi-e sfânta ramă,
Iar tot ce mă-nconjoară, doar mister.

Am adunat şi ani şi viscole banale,
Cât, mamă, tu eşti dincolo de nori
Eu număr trandafirii de petale
Şi-i văd îmbătrâniţi şi albi în flori.

Îmi cântă, mamă, soarele-n fereastră
Şi-mi râd luceferi noaptea în pridvor,
Să vii să vezi, mămucă, prispa noastră,
E-un munte de căldură şi mult dor.

poezie de Sibiana Mirela Antoche din Clipe şi îngeri (23 iulie 2018)
Adăugat de SIBIANA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar chestiune de transfer de suflet

Mi-a răsărit din suflet azi, o zi
Şi-i o altă prima, dintre aproape patru sute
Ce se vor scurge inexorabil, ca şi alte multe,
Oricât aş fi de indiferent sau m-aş împotrivi.

Şi uite aşa, am suflet mai uşor,
Sunt tot mai cast, evlavios, mai bun
Pe-o alee, cu o singură ieşire, al meu drum...
Mă "duc" să-ndeplinesc, rol neştiut, sârguitor.

Noroc că am o consolare, insuficientă,
Că sunteţi toţi cu mine, în acelaşi "tren"...
Rămâne dac-aveţi bilet de clasa l-a, cu antren,
Sau sunteţi numai toleraţi de-un naş, aşa de experienţă.

Ce dificilă este alegerea, când nu-i niciuna
Şi orice ai face, sănătatea, banii-s stabilite
Printr-un ciudat rostogolit de zaruri azvârlite...
Ce dă oricum, doar două numere de combinat, totuna.

Sunt, tot, doar zeci şi unităţi d-un cont irefutabil,
Fac parte din mulţimi de ciclu-n dispariţii;
Încerc să pun lipici de dor şi drag din trup, prin repartiţii...
Oricum e perisabil şi sunt totuşi eu, helas, irepetabil.

În fond se spune, fiecare zi-i câştig
De exponat, mai mult sau mai puţin, prin etalare
În fund de raft sau la vedere, dintr-o întâmplare...
În rest, rămâne esenţial doar sufletul, pe care la plecare o să-l strig!

Şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patria

Mereu îi găseşte cusururi
Cînd vorbeşte de a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strînge cu putere.

De-aceea, cu orice cusururi
Ce patriei sale i le află,
Cu orice greşeli, ea de-a pururi
Îi rămâne scumpă şi dragă.

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfatul mamei

Copiii mei eu voi pleca, curând să-mi aflu, tihna,
Voi să-mi aprindeţi cât puteţi, la capul meu, lumina,
Fiţi buni, cinstiţi, orice să vă iertaţi,
Că nu e sfânt în lumea asta ca dragostea-ntre fraţi.

Să-mi faceţi când aveţi cu ce, în curte masă, mare,
Şi daţi un strop din via mea, să închine fiecare,
Pune-ţi bucate din belşug şi vreo câţiva, colaci,
Chemaţi să vină! Zâmbitori, pe goi şi pe săraci.

Nu vă certaţi pe ce-o rămâne, pe casă sau pământ,
Şi voi plecaţi copii mei şi aveţi doar un mormânt,
Lăsaţi deoparte lăcomie şi amară duşmănie,
Iubiţi-vă şi fiţi ca fraţii şi bine o să vă fie.

Iar la icoana Preacuratei, să puneţi, busuiocul,
Că m-a vegheat viaţa toată, mi-a ocrotit, norocul,
Să nu lăsaţi portiţa mea copii să ruginească,
Ea ştie cât v-am aşteptat, cu ochii pe fereastră!

De câte ori m-am rezemat, oftând de stâlpul porţii,
Priveam la drumul nesfârşit, eraţi plecaţi cu toţii,
Am adunat pozele voastre, la piept ca pe-un altar,
Si mulţumeam la cerul sfânt, c-aţi fost al vieţii dar!

Eu am să plec! Cer vouă azi, puţină îndurare,
Am ars o viaţă pentru voi, precum o lumânare,
De sus din cer o să privesc, apus şi răsărit,
Si voi trăi la voi în suflet, să ştiţi că v-am iubit!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împlinire

Ce val te-a ancorat, din ce hotare,
Pe ţărmul meu de suflet – pustiit -?
Mi-o fi zărit tristeţea-n depărtare,
Ori m-a ales fără să fi gândit?...

Ce vânt tomnatic s-a-ndurat de mine
De-a pus dorinţa mea la tine-n prag
Şi-a spulberat cumplitele suspine? -
Lor visul meu le era tare drag...

Şi cine-a poruncit să-mi fii minune,
Care-ncolţeşte-n fiecare zi
Când o udăm cu râsete nebune
Şi cu dorinţa noastră de-a iubi?

Ce primăvară a-nflorit în noi!
Ce vară ne e sângele fierbinte...
Tu îmi eşti astăzi norocos trifoi,
Iar eu îţi fac din dragoste veşminte.

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Alina Tanasă
Comentează! | Votează! | Copiază!