Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a spus căpitanul

"Doar idioţii mai navighează azi pe mare,"
Mi-a spus căpitanul c-un soi de-nverşunare,
"Am un fecior," a strigat apoi în gura mare,
"Blestemat să fiu dacă-l las să navigheze-o zi pe mare"

poezie de Harry Kemp din * Din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele-n mare

Într-o noapte când stelele alunecau în mare
Am ieşit în largul mării cu o barcă,
Iar ea dansa ca un copil pe apa sclipitoare,
Aplecându-se-n reverenţă pe valul de resacă.

Vâslind pe velurul lichid şi moale, violet,
Am jurat în splendoarea nopţii înstelate
Să fac curte unei anume fete, tot numai zâmbet,
Până când va ceda pasiunii mele-nfocate.

Uşoară, barca se legăna alintat şi tandru,
Iar în inima mea era atâta jind...
Într-un târziu am ajuns lângă-un flăcăiandru
Care stătea aşezat pe-o piatră, pescuind.

L-am strigat "Hei!" şi el a răspuns "Hei!"
"Cum muşcă peştele-acolo, la apă mică;
Ce crezi c-o să prinzi în cârligul undiţei,
Merlan, sardină, roşioară, sau plătică?

"În niciun fel" a zis el, algele, deşi n-au gheare,
Îmi încurcă firul, iar scoicile-ascuţite-l taie –
Îmi încerc norocul cu stelele căzute-n mare,
Acolo unde, cum vezi, toţi aştrii cereşti fac baie."

"La revedere!" de la el şi "La revedere!" de la mine,
Şi niciun chicotit în jur, nu s-a auzit nici pâs;
Atâţia oameni pescuiesc stele-n apele marine
Încât acest lucru chiar nu-i subiect de râs.

poezie de Roderic Joseph Quinn, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea-i dusă, s-a pierdut în zare;
O singura cale urmăresc sub soare
Gândurile mele, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Rândunica-n volte ca un nor dispare;
O, pasăre ferice,-n albastra depărtare,
Ca şi tine, vreau să zbor dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt inimi calde şi-oraşe pline de splendoare;
Eu nu-s acasă-aici, aici nu am stare;
Inima-mi plecată-i dincolo de mare.

poezie celebră de Thomas Love Peacock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele trag de remorca prova

O navă la tropice pe marea-n spume, cu cer senin deasupra,
Cu velele întinse de alizeul sprinţar suflând din pupa;
Stâncile din jur sunt viscolite de pulberea stropilor de mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

Şi, iată, "Trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

Aleargă cu şaişpe noduri spre nord, sprintenă şi sigură,
Cu vântul intrând în velele zburător şi cu un os în gură*;
Cu un siaj ca scocul morii, nava rulează-n grabă mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!

Pe dunetă, în miezul zilei, Căpitanul priveşte peste copastie,
Se foieşte de colo până colo şi fluieră o melodie,
Apoi pune deoparte sextantul şi spune-n gura mare:
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

"Am avut parte de navluri şi de marfă la potrivit soroc
De cereale şi de cherestea, şi de mult, mult noroc.
Nitraţi pentru Taltal şi pentru Bombay orez cu bobul mare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

"A navigat încărcată la pescaj maxim, a ocolit capul Horn,
A rătăcit în ceaţă printre sloiuri, lovită de-al tempestelor harpon;
La latitudinea cailor* a plutit nemişcată, arsă nemilos de soare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

Ascultaţi cum cântă Vânturile Permanente* răsunătoare,
Voioase cântece marinăreşti în velele albe, nemuritoare,
O, ascultaţi cum fluieră fungile şi straiurile-a sărbătoare,
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

Iată! Se vede gura Canalului, iar pe mal mulţime de norod,
Uralele urcă până la cer când parâma remorcherului e la bord –
"Volta", strigă ofiţerul – apoi, plata pentru paişpe luni pe mare –
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

"Haideţi, trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

*O veche credinţă a marinarilor din epoca navelor cu pânze era aceea că atunci când un velier se îndrepta spre casă, după multe luni petrecute pe mare, căpătând un important plus de viteză în zona unde bat alizeele permanente, asta se datora faptului că fetele de acasă... "trag de remorca prova".

* Un os în gură – referire la bompresul navei.

* Latitudinea Cailor – latitudini subtropicale între 30 şi 35 de grade la nord sau la sud de ecuator. În acel areal lipsit de vânt navele pierdeau mult timp din lipsa elementului propulsor, vântul, fiind nevoite să arunce o parte din marfă peste bord pentru a uşura nava şi, implicit, pentru a reduce pescajul; se aruncau în mare până şi caii, cărora, altă durere de cap, nu mai aveau de unde să le fie asigurată apa necesară.

* Vânturile de vest (predominante ~ dominante) – bat constant, tot timpul anului, între latitudinele de 35-65 de grade nord/sud.

*Poemul a fost pus pe muzică de Alan Fitzsimmons, Bob Zentz, etc

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, e timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa."

Prova se înfige-n apă şi-n borduri două valuri albe dau în clocot,
Flutură-n vânt vela rândunică şi cineva scoate, vibrant, un chiot;
Murmurul Atlanticului, sărat, e pentru cei morţi un refren alinător:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, sus pe vergă-n zbor."

Scârţâitul scripeţilor, ascuţit, armăsarii vremii-n spume,
Fluierul strident al sarturilor, toţi diavolii dezlănţuiţi în lume;
Sub noi, toţi înecaţii; deasupra, cerul plin de stele pe catarg:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn şi îndată vom naviga în larg!"

Acolo ne-aşteptă rumenă şi rotundă o prietenă, bătrâna lună,
Remorcherul cu coşuri roşii a dispărut şi-n curând, fiule, împreună,
Navă şi echipaj, vom părăsi Canalul, aşa c-ai grijă – şi-ţi mai spun:
"Potoleşte-o când tanghează şi fii atent, dragul meu, cart bun!"

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele trauler negru

Cel mai bun trauler cu care-am înfruntat valurile bubuitoare,
– O, ce fericire, Doamne, ce fericire –
A fost un trauler negru c-un echipaj dornic de-a fi mereu pe mare –
Cântaţi, mardeiaşii mei, hai, să-începă păruiala.

Era acolo un diavol bătrân cu nasul spart
– O, ce fericire, Doamne, ce fericire –
Era trecut de-optzeci de ani. Era perechea mea de cart –
Dar, cântaţi, mardeiaşii mei, hai, să-începă păruiala.

Naufragiase-n martie, anul trecut, într-un ghem de furtuni polare
– O, ce fericire, Doamne, ce fericire –
L-am întrebat bătrânul schilod dacă gerul îl muşcase de picioare –
Cântaţi, mardeiaşii mei, hai, să-ncepă păruiala.

Şi bătrânul diavol (ani, avea cel puţin nouăzeci)
– O, ce fericire, Doamne, ce fericire –
A zbierat, "O, erau calde ca o felie de pâine arsă, nicidecum reci" –
Hei, cântaţi, mardeiaşii mei, hai, să-începă păruiala.

Mi-am înmuiat saboţii şi nădragii cât pentr-o-întreagă viaţă
– O, ce fericire, Doamne, ce fericire –
În apa bună-a mării pe care niciodată Domnul n-o îngheaţă –
Oh, cântaţi, mardeiaşii mei, să-începă păruiala.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbarcarea ultimului marinar

Nu vei mai sta de Veghe noaptea, Bătrâne Marinar.
Mareea la reflux te poartă-acum spre o minune mare.
A bătut gongul de opt ori, a luat sfârşit ultimul Cart.
Te-aşteaptă, dincolo, o dană pentru acostare.

Nava-i la ancoră-n Rada primitoare-a Domnului.
Coechipierii tăi sunt bravii marinari ai lui Isus.
În uniformă de gală, ei te-aşteaptă pe covertă.
Îţi vor da onorul cu sifleea când vei ajunge acolo, sus.

Sub presiune, aburul fierbe-n cazanele încinse,
Marfa-i stivuită, Cambuza plină,-ntreg curajul.
Nava-i gata de plecare. Mai trebuie doar un Om
Să se îmbarce şi va fi la bord tot echipajul.

Fii pregătit, acel Om eşti tu, Bătrâne Marinar.
Curând vei naviga pe nemărginirea Mărilor Cereşti.
Facă-ţi-se să ai vântul din pupa-ntotdeauna
Şi vreme bună, iar viteză să-ţi dea-alizeele dumnezeişti!

poezie de Richard John Scarr, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava albastră trecuse de sistemul solar, lăsase-n urmă cometele din Norul Oort; îşi continua drumul spre Proxima, pe traseul stabilit, pe pilot automat. Deocamdată, cu toată viteza navei, se aflau de abia la începutul începutului călătoriei, distanţa parcursă până în acel moment, oricât de mare părea, expri-mată în km, UA sau orice alte unităţi de măsură astronomice cunos-cute, era foarte mică în comparaţia cu cât mai aveau de parcurs până a ajunge în preajma Proximei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare, mare, stai o clipă, am un dor pentru tine!

vin să te văd, mare, sun printr-o cochilie
o pun mai apoi la ureche să ascult răspunsul
inconfundabil de vesel aşa cum se apropie şi se depărtează în reprize de cunoaştere
mă aflu dincolo de promenadă şi ea îmi face cu mâna de spumă
cât de relaxată în octombrie, cât de jucăuşă cu nisipul, cât de atentă la far
spală dantele de scoici, spală şi cântă
alerg de mult după un vis colorat, îi strig
îmi şopteşte că într-un vis ascultăm de fapt dorinţe din trecut
visurile mele sunt bărci, mare,
se leagănă pe valurile tale blând-tumultuoase, ai grijă să nu mi le îneci cumva
o fotografiez pe ea, singura divă de la orizont, cu soare, fără soare
de ce eşti verde azi, mare, de ce eşti aşa de mişcată, de ce tremuri
îmi aminteşti de frunza pe care am călcat-o, în euforia întâlnirii
şi ea a ţipat aşa cum ţipă un pescăruş săgetat de foame
îţi dăruiesc ţie frunzele moarte ale toamnei
du-le despărţind apele du-le ştii tu cui
şi spune-i că am un dor

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Submarinul care-a scufundat Lusitania

Albe ca spuma spulberată peste ape,
Victimele stau pe cheiurile de fildeş necălcate
De paşii oamenilor vii, de Tărâmul Stafiilor aproape,
Vrând Domnului nava damnată să-i arate.

Bebeluşii de pe Lusitania,

Acei prunci rozalii cu gropiţe-n obrăjori
Aruncaţi cu vrăjmăşie-n mare,
Miraţi să vadă cădiţa lor neaşteptat de mare,
Căutând un sân, un genunchi, încrezători

Şi mult prea inocenţi ca să-nţeleagă
Ce înseamnă ură şi ce înseamnă moarte,
Însă uimiţi că mâna cea ocrotitoare, dragă,
I-a aruncat aşa departe,

Bând, în loc de lapte, spumă amară şi-albicioasă.
Consternaţi că nu le este permisă răsuflarea,
Micuţii noştri oaspeţi din Paradis se-ntorc acasă
În braţele Morţii, mai largi decât e marea.

O, tărâm al florilor, a brazilor de Crăciun minune,
O, iubit tărâm al Poveştilor cu Zâne Bune,
Pentru toate-acestea veţi suferi în fiecare zi,
Până când flacăra roşie-a războiului se va potoli!

Dumnezeu s-aibă milă-n anii care vor urma
De Germania, când ea, la lumina lumânării,
Cu cântece de nani-nani va chema
Toţi bebeluşii din adâncurile mării

*** "Lusitania a fost o nava de pasageri scufundată la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceaţă, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, la 6 zile după ce a plecat din New York cu destinaţia Liverpool. Au murit 1198 de oameni din cei 1962 aflaţi la bord." ( Wikipedia)

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturia de credinţă a unui marinar

Cât voi mai naviga pe marea care-n valuri mari zvâcneşte
Credinţa mea nu se va micşora, o, Doamne, ci va creşte;
Cât deasupra capului se rotesc stelele, cereşti rubine,
Oştiri strălucitoare, eu îmi voi aminti mereu de Tine.

Am văzut o zi oameni vii, cu inimă generoasă şi suflet mare,
Şi-a doua zi s-au dus, fără împărtăşanie sau binecuvântare,
În locul nevăzut, unde vom merge toţi când clipa-aceea vine –
Iar, Doamne, bunătatea şi toate darurile tale le ştiu bine...

Necredincios par celor care nu mă ştiu, nu-mi cunosc miezul,
Ei nu văd cum în fiecare seară eu spun Crezul
În vâltoarea mareei care se avântă galopând spre zare,
Spre vestul nesfârşit unde seara soarele se prăbuşeşte-n mare;

Mă gândesc în orele de veghe, în carturile lungi de noapte,
La acele lucruri care nu pot fi vândute, nici cumpărate,
Lucruri nepreţuite, rare; nu iau în deşert sus pe catarg
Atotputernicia Ta, când valurile pe punte violent se sparg:

Rugăciunea şi credinţa marinarilor nu scad, ci mereu cresc,
Doamne, Dumnezeul meu, atât cât navele pe mări plutesc.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare-am învăţat ce-i vremea

Pe mare-am învăţat ce-i vremea,
Ce-i obişnuit şi ce-i nefiresc,
Că valurile mari n-aleargă veşnic,
Că vânturile bat ce bat şi se opresc.

Am învăţat c-atunci când tună
Nu-s multe de făcut pe mare,-n larg,
Trebuie s-aştepţi cuminte în hamac,
Cu velele, sul, strânse pe catarg,

Ştiind că că va veni şi vreme bună
Cu soare zâmbitor şi cu lumină lină,
Care va recompensa nesomnul nopţii,
Încercănat de griji, de neodihnă.

Pe mările flămânde şi-nvolburate,
Nu mai navighez în lung şi-n lat,
Legat de-o singură femeie stau acum,
Comod şi-n siguranţă, pe uscat

Cu pipa şi tutunul la-îndemână,
Alături de frumoasa Sal care
Încă mă iubeşte – şi-s foarte mulţumit
Pentru tot ce-am învăţat pe mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fecioraşul marinar

S-a sculat în zori şi, plin de-ncredere,
A sărit dincolo de dig în marea creaţă,
A ajuns nava şi s-a prins de-o parâmă,
Şi-a fluierat către luceafarul de dimineaţă.

Şi-n vreme ce fluiera ascuţit, prelung,
A auzit un strigăt vibrant de sirenă, "Ce faci,
O, fecioraş, deşi eşti tânăr şi foarte mândru,
Eu văd de pe-acum locul în care o să zaci.

Nisipul şi drojdia valurilor se-amestecă
În peşterile-ntunecoase din golful mohorât,
De coastele tale-s prinse lipitori şi inima
Ţi-o mâzgălesc lighenii cu scrisul lor urât."

"Naivo," a răspuns el, "moartea-i ajunge pe toţi
Oamenii, pe cei de pe ţărm şi pe cei de pe mare,
Dar eu unul nu voi accepta niciodată
Să lâncezesc acasă, cu mâinile-n buzunare.

Mama mă strângea-n braţe plângând,
Surorile-ntr-un glas strigau, ‘ne faci de ruşine;'
Tata-ngăima cuvinte despre moarte şi epave –
Toţi mă învinuiau, toţi se-agăţau de mine.

Dumnezeu cu mila! Eu pe-nvolburata mare
Mi-asum acum din toate primejdiile partea,
Un demon s-a dezlănţuit în inima mea,
Mai înspăimântător decât însăşi moartea.."

* Premoniţie? Harold Courtney Tennyson, nepotul lui Alfred, Lord Tennyson avea să moară la bordul unei nave în timpul celui de-al doilea război mondial.

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cum zisese bătrânul aşa se şi întâmplă. A treia zi pustnicul, luându-şi rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă şi adormi somnul cel lung. Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare! şi veni răcnind, cum văzu pe bătrân mort, îi săpă groapa cu ghiarele, iară fiul îl îngropă şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi plângând la mormânt. Apoi foamea îi dete în ştire că el viază încă; se sculă de pre mormânt cu inima zdrobită de durere şi de întristare, se duse la viţă, şi cu mare mâhnire văzu că se uscase; atunci îşi aduse aminte de vorbele bătrânului şi se sui în pod, unde găsi frâul; îl scutură şi iată că veni un şoimulean aripat.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O furtună puternică pe mare

Înfricoşători, norii aleargă sub cerul încruntat,
Sfâşiaţi şi-mpinşi de uraganul clocotitor, întunecat:
Fulgerele lansează flăcări orbitoare,
Urmate-apoi de trăsnete asurzitoare.
Marea zbiară ca şi cum i-ar prevesti lumii pieirea,
Iar pânzele de spumă-n zbor biciuie privirea.

Acum, ruliul ne-aruncă dintr-un bord în altul
Şi vergile cad cu capetele-n val din tot înaltul:
Trebuie-n tumultul nebun urechile s-acoperim,
Nu putem face nimic, nu ne vedem, nu ne-auzim.
Velele-s rupte şi straiurile spânzură-n iadul acvatic,
Mii de scântei sar din focul ceresc, sălbatic.

Acum în bordul de sub vânt, acum în cel din vânt
Ne-agăţăm de un firicel de viaţă aşteptând
În bezna din ce în ce mai mare clipa-n care
Trudita noastră navă se va prăvăli în mare.
Neputincioşi, aşteptăm în noaptea neagră şi ostilă
Sfârşitul. Soarta ne-atârnă de-o biată balama fragilă.
Şansele noastre-s mici; înnebunitor, suspansul continuă;
Vacarmul e cumplit – şi mai e destul până se va crăpa de ziuă.

Deodată vijelia a contenit şi cerul spre est s-a-nseninat;
Dar nava cu velele şi greementul rupte-a eşuat.
Şi, mai rău de-atât: cinci marinari şi-un băiat, un mus –
Ultimul nădejdea, sufletul mamei lui, care-l iubea nespus –
S-au pierdut (ei nu mai pot vedea acest răsărit de soare)
În furia tempestei şi-a viforului de spumă orbitoare.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Port sigur

Furtuna se-agită de multă vreme, duşmănoasă,
Plouă cu găleata, tună-asurzitor, vântul urlă
Rupând fâşii din velele-acestei nave rătăcite,
Care caută-un locşor căruia să-i poată spune-acasă.

Odinioară, parcă-n tinereţea lumii,
Soarele strălucea vesel pe cerul de azur,
Iar prova navei părea a-înainta-n eternitate;
Pe mare – briză lină,-n slavă – nori leneşi, de-un alb pur.

Dar furtuna, pas cu pas, s-a-înstăpânit între pământ şi cer,
Câteva averse repezite şi tunete-n rafale,
Apoi ploaie-n torente şi scăpărări de fulger –
Şi nicăieri un adăpost pe-învolburata mare.

Totuşi, arar, câte-un curcubeu s-a mai ivit,
Reper de speranţă-n ore de-încercări şi disperare,
Vibrând în stropii ploii pe cerul vânăt-gri –
Amintire din vremuri mai blânde şi cu soare.

De-a lungul anilor care-au trecut, când mai la pas,
Când mai grăbit, furtunile au tot venit şi-au tot trecut,
Când mai cumplite, când mai cuminţele –
Dar cicatricile-au rămas.

Înfăţişarea navei nu va mai fi nicicând aceeaşi,
Fiind astfel lovită de vânturi şi de valuri mari,
Deşi-a mai fost ici-colo reparată, semnele rămân –
Riduri pe faţa obosită-a unui om bătrân.

Uragane teribile se-anunţă în prognoze,
În viitorul imediat, de dincolo de prag,
Dar ele nu vor mai lovi această navă,
Nu-i vor mai rupe de azi nici un catarg.

Va fi la adăpost de tempesta furioasă,
Nu va mai deriva-înspre stânci. Nava-i de-acum
În siguranţă, ajunsă într-un port numit acasă.

NB. Acest poem este adesea citit la funeralii.

poezie de Jennifer Hickok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!