Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un portret

Mă pierd uitându-mă la tine
Cuprinsă ca de-un farmec sfânt,
Şi-n sufletul meu iar revine
Dorul ce-avui pe-acest pământ.

Şi c-un amor peste măsură
Dezmierd frumosul chip al tău,
Şi uit c-a fost între noi ură,
Şi uit de câte sufăr eu.

Şi te iubesc ca şi atunce
Cu tot avântu-nchipuirii
Şi cu acea simţire dulce
Ce-o da trecutul amintirii.

poezie clasică de Veronica Micle din Poezii (6 februarie 1887)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albăstrelele

Printre galbenele spice albăstrele mândre cresc
Şi-n a dimineţii farmec soarele cu drag privesc;
Fermecaţi de-a lor privire şi cuprinşi de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.

Prin frunzişul des şi verde se aud frumoase cânturi
Fluturaşii stau şi-ascultă legănaţi de blonde vânturi
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Şi-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!

Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturaşii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ş-o părere,
Păsările nu mai cântă şi fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraşi singurele.

poezie clasică de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dulce luna mai

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

poezie clasică de Iacob Negruzzi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, fugi

Am urât această lume!
Şi cum pot să n-o urăsc?
Un necaz nu se sfârşeşte,
Alte-n loc se pregătesc!

Şi sperând de-o zi pe alta
Văz că sper tot în zadar,
Căci în loc de vreun bine
Chinul meu e mai amar,

De aceea, eu adese
tot suspin după sicriu;
Dar... ah! cine-mi poate spune
Şi-n mormânt cum o să fiu!

Poate-acolo mă aşteaptă
Un necaz cu mult mai greu;
M-am deprins cu chinul lumii
Moarte, fugi când te chem eu!

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vezi tu vulturul...

Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică şi zboară către nori?
Aşa sufletu-mi vesel în faţa ta slăvită
Se-nalţă către ceruri, plutind în dulci fiori.

Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Aşa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingaşă simţire aşa ochii-mi lucesc!

Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Şi prin văzduh pluteşte cu-a florilor miros?
Aşa răsună-n mine melodioase şoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!

Căci vulturului cerul a dat aripi' să zboare,
Şi stelelor lumină, şi nopţilor suspin,
Iar ţie ţi-a dat farmec, plăceri încântătoare.
Şi mie mi-a dat suflet ca ţie să-l închin!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Violeta Jumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa secretă

În lumea ascunsă de ceţuri şi nori,
Ferită de rele şi ochi muritori,
Din mica poiană, se-aude un cânt
Ce, lin, se ridică pe aripi de vânt.

Se clatină frunze, atinse, pe rând
De sunete care, spre zare zburând,
Îşi poartă povestea ce pare un vis
Trezit dintr-un somn care-l ţine închis.

E-o mică prinţesă ce cântă în zori,
Punându-şi pe cap o cunună din flori.
O rază de soare o-nvăluie, cald,
Iar ochii-i lucesc în culori de smarald.

E straniu tabloul şi greu de descris,
Amestec de vis c-un real paradis:
Pădurea în care copacii zâmbesc,
Insecte şi păsări se joacă, vorbesc,

Din flori se înalţă şi zboară perechi
Mici zâne venite din timpuri străvechi,
Iar multe-animale se-adună, treptat,
În mica poiană... Un loc fermecat!

Ea vine adesea, din vechiul tărâm,
În care natura e doar caldarâm,
Copacii sunt blocuri, iar iarba-i gunoi,
Chiar râul e-asfalt cu maşini în şuvoi.

Cântarea de-acolo îi sparge-n timpan
Fragmente şi cioburi de zgomot duşman,
Iar aerul pare bolnav şi stingher,
Lipsit de lumină, de Soare şi cer.

De-acum, a-nvăţat cum să scape de chin,
Şi-nvârte o cheie ce pare-un suspin
În uşa secretă ce-o trece prin nori
Spre lumea de vis, unde-s alte valori.

O lume în care iubirea-i un cânt
Ce rar se aude acum pe Pământ,
O lume în care durerea-i trecut,
Iar timpul se scurge încet, neştiut.

Se-opreşte din cântec spre seară, deodat',
Aude un sunet continuu, ciudat,
Priveşte, tăcută, în spaţiul real,
Prinţesa ce doarme... pe-un pat de spital.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea cântării

—"Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?"
—"Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ -prin noapte."

—"Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?"
—"Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună."

—"Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârîu?"
—"Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei."

—"Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?"
—"Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârîul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate".

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ah! Du-te...

Ah! du-te, tu suspinul meu,
Departe să te duci mereu;

Şi de-a mea jale nimanui
Pe unde-i trece să nu spui.

Pe lume să nu te opreşti,
În vânt să nu te risipeşti;

Te du-n întinsul nesfârşit
De dorul meu călăuzit

Şi acolo ramâi pierdut
În lume de nimeni ştiut.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul

Pe ceruri, în noapte, un înger zbura
Şi-un cântec din ceruri cânta.
Şi lună, şi stele, şi norii pe vânt
Uimiţi ascultau acel cânt.

Cânta despre drepţii cu albe veşminte
Din umbrele raiului sfinte.
Cânta despre Tatăl ceresc, lăudându-l -
Şi neprihănit era cântul.

Ducea către lumea aceasta de jale
Un suflet în braţele sale;
Iar cântul rămase în sufletul crud
Uitat în adânc, neştiut.

Şi vreme-ndelungă, prin lume, cu dor
Tânji într-un chin arzător,
Nestinsă de tristele omului plângeri,
Cântarea aceea de îngeri.

poezie celebră de Mihail Lermontov
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În munţi

În munţi, în munţi, departe de-a lumei grea mişcare,
Departe de-orce zgomot, de-orce deşărtăciuni,
Şedeam cu tine dragă, în dulce-mbrăţişare,
Şi-n libera natură îţi împleteam cununi.

Cununi de flori frumosae, a căror frăgezime
Ochirea omenească încă n-a profanat,
Ca tine de frumoase, ca tine de sublime,
Flori, care pentru tine natura a creat!

Pe-a ta guriţă, dulce ca roza purpurie,
Atunci a vieţii mere voios ce culegeam,
Şi ochii tăi, puternici ca bolta azurie,
Eu în estaz ferice mai mult îi admiram.

Căci în estaz poetic de-o zi primăvăroasă
În munţi atunci cu tine ferice eram eu,
Câmpia era verde, dumbrava-adăpostită,
Şi înfocat amorul ce-ardea în sânul meu.

Iar mâna ta cea albă de buza mea lipită,
Ea tremura ca crinul pe aripi de zefir,
Încât acele ore, ah, dulcea mea iubită,
Mă făcea nemurirea pe buza-ţi s-o respir!

Unit, unit cu tine în dulce-mbrăţişare,
Încât nemic pe lume nu ne-ar fi despărţit,
Atunce împreună, de ce cu-a ei turbare,
Moartea cea nesăţioasă atunci nu ne-a răpit?

Când fruntea mea pe sânu-ţi cu dulce nepăsare
Se legăna în visul, cel mai dumnezeiesc,
Când inimile noastre ardea de înfocare
Ca munţii cei gigantici ce focuri izvoresc!

Când vântul ce dezmiardă ades pe floricele.
Atunce pentru tine el toate le uita,
Şi părul tău de aur, şi gândurile mele
În valuri de iubire spre cer le rădica.

Când dulcele-ţi suspinuri, acorde amoroase,
De mii de ori în mine vibrând au răsunat,
Ca clopotul de sară, în oare misterioase,
Cu fluierul poetic de stânce repetat.

Când tot ce-a fost în lume, şi-ar fi putut să fie
De admirare vrednic la mii de muritori,
A fost o umbră mică şi neînsemnată mie
Căci eu ardeam cu tine de-ai dragostei fiori.

Când lumea cât de mare, nouă ne-a fost prea mică
Ca să poată cuprinde în sânu-i muritor
Umbra iubirei noastre, estazul fără frică
Ce se-nălţa cu norii sub tronul creator.

Atunci o umbră neagră să fi venit deodată
Spre a curma cu viaţa norocul tău şi-al meu,
Noi, ah! c-o sărutare chiar şi mai înfocată,
Am fi lăsat pământul mergând la Dumnezeu.

Dar nu, ah! nu se poate un sfârşit aşa ferice,
Căci altfel rai şi ceruri ar fi pe-acest pământ!
Dacă pentru vecie ar fi amor aice,
Nici Dumnezeu atunce n-ar putea fi mai sfânt!

poezie clasică de Dimitrie Petrino
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o artistă

I

Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri,
Credeam că eşti chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria
­Şi-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viaţa ei toată visează un cântec divin,
Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,
Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morţii, al morţii cu chipul ei drag,
Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,
Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin.

Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin
Italia, sora ei, numai putut-a să-1 aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­
Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1869)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

De la deal înspre câmpie
Zboară zvonul, susotind,
Vântul spune c-o să vie
"Ea", în vizită curând.

Vorbesc pomii, de-i asculti,
Între ei, parcă cu jale.
Cic-a fost văzută-n munti,
Coborând încet spre vale

Într-o rochie de "rugină",
Încăltată în "noroi",
Cu alura-i de regină,
În caleasca ei de "ploi".

Soarele îi face loc,
Norii, crainicii fideli,
Adunati parcă ad-hoc
O anuntă-n chicoteli.

Frunzele cuprinse-n ceată
Înteleg că... nu-i a glumă.
Au simtit spre dimineată
Pe-a lor haină verde... brumă.

Salcâmi povestesc în doi:
Ce-o să fie oare frate?
Că de-atâta vânt si ploi
Sigur vom fi "rupti de spate"!

În grădini se sterg culorile.
Gri e... noul trend la modă.
Triste-si plâng azi florile
Ultima lor odă.

Fluturii se pierd prin crânguri
Si cocori dispar în zare,
Iar broscoii din adâncuri
Îsi pierd cheful de "cântare".

Doar un greier, cu sperantă
Cântă încă la chitară,
Cu putină arogantă:
"Vesnic, vesnic va fi vară!"

poezie de Marius Alexandru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre suvenire (fratelui Greâoriu Dragoş)

Dacă vreodată în lunga-ţi cale,
Te-i simţi, frate, nenorocit,
Pieptul în chinuri, inima-n jale,
Viaţa-ţi de lacremi o tristă vale
Ochiu-ţi în plângeri de dor răpit
Când fără soarte, fără de nume,
Te-i vedea singur... despreţuit,
Un singur suflet nu-i avea-n lume,
Luptând cu-a vieţii valuri în spume,
Un suflet care te-ar fi iubit;
Când fug amicii de lângă tine;
Când plângi de Soarte-ţi trist, părăsit:
Gândeşte-atuncea şi tu la mine,
Nici eu în lume n-o duc mai bine,
Şi eu sunt, frate, nenorocit.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Toamna

De la deal înspre câmpie
Zboară zvonul, susotind,
Vântul spune c-o să vie
"Ea", în vizită curând.

Vorbesc pomii, de-i asculti,
Între ei, parcă cu jale.
Cic-a fost văzută-n munti,
Coborând încet spre vale

Într-o rochie de "rugină",
Încăltată în "noroi",
Cu alura-i de regină,
În caleasca ei de "ploi".

Soarele îi face loc,
Norii, crainicii fideli,
Adunati parcă ad-hoc
O anuntă-n chicoteli.

Frunzele cuprinse-n ceată
Înteleg că... nu-i a glumă.
Au simtit spre dimineată
Pe-a lor haină verde... brumă.

Salcâmi povestesc în doi:
Ce-o să fie oare frate?
Că de-atâta vânt si ploi
Sigur vom fi "rupti de spate"!

În grădini se sterg culorile.
Gri e... noul trend la modă.
Triste-si plâng azi florile
Ultima lor odă.

Fluturii se pierd prin crânguri
Si cocori dispar în zare,
Iar broscoii din adâncuri
Îsi pierd cheful de "cântare".

Doar un greier, cu sperantă
Cântă încă la chitară,
Cu putină arogantă:
"Vesnic, vesnic va fi vară!"

Marius Alexandru

poezie de Marius Alexandru din Doruri Sfinte-Poezii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt lacrimioarele-nflorite

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Suflet printre îngeri...
Dorm atâtea plângeri,
Plâns uşor.

Goana printre stele,
Plângeri efemere,
Dor de dor.

Clopot de lumină,
Trup trudind în tină
Şi-n pridvor,

Lacrimă de jale,
Cânt întru cântare,
Călător.

Primul drum spre casă,
Voaluri de mătasă
Şi tăceri,

Nimic nu rămâne
Pe această lume...
Triste seri!

Case părăsite,
Trupuri adormite
În pământ,

Viaţă trecătoare,
Dulce aşteptare-
În cerul sfânt.

Totu-i amintire,
Ape cristaline
Lin trecând,

Sufletul de piatră,
Faptele de faptă,
Alegând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea a slovei a căzut

Pe lângă "plopii fără soţ"
din ceruri vechi şi veşnic noi,
o stea a slovei a căzut,
prezent şi viitor ea a ţesut
cu-a sa lumină dinapoi.
Că nu-i român să nu se-nchine
la ale sale dragi suspine
când "sara pe deal buciumul sună cu jale"
şi dorul de glie e scris în anale.
Cuvânt dăltuit pe tăbliţele sacre ale României,
mândrie a neamului şi esenţă a veşniciei,
umilă-ţi sărut urmele paşilor lăsaţi în poezie,
în codru mă-ntorc, elogiu' ţi-aduc cu frenezie.
Părinte-al cuvuntului şi şoim al gândului ne eşti,
putere ne dai sau ne plimbi prin poveşti.
De ceruri tu legi sentimente-omeneşti
aspiratii şi doruri în suflete sădeşti.
Când spun Eminescu genunchiu-mi aplec
străpungând infinitul, cerul petrec.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!