Port sigur

Furtuna se-agită de multă vreme, duşmănoasă,
Plouă cu găleata, tună-asurzitor, vântul urlă
Rupând fâşii din velele-acestei nave rătăcite,
Care caută-un locşor căruia să-i poată spune-acasă.

Odinioară, parcă-n tinereţea lumii,
Soarele strălucea vesel pe cerul de azur,
Iar prova navei părea a-înainta-n eternitate;
Pe mare – briză lină,-n slavă – nori leneşi, de-un alb pur.

Dar furtuna, pas cu pas, s-a-înstăpânit între pământ şi cer,
Câteva averse repezite şi tunete-n rafale,
Apoi ploaie-n torente şi scăpărări de fulger –
Şi nicăieri un adăpost pe-învolburata mare.

Totuşi, arar, câte-un curcubeu s-a mai ivit,
Reper de speranţă-n ore de-încercări şi disperare,
Vibrând în stropii ploii pe cerul vânăt-gri –
Amintire din vremuri mai blânde şi cu soare.

De-a lungul anilor care-au trecut, când mai la pas,
Când mai grăbit, furtunile au tot venit şi-au tot trecut,
Când mai cumplite, când mai cuminţele –
Dar cicatricile-au rămas.

Înfăţişarea navei nu va mai fi nicicând aceeaşi,
Fiind astfel lovită de vânturi şi de valuri mari,
Deşi-a mai fost ici-colo reparată, semnele rămân –
Riduri pe faţa obosită-a unui om bătrân.

Uragane teribile se-anunţă în prognoze,
În viitorul imediat, de dincolo de prag,
Dar ele nu vor mai lovi această navă,
Nu-i vor mai rupe de azi nici un catarg.

Va fi la adăpost de tempesta furioasă,
Nu va mai deriva-înspre stânci. Nava-i de-acum
În siguranţă, ajunsă într-un port numit acasă.

NB. Acest poem este adesea citit la funeralii.

poezie de Jennifer Hickok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Când cerul pare-a răsturna din el neantul e un semn
pe care am uitat să 'l înţeleg şi numai Dumnezeu
mi 'l poate arăta.
În faţa Lui şi 'n faţa ta nu sunt nimic, nici hierofantul,
nici preotul, nici mag sau semizeu.
Sunt doar iubirea ta.

Când în lumină umbrele din tobe răbufnesc şi mug
mai multă strălucire 'mi dai când mă iubeşti
şi simt în mine fulgerul.
Când se frământă crengile să rupă din pământ
precum tu mă alinţi şi clopote 'ngereşti aud
sunt însetat şi nesătul.

Când noaptea plânge dup' un iluzoriu trup
văd norii ce-au trecut fără picături de ploaie
iar eu de dor sunt ud.
Aş fi dorit să înţeleg ţărâna în nevoia ei de sânge,
să 'ţi dărui, dor al meu, pe piele apa în şiroaie
şi-abisul dezbrăcat şi vântul nud.

Când pentru tine însă adevărul se strânge 'n sufletul avid
aşa cum e mişcarea din nori să năpustească locul
în care ne răsare luna,
mi-e pieptul jale că nu dărui pe cât pot magia dintre flori
aşa cum vreau şi ştiu spre tine 'n zbucium să deschid
năvalnică furtuna.

poezie de Liviu Pendefunda din Ros ucis (2009)
Adăugat de Liviu Pendefunda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe comanda navei, la cârmă

Pe comanda navei, la cârmă,
Un timonier tânăr urmăreşte atent cursul navei.

Prin ceaţă, se-aud de pe coastă sunete tânguitoare,
Un clopot pentru marinari – dangăte prevenitoare legănate de valuri.

Tu lansezi binevoitor, clopot, semnale despre recifurile marine,
Sunând, sunând pentru a avertiza navele de pericolul eşuării.

De veghe timonierul ţine seamă de alerta sonoră,
Prova se abate-n vânt, vasul se îndepărtează cu vele gri vibrând,
Frumoasa şi nobila navă cu preţiosul ei caric se îndepărtează,
elegantă, în siguranţă.

Dar, o, nava, nava nemuritoare! O navă la bordul navei!
Nava trupului, nava sufletului, navigând, navigând, navigând.

poezie clasică de Walt Whitman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om în mare

Dacă ai fi auzit măcar o dată, clar şi sălbatic, acel sunet de alarmă,
Dacă i-ai fi văzut pe cei din cart fugind, cu feţele-albite de spaimă,
Dac-ai fi auzit pleoscăitul apei şi scârţâitul bărcii de salvare,
Atunci ai şti ce simte marinarul când coechipierul lui cade-n mare.

Iar dacă n-ai auzit, şi numai pe pământ bătut sunt drumurile tale,
Departe de drumurile marinarilor, ar fi bine când vântul în rafale
Noaptea-ţi loveşte hornul să nu te sperii, nici când în cercevele
Izbeşte ploaia-n miezul nopţii sau lapoviţa iernilor grele.

E un pat gol sub teugă; am împărţit între noi sărmanul lui avut*
Iar el, rămas departe-n urma navei, în al spumei alb aşternut,
Se leagănă pe valuri încoace şi-ncolo, îmbrăţişând oceanul câtu-i,
Cu păsări plutind deasupra şi cu sumedenii de peşti dedesuptu-i.

Jimmie i-a luat tabacul; Joe, pelerina de piele unsă cu ulei;
Neddie, fularul care-i învelise gâtul vesel cu călduros temei,
Eu cizmele marinăreşti; acum picioarele-mi pot să înfrunte,
Gerul. Aş fi-ngheţat, desculţ, dacă el mai surâdea azi pe punte.

Nava a tras la dană-n port, iar voiajul a devenit deja trecut;
Am făcut şi-am tăiat cărţile, sorţii vor face alesul cunoscut;
Eu trebuie să-i duc soţiei vestea... vestea... eu sunt cel care...
PEŞTII... ŞI PĂSĂRILE... ŞI OMUL EI ÎN MARE!

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul marinar

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici şi, liniştit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,

Un fel de surâs vesel deasupra
Imensităţii reflectând azurul, liberă şi-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă

Acolo unde orizontul întâlneşte marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniştit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?

Ce-înseamnă-o viaţă trăită-n linişte, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?

Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubeşte marea, prieteni,
Şi ştie că voiajul lui s-a terminat?

Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi – pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscoleşte câte- o amintire care doare!

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut –
Şi trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben şi mai palid cu fiece minut.

Paşii mei nu mai sunt uşori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Şi uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept –

Dar, deşi-s bătrân şi uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n sufleţel, prieteni,
Să cânte şi inima să-mi înfioare!

poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scoici moarte pe carena navei

Navighez pe ape cu curenţi puternici,
Iar Trecutul apăsător îmi pune piedici
Depunând scoici pe carena navei mele, deci:
Multe mirosuri de carne înoată-n apele marine, reci,

Ale sufletului meu.
Valuri mari îngrămădesc, valuri înalte rostogolesc
Lipitori moarte pe destinul omenesc
Îngreunându-i libertatea de mişcare!

Aruncă lesturile-n fiecare zi,
Până când uitarea te va acoperi!
Pentru că eu sunt viu, iar tu eşti mort;
Mă legi de mal, eu năzuiesc spre-alt port,

Acolo-s aşteptat de Ziua mea!
Desprinde-ţi lestul! Din urmă vine-o noapte rea,
Ai nevoie din pupa de vânturi sunătoare
Şi de-o asietă* corespunzătoare.

* Asietă - înclinarea longitudinală a unei nave; altfel spus, diferenţa
dintre pescajul acesteia pupa şi pescajul prova.

poezie de Clopton Lanier, 1842-1881, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te miros în colţul meu de pâine...

Mă dor genunchii, mamă! Şi ce rost,
Mai are ruga de pe arse buze,
Când, nici în rugă nu am adăpost
Şi nu găsesc intrarea în ecluze?

Mi-e dana-n aşteptare, ca un gând
Neprimenit 'nainte de-a se naşte;
Şi cum să ancorez, în ea plângând,
Când, niciun ţărm nu mă mai recunoaşte?

Stau pescăruşi pe mal, ca un reper,
Parâma, să-mi întindă, peste braţe,
Dar eu sunt prinsă între vânt şi ger
Cu prova sugrumată de paiaţe.

Se-anunţă ceaţă deasă şi furtuni,
Sirenele se-ntrec în vocalize,
Hai, vino, mamă, tu să mă aduni!
Mă dor genunchii şi nu am nici vize,

Să trec într-un ocean neîngheţat.
Mă voi ruga în radă pentru mâine,
Cu lacrima durerii la pătrat,
Să te miros în colţul meu de pâine...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nave scufundate

Unele sunt definitiv pierdute, însă niciodată uitate,
fiind scoase mereu în lumina memoriei din adâncuri;
altele-au fost zdrobite de furtunile prin care-au trecut,
altele-au eşuat printre stânci ascuţite sau în smârcuri.
Inima mea-ar dori să le-aducă iarăşi la cheiuri,
să le redea strălucirea la toate visele distruse,
să le insufle-o speranţă nouă,
astfel ca ele să poată, graţioase, naviga cum navigau odinioară.

Dar, aflat chiar în mijlocul dorinţei de a le face bine,
mă-încântă şi-s bucuros să le retrăiesc dramele,
aşa că în loc să lupt cu toţi piraţii care le vânau
am decis să le las să fie aşa cum sunt.

poezie de Bernard Snyder, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brad bătrân

Au fost tăind un brad bătrân
Fiindcă făcea prea multă umbră
Şi-atuncea din pădurea sumbră
Se auzi un glas păgân:

"O, voi ce-n soare cald trăiţi
Şi aţi răpus strămoşul nostru
Să nu vă strice rostul vostru,
De ce sunteţi aşa grăbiţi?

În anii mulţi cât el a fost
De-a lungul ceasurilor grele,
Sub paza crăcilor rebele,
Mulţi şi-au aflat un adăpost.

Moşneagul, stând pe culme drept,
A fost la drum o călăuză
Şi-n vreme aspră şi hursuză
El cu furtunile-a dat piept.

Folos aduse cât fu viu,
Ci mort, acuma când se duce,
Ce alta poate-a vă aduce
Decât doar încă un sicriu?"

poezie celebră de Nicolae Iorga
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina

Străina apărută-n prag aseară

se întorcea fără bagaj din gară.

Privind spre ea, când a intrat în casă,

părea o umbra din trecut rămasă

pe dorul meu, răpus de insomnie,

orfan pribeag pe zorii-n agonie.

M-a dojenit că-o răscolesc cu gândul,

că, nedormit, pierd nopţile de-a rândul,

iar ea, gonită-n fiecare seară,

îşi caută un adăpost pe-afară,

iar către zori, când oboseala frânge,

sunt încă prins în cugetări nătânge,

cu gânduri sumbre, care o apasă,

că nici nu-i vine să se întoarcă-acasă.

Eu ascultând dojana ei ostilă,

mi se părea că-mi cântă o sibilă

pe notele nescrise dintr-o dramă

ce în lăuntrul meu adânc mă cheamă...

Atunci, privind Străina, încă-odată,

vedeam chiar Tinereţea mea furată!...

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când orizontul e senin

Pe cerul fără nori,
În lungul drum al vieţii,
Am văzut de multe ori
Zorii dimineţii.

Şi tot de atâtea ori
Soarele a răsărit,
Poleind frumoşii zori
De când pe lume-am venit.

Când orizontul e senin,
O splendoare-i dimineaţa.
Cerul vieţii e sublim.
Ţi se luminează faţa.

Cu asemenea trăiri
Viaţa mi-a fost luminată.
Am avut multe-împliniri.
Aşa mi-a curs viaţa toată.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de dor

Un fulg de nea îmi cade pe obraz,
de unde îl aduce vântul oare? –
poate a fost cândva într-un talaz
ce s-a lovit de umbra-ţi visătoare.

A stat apoi un timp pe faţa ta,
când ai ieşit din apa înspumată,
dar a plecat să-ajungă la o stea
ce strălucea pe bolta dantelată.

S-a rătăcit în geana unui nor,
întins pe gândurile mele toate,
dar gerul l-a făcut un fulg de dor
cu aripile-ntinse retezate.

Când a căzut era doar un sărut
al dragostei rămasă-n amintire
pe neuitate visuri din trecut
ce m-asaltează zilnic în neştire.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de dor

Un fulg de nea îmi cade pe obraz,
de unde îl aduce vântul oare? –
poate a fost cândva într-un talaz
ce s-a lovit de umbra-ţi visătoare.

A stat apoi un timp pe faţa ta,
când ai ieşit din apa înspumată,
dar a plecat s-ajungă la o stea
ce strălucea pe bolta dantelată.

S-a rătăcit în geana unui nor,
întins pe gândurile mele toate,
dar gerul l-a făcut un fulg de dor
cu aripile-ntinse retezate.

Când a căzut era doar un sărut
al dragostei rămasă-n amintire
pe neuitate visuri din trecut
ce m-asaltează zilnic în neştire.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre ploaie, nu încetase. Măruntă, deasă, încă mai ploua. Vremea se stricase şi nu părea a se îndrepta în curând. Cei şapte tineri, împreună cu profesorul Eugen Manea rămaseră doar în interiorul navei "Pacifis", pe puntea principală, deşi nu doar în acel loc. Lia deja se simţea ca o străină, nu ca între colegi, cu toate că Maria şi Lucian nu o tratau deloc astfel; poate nici Stela sau tânărul Mihai. În general însă, cam toţi evitau să discute cu ea, parcă până şi profesorul Manea... Toţi păreau mai distanţi. Cât despre el, cel pe care-l acuzase, chiar dacă-i zâmbea din când în când, iar când se uita spre ea, n-o privea deloc cu ură, ci cu admiraţie, de vorbit nu-i vorbise deloc până seara, nu-i adresase nici un cuvinţel. Trecuse de ora 18.30, iar ei încă erau în navă. Nu-i mai căutase între timp nici Horaţiu, nici alt membru al Comisiei Disciplinare. Pe la ora 19.00, trapa navei se deschise. Toţi îşi îndreptară curioşi privirile în direcţia trapei, pentru a vedea cine va sosi; era Traian Simionescu.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire!

Iubire, eşti un curcubeu de sentimente...
Plouă în mine cu soare,
E secetă de vrajă,
Dar plouă în mine lumină
Când sărutul tău îmi înlănţuie sufletul.
Sunt un caleidoscop de umbre,
Iar furtuna mă soarbe în adâncul meu
Când pleoapa ta se închide.
Lasă-mă să dorm în irisul tău,
Să poată ploua în mine
Cu sentimentele tale!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şaizeci de ani împreună

Vreme multă a trecut,
cu cer senin, dar şi cu ploi.
Noi de mână ne-am ţinut,.
Întotdeauna am fost doi.
La bucurii şi la nevoi,
am rămas tot împreună.
Am îndurat furtuni şi ploi,
nu ne-am dat drumul la mână.
Soţi şi prieteni am fost.
Ea icoana mea de suflet.
Cerul ne-a fost adăpost,
ne-a unit acelaşi cuget.
Şaizeci de ani împreună
am trecut necazuri multe.
Dar ţinându-ne de mână,
cale ne-am făcut prin munte.
Ale vieţii vitregii
n-au putut să ne despartă.
Am rămas printre cei vii
până Dumnezeu ne iartă.
Când o fi şi-o fi să fie
inima să nu mai bată,
Cineva o să ne scrie
doliul ce se pune-n poartă.
Noi tot nu ne-om despărţi.
Amândoi vom merge sus.
Pe Dumnezeu vom sluji
şi pe fiul său ISUS.

poezie de Dumitru Delcă (august 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi-mi un adăpost unde doarme-Înţelepciunea

Daţi-mi un adăpost unde doarme-Înţelepciunea,
Unde trifoiul miroase şi, surâzând, îşi spune rugăciunea,
O turmă de oi behăind şi, mugind, câteva vite,
Bun venit când la poartă-ajung cu picioarele-obosite,

O cină modestă, o duşcă bună când mi-e sete,
Plăcerea de-a trăi, de-a simţi şi de-a gândi pe îndelete,
Intrigi cât mai puţine şi-o perspectivă largă,
Un petic de pământ la munte unde vântu-n voie-aleargă.

De la toate-acestea inima-mi nu se va-înţărca
Pentru-ai Modei fluturaşi, a Splendorilor vopsea,
Pentru-a Sceptrului favoare sau ale Senatului medalii,
Nu, nici măcar pentru ai Imperiului din ochii tăi vitralii.

Adio! Valea-întreagă-a voastră de-acum încolo fie,
Eu voi urca, singur, spre-înălţimea răcoroasă, sidefie.

poezie de Alfred Austin, 1835 – 1913, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia

A fost atâta soare
Şi câtă bucurie
Şi ploaia are farmec
Că-i din copilărie!

Copile, să te bucuri
Cât cerul e al tău
Că vine-apoi furtuna
Şi nori pe capul tău!

Şi ce minunăţie,
Frumosul e divin
Din soare sau din ploaie
Dar vai, e prea puţin!

Şi plouă a-mpăcare
Ca dup-un stins blestem
Te chem, iubire mare,
În vale, în Sichem,

C-au înflorit magnolii
Şi mii de trandafiri,
Hai, vino, mai e vreme
Să fim ai zilei miri!

poezie de Ilorian Păunoiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!