Nave scufundate

Unele sunt definitiv pierdute, însă niciodată uitate,
fiind scoase mereu în lumina memoriei din adâncuri;
altele-au fost zdrobite de furtunile prin care-au trecut,
altele-au eşuat printre stânci ascuţite sau în smârcuri.
Inima mea-ar dori să le-aducă iarăşi la cheiuri,
să le redea strălucirea la toate visele distruse,
să le insufle-o speranţă nouă,
astfel ca ele să poată, graţioase, naviga cum navigau odinioară.

Dar, aflat chiar în mijlocul dorinţei de a le face bine,
mă-încântă şi-s bucuros să le retrăiesc dramele,
aşa că în loc să lupt cu toţi piraţii care le vânau
am decis să le las să fie aşa cum sunt.

poezie de Bernard Snyder, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În prag

Deschide ferecata poartă,
Kicsikém,
Sunt acolo-ngrămădite
Tristeţi de mult uitate,
Vechituri şi gânduri părăsite,
Toane reci pe lângă soartă.

Rând pe rând am aruncat acolo,
Ca într-un pod de casă,
Atâtea lucruri care-au fost,
Desperechiate, prăfuite de uitare,
Zestre şi povară fără rost.

În jilţul fericirilor trecute,
Cu câlţii scoşi afară,
Doarme somnoros "odinioară"
(L-o cuprinde cândva cartea
Amintirii prefăcute.)

Treze stau prin colţuri drame doar schelete,
Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
Subt duşumeaua minţii, prin meandre.
A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.
Cine să le judece şi să despartă?

O, deschide ferecata poartă
Kicsikém
Nu te teme
Duhurile toate te privesc
- Unele cu drag –
Căci, albă şi fragedă,
Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag.
Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce pot să fac mai bine

Voi încerca să te protejez
Dacă nu sunt prea speriat
Nu te voi neglija niciodată
Dacă îmi împărtăşeşti sentimentele
Voi fi chiar în spatele tău
Dacă nu te mişti prea repede
Şi voi încerca să-ţi aduc aminte
Că unele lucruri pot să dureze
Te voi iubi mereu
Sau cel puţin pentru mulţi ani
Dacă ştii că niciodată nu voi putea
Să-ţi alung toate temerile
Şi nu mă voi rătăci niciodată
Decât dacă trebuie
Însă mă voi întoarce mereu
Asta e tot ce pot să fac mai bine
E tot ce pot să fac mai bine

cântec interpretat de Joe Jackson
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copil nebun

Eram un suflet rătăcit în noapte,
Speranţele mele au dispărut, toate...
Un înger cu aripile rupte, frânte,
Trecut prin furtuni, lupte, multe...
O mână de copil nebun mi s-a întins,
Interesant, o flacără s-a aprins.
O privire mi-a atins inima sfâşiată,
Inimă de aur, speranţă împrăştiată,
Tu... tu ai apărut în viata mea bizară,
O, tu, copil nebun, floare rară!
Aripa ta a vindecat-o pe a mea,
Am căzut la pământ, lume rea,
Demoni mascaţi îmi vânau soarta,
Prieteni, duşmani, s-a întors roata.
Necunoscut erai tu pentru mine,
Însă ai ştiut să mă citeşti bine.
Sunt o carte deschisă pentru tine
La fel cum eşti şi tu pentru mine,
Scrisă cu litere de aur, diamante,
Toate astea sunt bine păstrate.
Sufletul e secretul ascuns de fiecare,
O singură persoană o cheie are,
Tu... copil nebun, eşti acela oare?

poezie de Larisa Oancea
Adăugat de Larisa Oancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristalul prietenului meu

Cristalul
Din inima prietenului
Pe care îl caut,
Este blând strălucitor
Şi pur, transparent
Şi viu!

Petalele inimii sale
Sunt diafane
Şi lasă să treacă lumina
Cristalului
Din miezul inimii
Nestânjenită prin ele.
Ba chiar dându-i
Un mic avânt
Cu o uşoară bătaie de aripă
Străvezie.

Dar ceea ce face inima
Prietenului pe care îl caut
Cu totul şi cu totul
De nepreţuit,
Este că din miezul ei de cristal
Izvorăşte o lumină-cristal vie
Care creşte uşor
În lamelaşe diafan-cristaline
Ca cea mai fină lamelă
De apă cristalină!

Şi aceste lamelaşe transparente
Sunt apoi ajutate
De mişcările petalelor diafane
Ale inimii
Să se răspândească,
În bucăţele mai mari sau mai mici,
Care se desprind de la sine
Din izvorul necontenit,
Peste tot în lume,
Pentru a fi găsite
De inimile care le caută.

Căci ele sunt germenii
Care s-ar dori crescuţi
În fiecare inimă de om.

Cristalul viu,
Care mereu din sine însuşi,
Mereu transparent şi curat,
Ca Lumina Soarelui,
Va creşte în inimile oamenilor
În eternitate!

Şi eu mi-am dat seama
Că el este prietenul meu,
Numai când am simţit,
Cum prin vorbele lui,
A ajuns în inima mea
Un mic germene
Din cristalul care creşte
Şi se dăruieşte
Din inima lui
Orişicui
Care vrea să-l primească
Şi să-l îngrijească
Astfel ca să crească!

poezie de Agenor Crişan
Adăugat de Daniela Lazar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi

rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine
mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă
apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul
de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine

ce-a mai rămas din mine, rămâne
o felie subţire de timp rătăcită
falange lungi de degete pietroase, căzute
strivesc cuiburile mele mult îndrăgite
cuiburi din adânc de aduceri aminte

de pe munţi, lacrimile încet mi se preling
prin eleştee de stalactite, cristal încrustate
iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate
sorb adâncuri de mult în mine uitate
iar eu curg încet prin lacrimile mele
izvor nesecat de aduceri aminte
în lacrimi de stânci de munte zdrobite

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa

Azi, sunt bine...
pentru că nu au fost amanetate toate visele lumii
da, sunt bine în multe feluri, cu multe nuanţe
dar absolut toate cu optimismul vibrant al inimii mele
sunt o pasăre Phoenix singură,
închisă-n colivia propriului vis
sau sunt un fluture obosit prin zborul amurgului
da, sunt o harpă tristă cântând suav un Lied
ori poate o mierlă fericită zburând prin secera lunii
dar sunt şi-un talisman norocos dezmierdând o stea
sunt Inanna ghinionistă dintr-o altă eră
şi sunt un milion de petale şi frunze,
trăite prin simfonia albaştrilor aştri.

Azi, sunt doar speranţa...
cea mai adorată, dorită, iubită femeie a lumii
poate şi a ta!
dacă i-ai cunoscut duioşia, liniştea şi bucuria
nu o vei mai putea uita
nicicând
o vei căuta sub toate cerurile albastre din nopţilor tale,
prin toate stelele căzătoare,
dar şi printre toţi muritorii
pe toate câmpurile înmiresmate ale lumii,
visând că într-o zi o vei reîntâlni pe un peron uitat al timpului
Aşteptându-te....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să călătorim într-o casă americană nou-nouţă

Sunt uşi
care se vor eliberate
din balamale pentru
a zbura împreuna cu norii.

Sunt geamuri
care se vor
scoase din ramele lor
pentru a alerga
împreună cu căprioarele prin
iarba unor imaşuri fără hotar.

Sunt ziduri
care vor să se înalţe
cu munţii
prin crepusculul străveziu
al zorilor.

Sunt pardosele
care vor să să-şi transfere
substanţa în
flori sau în copaci.

Sunt acoperişuri
care vor să călătorească,
graţioase,
cu stelele pe
orbite de întuneric.

poezie de Richard Brautigan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, Vitoria Lipan?

Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund
pe bărbatul tău ce-a fost cioban,
ce mai faci sub cetini şi pe prund,
ce mai faci, Vitoria Lipan?

Duhul lui mereu în preajma ta
ţi-a-nsoţit umbrirea lumini
şi atât de mare se-arăta
că n-aveai nici loc să te închini.

El te-a dus pe drumu-adevărat,
el ţi-a dat şi drept să judeci tu
prefăcându-ţi dorul de bărbat
în ceva ce n-are nume, nu.

Iernile sunt tragice în munţi,
de când este muntele sub cer,
numai la botezuri şi la nunţi
şi la moarte rudele te cer.

A trecut sazu n-a trecut un an?
Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?
Ce mai faci, Vitoria Lipan,
judecata are totuşi rost.

În prăpăstii viscolite rău,
pe cărări uitate şi de paşi,
va mai fi fiind bărbatul tău,
cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi?

N-are nimeni nici puterea ta,
nici credinţa de-a umbla pe jos,
în prăpăstii, spre a ţi-l afla
pe ciobanul tragic şi frumos.

Turme vor mai fi şi vor muri,
oameni se vor stinge peste tot,
munţii se vor sparge într-o zi,
or să poată cei ce nu mai pot.

Dar credinţa ta că el e-aici
va rămâne până la sfârşit,
n-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici,
vei iubi mereu ce ai iubit.

Şi mai trec un secol şi un an
şi în munţi legenda va da glas,
cum că tu, Vitoria Lipan,
credincioasă ţie ţi-ai rămas.

Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu
terminându-ţi drumul pe pământ,
când lătratu, spre un punct bătu,
unde Nechiforul tău e frânt.

Munţii ţi se clatină-n priviri,
te măriţi din nou cu omul drag,
sunteţi împreună iarăşi miri,
sângele s-a şters de pe baltag.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mijlocul iernii

Draga mea, în mijlocul urii, am aflat că există acolo, în mine,
o iubire invincibilă.
În mijlocul lacrimilor, am am aflat că există acolo, în mine,
un zâmbet invincibil.
În mijlocul haosului, am am aflat că există acolo, în mine,
un calm invincibil.
Am realizat, cu toate acestea, că....

În mijlocul iernii am aflat că există acolo, în mine,
o vară invincibilă.
Şi asta mă face fericit.
Îmi spune că oricât de mult încearcă lumea
să mă îngenuncheze, există acolo, în mine,
ceva mai puternic –
ceva mai bun, care se împotriveşte.

poezie clasică de Albert Camus, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori se întâmplă

Uneori se întâmplă că sunteţi prieteni şi-apoi
Nu mai sunteţi prieteni,
Iar prietenia a dispărut.
Şi toate zilele sunt pierdute, şi printre ele
O fântână se goleşte pe ea însăşi.

Uneori se întâmplă că eşti iubit şi-apoi
Nu mai eşti iubit,
Iar iubirea devine trecut.
Şi toate zilele sunt pierdute, şi printre ele
O fântână se goleşte pe ea însăşi în iarbă.

Uneori vrei să-i vorbeşti şi-apoi
Nu mai vrei să-i vorbeşti,
Apoi şansa s-a evaporat.
Visele tale explodează şi, instantaneu, dispar.

De asemenea, uneori se întâmplă că nu ai unde să te duci şi-apoi
Apare un loc unde poţi să te duci.
Apoi ai trecut pe lângă el sau pe-aproape;
Iar anii explodează şi sunt pierduţi,
Într-o clipire de pleoape.

Aşa că nu mai ai nimic.
Te întrebi dacă aceste lucruri contează şi-apoi
Chiar când ai început să te întrebi dacă aceste lucruri contează
Ele încetează să conteze,
Iar gândurile devin trecut.
Şi o fântână se goleşte pe ea însăşi în iarbă.

poezie de Brian Patten, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt

Eu sunt totodată clipa, dar mai sunt şi veşnicia,
mă întreb: de-mi spânzur umbra pot iubi făţărnicia?
aud visele cum sună pe sub clopotul dorinţei,
vreau să dau divorţ minciunii, să fac jurământ credinţei
căci naivu-i visător chiar de-a avut Iadul vis,
iar cretinu-i idiot chiar de-a fost în Paradis,
clovnii râd, ascund tristeţea şi provoacă veselia,
eu sunt totodată clipa, dar mai sunt şi veşnicia.

Mă prefac că-s fericit ca să nu îmi fie dor,
mă înduioşez cu greu ca să mă despart uşor,
simt că fiara-şi face cuib când îmi e milă de ea,
o ajut, dar la scadenţă suferă inima mea
şi ating dorita clipă - suferinţă pentru-o viaţă,
sunt îngrijorat că n-are cine să îmi dea povaţă,
plâng pentru sinceritate c-am crezut ipocrizia,
eu sunt totodată clipa, dar mai sunt şi veşnicia.

Înţeleg vorba ascunsă ce nu vrea să recunoască,
spun că e minciună crasă dezinvoltura băbească,
încerc să aduc aminte principii nerespectate,
nădăjduiesc revenirea la promisiuni uitate,
DOR e visul şi dorinţa contopite-ntr-un aspect:
cuvânt neaoş ce înseamnă Dragoste-Onor-Respect,
am iubit dintotdeauna puritatea şi pruncia,
eu sunt totodată clipa, dar mai sunt şi veşnicia.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vise 🌸

Noaptea-i blândă şi e dulce când amurgul încet dispare
În a verii bătrâneţe cuprinsă de nepăsare.
Luna-şi varsă strălucirea pe-orizontul aurit,
Tu... suflet neprihănit, de n-ai fost îndrăgostit,
Azi, pe câmpul înverzit te îndrăgosteşti de stele
unde sunt visele mele.

Printre stele de lumină şi prin miresme din flori
Vei găsi scânteie-n ele care îţi vor da fiori.
Şi prin umbre colorate ce fac legea pe pământ
Vei vedea mărgăritare în zâmbet şi-al meu cuvânt,
ce-s doar versuri cuprinse de-un fierbinte jurământ.

Iar... De raze de lumină vor străbate a ta privire,
Răsăritul fiind dovada veşnică a nemuririi,
Vei găsi pe-n înfloritele câmpii,
Chiar şi-n cei mai aspri spini,
doar dovezi ce-ascund în ele
dorul şi visele mele.

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut nenumărate admiratoare, chiar dacă am fost mereu urâţel. Nu am fost niciodată un Alain Delon, însă am avut şarm, umor. Cred că asta le-a dat pe femei pe spate. Însă, eu nu am cedat ispitelor. Mă mai uitam, ca orice bărbat, însă niciodată nu întreceam această graniţă. Am fost şi sunt un bărbat fidel.

citat din Alexandru Arşinel
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul

Sunt ideea prin care se intră în cetate.
Nu e de ajuns să dai un regat pe un cal.
Pe un cal trebuie să dai totul,
pentru a nu rămâne în afara cetăţii
ca singurătatea
sau ca marele fiu al cenuşii.
Orice om are nevoie de-un cal.
Niciodată caii n-or să dispară din istorie.
E-o problemă de viaţă şi de moarte.
Dar pe un cal trebuie să dai tot o idee
din care să iasă oameni şi arme,
mai ales că un cal se poate face din orice
chiar şi din compot, chiar şi din fluturi,
cu o singură condiţie însă
ca să nu-l poată mânca niciodată
chibritele şi lupii.

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Santinela orelor târzii

Sunt santinela orelor târzii
şi a iubirilor ce se destramă
pe notele dintr-o vrăjită gamă
desfăşurate-n ample armonii.
Din umbrele uitării-au apărut,
le-am adunat în pagini lapidare,
ca să rescriu secretele dosare
cu dramele venite din trecut.

Sunt dramele iubirilor ce mor
în sufletul amantelor trădate,
care îşi plâng uitatele păcate
pe brâul nevăzut al unui tor.
Aş vrea să le alint şi chiar acum,
când zorii argintii apar în zare,
le-aş săruta, la rând, pe fiecare,
să mă îmbăt cu valuri de parfum.

În glasul lor aş vrea să regăsesc
căldura şi fiorii de-altădată,
când le primeam cu inima curată
să le împac, precum era firesc.
Dar ani prea mulţi trecut-au peste noi,
sunt obosit, iar ele-mi par schimbate,
n-aş mai putea să le iubesc pe toate
chiar de-aş aduce timpul înapoi.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Port sigur

Furtuna se-agită de multă vreme, duşmănoasă,
Plouă cu găleata, tună-asurzitor, vântul urlă
Rupând fâşii din velele-acestei nave rătăcite,
Care caută-un locşor căruia să-i poată spune-acasă.

Odinioară, parcă-n tinereţea lumii,
Soarele strălucea vesel pe cerul de azur,
Iar prova navei părea a-înainta-n eternitate;
Pe mare – briză lină,-n slavă – nori leneşi, de-un alb pur.

Dar furtuna, pas cu pas, s-a-înstăpânit între pământ şi cer,
Câteva averse repezite şi tunete-n rafale,
Apoi ploaie-n torente şi scăpărări de fulger –
Şi nicăieri un adăpost pe-învolburata mare.

Totuşi, arar, câte-un curcubeu s-a mai ivit,
Reper de speranţă-n ore de-încercări şi disperare,
Vibrând în stropii ploii pe cerul vânăt-gri –
Amintire din vremuri mai blânde şi cu soare.

De-a lungul anilor care-au trecut, când mai la pas,
Când mai grăbit, furtunile au tot venit şi-au tot trecut,
Când mai cumplite, când mai cuminţele –
Dar cicatricile-au rămas.

Înfăţişarea navei nu va mai fi nicicând aceeaşi,
Fiind astfel lovită de vânturi şi de valuri mari,
Deşi-a mai fost ici-colo reparată, semnele rămân –
Riduri pe faţa obosită-a unui om bătrân.

Uragane teribile se-anunţă în prognoze,
În viitorul imediat, de dincolo de prag,
Dar ele nu vor mai lovi această navă,
Nu-i vor mai rupe de azi nici un catarg.

Va fi la adăpost de tempesta furioasă,
Nu va mai deriva-înspre stânci. Nava-i de-acum
În siguranţă, ajunsă într-un port numit acasă.

NB. Acest poem este adesea citit la funeralii.

poezie de Jennifer Hickok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă a publica nu mai înseamnă mare lucru, problema reală fiind difuzarea cărţii şi impactul ei. Se operează astfel o primă triere. Cartea, lăsată în voia ei, nu se mai descurcă pe o piaţă supraabundentă. Trebuie pusă în evidenţă. Unele cărţi sunt promovate, în timp ce majoritatea sunt literalmente îngropate, printr-un sistem discriminatoriu de difuzare şi de publicitate, în fapt o nouă formă de cenzură. Ajunge ca mediile de informare să nu spună nicio vorbă pentru ca o carte să nu existe (tăcerea fiind mai eficientă decât publicitatea negativă, care rămâne, totuşi, publicitate).

Lucian Boia în Mitul democraţiei
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex: Luci, prietene, nu că sunt eu soţul ei, dar să ştii că de data asta Stela are dreptate. Ai făcut-o prea de tot, cu vârf şi îndesat! Ce-o fi fost oare în mintea ta când ai procedat astfel?! Ai mers prea departe... Nu aşa te cunosc eu.
Lucian: Ştiu. Şi n-am cuvinte prin care să-mi cer iertare. Regret...
Mihai: Chiar ne-ai speriat, pe toţi, rău de tot, serios! Până şi Ly, încă mai tremură...
Maria: Ah, Luci, să nu mai faci aşa ceva, niciodată!
Nistor: Ia nu vă mai luaţi de şeful meu! N-a vrut... Nu-i aşa, şefu'?!
Lucian: Nis...
Nistor: Poate ai greşit, şefu', ba chiar îngrozitor de mult, dar ce să-i faci, se mai poate întâmpla. La urma urmei, eşti doar un om...
Stela: Şi vorbi Nis, înţeleptul... Lasă-l în pace, Nis! Nu mai face pe avocatul lui! E vinovat şi ştie foarte bine acest lucru. Pedeapsă, 72 de ore, frumosule! Nu pentru că aşa aş vrea eu, ci pentru că aşa trebuie, după cum am zis, ca să scapi complet de efectul pastilelor pe care le-ai luat. Şi să vă fie clar, atât vouă, cât şi lui: Dacă închide ochii în această perioadă, fiind încă sub efectul somniferelor pe care le-a luat, o va face pe propria-i răspundere, definitiv! Iar noi nu vom mai putea interveni în favoarea lui din nou, cu nimic, oricât am încerca... Ne-am înţeles?!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!