Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respiraţie simplă şi vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraş
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă şi moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerţie
în drumurile noastre înspre soare şi înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu maşini şi noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporaţii au dat faliment
oraşul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca nişte rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu ştim să ne mai minţim
migraţia noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri şi lipsiţi de voinţă
ca să putem merge mai departe

ne aşezăm pe scaunele înalte de bar / lumea îşi contractă plămânii
mângâindu-ne cu braţele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toţi / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi şi o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele oraşului spre gurile noastre deschise

aşteptând hrana.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Winter

iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.

*
morfină transformată în linişte
când oraşul doarme.

*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.

*
suntem îmbrăcaţi în pietre albe
care să ne oprească frica
& să ne separe de realitate.

*
suntem coşurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.

*
ne ascundem în maşini şi străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârşitul drumului şi al visului.

*
crezi că dumnezeu te iubeşte până la capăt,
dar nu.

*

noi, oamenii de fum nu avem niciodată linişte
nici măcar iarna
când totul se destramă şi totul îngheaţă
la loc.

*
nişte stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăţi.

*
nişte fulgi
care

cad

şi cad

atingând pământul moale şi cald.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo

//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc

cât mai departe de picioarele noastre

stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele îşi împrăştie razele sale de oţel

în mijlocul oraşului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeţii oamenilor

un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ţine pe toţi legaţi

suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi

//
când ne vom trezi vom fi
legaţi la nişte baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor şi mişcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii

vom şti că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiţi.

dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Vieţile noastre sunt o serie de imagini care trec prin faţa ochilor noştri precum oraşele în goana maşinii. Dar câteodată apare un moment care ne copleşeşte, şi suntem conştienţi că momentul ăsta nu e doar o imagine care va dispărea. Ştim că fiecare secundă a acestui moment va dăinui veşnic.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

împachetăm în containere lumea / încă o dată
ne retragem înăuntru nostru ca într-o peşteră goală
aici frica mea e o stalactită care continuă să crească până ajunge sus la tavan

privesc de sus / totul e nemişcare / totul e ură & dependenţă

ne retragem în paturile noastre albe şi moi ca în nişte vise lucide

pentru că nu mai avem aer & substanţele pe care le inhalăm
au facut să ne creasca un fel de aripi

apoi ne trezim întinşi pe asfatul fierbinte / avem braţele care se ating cu degetele

avem sufletele ca două dungi care taie strada

oricât am încerca nu putem depăşi bariera

batem din aripi & în sfârşit liniştea coboară înspre noi
doi plămâni uscaţi împachetaţi în folii/ urcaţi în containere / duşi pe un vapor
şi lăsaţi să navigheze singuri / ca pe doi copii străini abandonaţi în pădurile
încă verzi/ încă neincinerate unde

batem din aripi batem din aripi batem din aripi

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

20 mg/ml

te trezeşti.
dimineaţa
ţi se pare
frumoasă.
atât ne-au injectat,

20 mg / ml
să uităm laturile întunecate
ale oraşului pe
care l-am visat toate nopţile
să refacem structurile în somn
să uităm
balastul
când
transcend din paturile albe
mirosurile de amoniac,
distileriile de feromoni
ale pământului, aburii,
urcă la suprafaţă.

&
să uităm că
oraşul e brăzdat de tranşee
iar bucăţi de carne
strălucesc la soare,
că deasupra lui podurile
coboară / urcă
se învârt în gol, iar
roboţii ne alimentează
fabricile.

20 mg / ml,
dar noi tot
suntem păpuşi cu rezervoare,
cu furtunuri reci,
picioarele ne sunt prinse de mâini,
mâinile ne sunt prinse de pământ,

iar
pământul are bare lungi
câmpii electrice
legate între ele
prin
curele de transmisie. torc ca pisicile.
şi direct din subteran
mărfurile curg pe benzile noastre rulante.

20 mg / ml,
pentru ca disperarea să se termine
odată cu întunericul
să rămână doar
podurile cu funii care se topesc în ceaţă.
funiile lor vii,
funiile lor care
continuă să
strângă,
să strângă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hunt dogs

drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre

fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste

atunci când alergăm spre destinaţii necunoscute
prin pădurile de brazi aşa ca cerbii urmăriţi de
câinii de vânătoare.

*

de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.

ca şi cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.

*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să mişte.
de la alt soare
cel pe care îl poartă oraşul în piept.
dar şi el e o rană prin care poţi
să traversezi de la un mal la altul

şi atunci
te simţi
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
ştii că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
şi tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear

nu este fuga

nu sunt oasele tale de piatră.

*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.

noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noştri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale maşinilor de deszăpezire.

acum respirăm aerul îngheţat & aşteptăm. aşteptăm. aşteptăm.

moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriaşa groapă de deşeuri a oraşului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To let myself go

un oraş corupt de-atâta falsă strălucire un dj care mixează stările noastre / obsesiile
tulburările noastre obsesiv-compulsive / mecanic, fluid, computerele ne înregistrează gândurile / au murit oameni / a scris da, au murit atât de mulţi oameni din disperare
lanţurile care ne ţin legaţi au ruginit mă mişc înspre ieşirile teleghidate care ne sortează în buni şi răi trăieşte azi şi mâine vom mai vedea ce putem face / a scris computerul

ca si cum ar fi fost o fiinţă empatică / petrecem în cluburile de noapte până dimineaţa în timp ce afară se trage cu arme/ aceasta este infrastructura dar şi dinăuntru ne pândesc pericolele

un gând nu ne dă pace / cât de multe va trebui să jertfim pentru sănătatea noastră mintală mă desprind de fire şi păşesc pe betonul umed / în zori ceva imperceptibil îmi atenuează teama / teama că azi soarele ne va găsi întinşi morţi pe asfalt şi nimeni nu va mai fi care să ne facă contururile cu cretă albă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intermitent

lumina pe intermitent
sistemul meu nervos periferic funcţionează perfect

la intrarea în oraş pare linişte.

toamna a răpus mişcarea involuntară a oamenilor
merg pe străzi necunoscute pentru prima dată

şi e atât de pustiu
e frig şi e ceaţă ca-n poemele lui bacovia.

tu pe bancheta din spate încă zâmbeşti
suntem singurii care am rămas în zona asta
curăţată de deratizatori.

nu simt nici furnicături în degete nici vreo amorţeală
doar un sentiment de eliberare.

apoi simt teama că nu vom putea supravieţui singuri.
oraşul e plin de şobolani
îi vedem cum încearcă să se urce pe capota maşinii
pe geamuri

şi ştim
asta e imaginea lumii care a fost exterminată.
mii de animale abandonate în cuşti.

semafoarele merg în gol
şi la fel şi noi după ce trecem de ele

ne izbim de un zid care apare brusc în faţa noastră
şi ne trezeşte la realitate.

cineva scrie în creierele noastre cu markere roşii
ceea ce trebuie să simţim mai departe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NE DERANJEAZĂ... (Son-Su)

Ne deranjează sonaţii, când le suntem victime, dar pe niciunul că el e sonat...
Ne deranjează sperjurii, când le suntem victime, dar pe niciunul că el e sperjur...
Ne deranjează stângăcia altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Ne deranjează strâmbătatea altora, când îi suntem victime; cu a noastră ne înţelegem bine...
Ne deranjează stupiditatea altora, când îi suntem victime; cu a noastră ne înţelegem bine...
Ne deranjează subiectivitatea altora, când îi suntem victime; cu a noastră ne înţelegem bine...
Ne deranjează oamenii subumani, când le suntem victime, dar pe niciunul când el e subuman...
Ne deranjează sudălmile altora, când le suntem victime; cu ale noastre ne înţelegem bine...
Ne deranjează suferinţele pe care ni le produc alţii, dar pe niciunul cele pe care el le produce altora...
Ne deranjează suficienţa altora; cu a noastră ne înţelegem bine...
Ne deranjează oamenii lipsiţi de suflet, când le suntem victime, dar pe niciunul când el e lipsit de suflet...
Ne deranjează supărăcioşii, când le suntem victime, dar pe niciunul că el e supărăcios...
Ne deranjează cei care fac pe surzii, când le suntem victime, dar pe niciunul că el face pe surdul...
Ne deranjează suspiciunile altora, când le suntem victime; cu ale noastre ne înţelegem bine...

George Budoi în Calităţile şi defectele în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi satire (2 august 2008)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de mică este partea din viaţa noastră de care ne bucurăm! În tinereţe, aşteptăm cu nerăbdare lucrurile care urmează să ni se întâmple; la bătrâneţe, privim înapoi la lucrurile care au trecut; când suntem adulţi, deşi se pare, într-adevăr, că suntem preocupaţi de lucrurile prezente, chiar şi această ocupaţie este, mult prea adesea, lăsată la o parte datorită hotărârii noastre vagi de a fi extrem de fericiţi într-o zi viitoare în care vom avea timp.

citat din Charles Caleb Colton
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate relele de care specia noastră este bântuită nu provin decât din erorile noastre, din interesele noastre, din interesele noastre rău înţelese, din prejudecăţile noastre, din ideile false pe care le avem asupra lucrurilor. Omul a fost întotdeauna înşelat de prejudecăţile sale, de speranţele şi de temerile sale.

citat din P. H. D. Holbach
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem singura specie de pe această planetă, din câte ştim noi, care a inventat o memorie comună care nu este depozitată nici în genele noastre, nici în creierele noastre. Depozitul acestei memorii se numeşte bibliotecă.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Call of war

în neaua întinsă / în viscol aşteptăm resuscitarea până când cineva,
o caleaşcă cu cai negri sau o maşină se va împiedica de noi.
şi atunci ne vom da seama că suntem corpuri vii
care absorb aerul - oxigenul lichid pregătit pentru explozie.

aşteptăm printre morminte şi flori - vântul care să ne spulbere temerile.
focare de infecţie peste care aşezăm bandajele sterile ale uitării.

[orice ne controlează creierul ţine de scurtcircuitele care se realizează în mod automat,
inconştient,
orice informaţie modelează lupta dintre noi şi pânza de zăpadă în care ne zbatem.]

dar zăpada e doar o formă pentru a spune
că nu ne mai este frică. când războaiele se termină
ne ridicăm de jos
ne ştergem sângele

& pornim mai departe / aşa ca doi evadaţi dintr-o închisoare de maximă securitate.
cu rănile ascunse în pielea noastră de dedesubt
răni care aşteaptă să se vindece pentru următoarea luptă.

prin frig, viscol şi vânt, caii noştri sunt pregătiţi,
la fel de mult ca şi noi ca să moară. orice informaţie despre puterea lor de
supravieţuire ne va ajuta. să nu ne uităm părinţii, casa / copiii.

[dar orice informaţie ne trezeşte la realitate şi ne îngroapă cu tot cu visele noastre
în ea.]

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine, pentru noi toţi, cei care ne petrecem viaţa cu marionetele, ele reprezintă fiinţe de care suntem ataşaţi, ca şi fiinţe vii, cu care ne putem identifica în întregime, cu toate forţele noastre şi cu toate gândurile noastre. Facem corp comun cu ele, cu gestica lor şi cu ceea ce exprimă ele.

citat din Gretl Aicher
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până nu ne descoperim fărâma de Soare din sufletele noastre, suntem umbre vii ale speranţelor care sunt încătuşate de fricile şi condiţionările sociale la care suntem supuşi. Ce vrei, omule – fericire sau cuvinte de laudă false din partea celor pe care oricum nu-i mulţumeşti oricât şi orice ai face? Lasă-i pe ei. E timpul să-ţi întorci privirea şi spre sufletul tău, spre dorinţele care clocote în adâncul tău şi pe care nimeni altcineva în afară de tine nu le poate îndeplini.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile de august

prin care curge respiraţia noastră

penetrând spaţiile dense ale oraşului

e cald /ne simţim molesiţi / ca şi cum am fi înghiţit opium

acum avem viziuni frumoase despre cum va fi moartea noastră

cel mai mult ne place să ne imaginăm că va erupe
un vulcan ca în pompei

cenuşa ne va surprinde / pietrifica îmbrăţisaţi în mijlocul unei străzi

dragostea noastră se va evapora ca un compus chimic în aerul

închis în el însuşi

/
zile de august fierbinţi în care florile s-au uscat la balcoane

iar noi rămânem în spaţiul acesta deparazitat

cu răsuflările calde

aşteptăm următoarea erupţie/ care o să facă oraşul să se cutremure

până atunci/ poate vara se va sfârşi

poate vom muri de o boală normală sau de bătrâneţe

sau poate vom trăi o bucată de timp în amintirea unui copil care se joacă la marginea drumului fericit

un copil care ne-a văzut o singură dată/ dar nu a putut să uite zâmbetele noastre

/
zile de august în care fiecare îşi eviscerează frica

şi aşteaptă toamna / ca pe o noua doză de frumuseţe

o injecţie letală umplută cu parfum şi vise.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veghe interioară

Acest loc este un vis
pe care doar visătorul îl crede real,
apoi, asemenea zorilor, vine moartea –
şi tu te trezeşti râzând
de ceea ce ai crezut c-a fost durerea ta.

Dar mai există ceva legat de-acest vis;
orice faptă crudă şi nesăbuită
comisă în iluzia acestei lumi,
nu va dispărea la trezirea din somn.

Ea rămâne
şi va trebui interpretată.

Toate zâmbetele răutăcioase,
toate pornile carnale imediate,
toate veşmintele rupte-ale lui Iosif,
se vor preface-n lupi feroce
pe care tu va trebui să-i înfrunţi.

Răzbunarea de azi,
lovitura iute întoarsă-n răspuns celuilalt,
sunt doar o joacă de copil
faţă de ceea ce urmează să se întâmple.

Ceea ce aici este-o simplă tăiere împrejur,
dincolo e castrare!

Iar aceste vremuri tulburi pe care le trăim
sunt precum:

Un om adoarme în oraşul
în care locuieşte de când s-a născut
şi visează că trăieşte în alt oraş;
în vis nu-şi aminteşte oraşul
în care doarme adâncit în pat,
el crede în realitatea celuilat oraş, a oraşului visat.
Lumea este un astfel de vis.

Pulberea multor oraşe năruite
se-aşterne peste noi ca aromeala unei uitări,
însă noi suntem mai vechi decât acele oraşe.

Noi am început
ca nişte minerale. Ne-am înălţat într-o viaţă de plante
şi-apoi de animale, şi-apoi de oameni,
şi-întotdeauna am uitat de stările noastre anterioare,
exceptând venirea primăverii timpurii când, încet-încet,
parcă ne-amintim ce înseamnă să fii iarăşi verde.
Acesta este felul în care un tânăr
se întoarce către învăţător.
Acesta e felul în care un bebeluş se apleacă
spre sân, fără a cunoaşte secretul
dorinţei lui – şi totuşi aflându-l instinctiv.

Omenirea merge pe un drum care se tot lungeşte
printr-o pulbere de inteligenţe
şi deşi ni se pare că dormim
există o stare interioară de veghe
care îndrumă visele

şi care, poate, ne va atrage
înapoi spre adevărul a ceea ce suntem.

poezie de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!