Pseudo

//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc

cât mai departe de picioarele noastre

stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele îşi împrăştie razele sale de oţel

în mijlocul oraşului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeţii oamenilor

un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ţine pe toţi legaţi

suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi

//
când ne vom trezi vom fi
legaţi la nişte baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor şi mişcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii

vom şti că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiţi.

dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respiraţie simplă şi vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraş
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă şi moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerţie
în drumurile noastre înspre soare şi înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu maşini şi noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporaţii au dat faliment
oraşul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca nişte rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu ştim să ne mai minţim
migraţia noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri şi lipsiţi de voinţă
ca să putem merge mai departe

ne aşezăm pe scaunele înalte de bar / lumea îşi contractă plămânii
mângâindu-ne cu braţele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toţi / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi şi o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele oraşului spre gurile noastre deschise

aşteptând hrana.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

RMN

injectez oraşului substanţe de contrast pentru a i se vedea
mai bine arterele / inima

otrăvuri lente îmi parcurg trupul în timp
ce pun cafeaua în filtru / un alt drog care mă ţine în viaţă

// dimineaţa răsăritul are ceva magic
văd oamenii ieşind din întuneric din casele lor frumoase //

se plimbă absenţi pe străzi
caută un loc spre care să se îndrepte

le injectez şi lor substanţe de contrast
ca să li se vada mai bine tulburările lor psi ho ti ce

atunci când discul roşu ajunge deasupra mea

ştiu că nu sunt un doctor
nu stiu să vindec nimic / dar tai cu bisturiul carnea moartă a lumii

e nevoie de precizie şi contact direct pentrua a fi faţă în faţă cu răul

//

se face dimineaţă / se aprind luminile galbene ale stâlpilor
acum soarele ne hrăneşte cu o lingură
în doze şi proporţii perfecte pentru a subzista

suntem pacienţii lui / până ce devenim abstracţi şi minori

tot mai multe pastile înghiţim
pentru că lumea este spitalul nostru / în care tot mai multă singurătate apasă pe creierele noastre
rămân pe patul meu de spital şi stiu / trebuie să îmi injectez mai departe substanţele de contrast în vene
pentru a mi se vedea organele, inima, teama.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Winter

iarnă înzăpezită.
când fulgii mor curg
lacrimile noastre.

*
morfină transformată în linişte
când oraşul doarme.

*
visele noastre în fractali
ajung la noi atât de aproape
încât avem impresia ca nu e niciun
drum.

*
suntem îmbrăcaţi în pietre albe
care să ne oprească frica
& să ne separe de realitate.

*
suntem coşurile ei de fum &
suntem străzile ei de fum.

*
ne ascundem în maşini şi străbatem km
pănă la punctul final *.
sfârşitul drumului şi al visului.

*
crezi că dumnezeu te iubeşte până la capăt,
dar nu.

*

noi, oamenii de fum nu avem niciodată linişte
nici măcar iarna
când totul se destramă şi totul îngheaţă
la loc.

*
nişte stele pulsând / inimile noastre
desfăcându-se în mii de bucăţi.

*
nişte fulgi
care

cad

şi cad

atingând pământul moale şi cald.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu este singur. Fiecare om care duce o bătălie o duce pentru toţi ceilalţi devenind sursă de inspiraţie, speranţă, ajutor. Suntem toţi legaţi prin suferinţele şi aspiraţiile noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To let myself go

un oraş corupt de-atâta falsă strălucire un dj care mixează stările noastre / obsesiile
tulburările noastre obsesiv-compulsive / mecanic, fluid, computerele ne înregistrează gândurile / au murit oameni / a scris da, au murit atât de mulţi oameni din disperare
lanţurile care ne ţin legaţi au ruginit mă mişc înspre ieşirile teleghidate care ne sortează în buni şi răi trăieşte azi şi mâine vom mai vedea ce putem face / a scris computerul

ca si cum ar fi fost o fiinţă empatică / petrecem în cluburile de noapte până dimineaţa în timp ce afară se trage cu arme/ aceasta este infrastructura dar şi dinăuntru ne pândesc pericolele

un gând nu ne dă pace / cât de multe va trebui să jertfim pentru sănătatea noastră mintală mă desprind de fire şi păşesc pe betonul umed / în zori ceva imperceptibil îmi atenuează teama / teama că azi soarele ne va găsi întinşi morţi pe asfalt şi nimeni nu va mai fi care să ne facă contururile cu cretă albă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

No-fire escape

nu totul e despre tine/ nu totul e despre arderea interioară
precum arderea pădurilor

realitatea vine în tranşe care îţi ameninţă
starea de bine/ privesc cerul ca pe un balon scăpat de un copil

fără mamă şi tată / balonul e singurul lucru pe care îl mai avea

am ales să tresar la fiecare explozie a tristeţii

// bucuria e o armă letala, atunci e un semn că
s-a mai sfârşit o clipă în care ai fost fericită //

strada se întinde ca acest poem şi tu te grabeşti

în loc să stai în coloana nesfârşită de maşini

în drum spre mare

orizontul se descarcă precum o cupă de escavator
peste o groapă în pământ

ia-mă în braţe si spune-mi că totul va fi bine
dar nu, nu e despre mine / e despre ascultarea vocii care se aude peste tot

şi-ţi spune / scrie despre asta

scrie despre copilul abandonat

adu-i balonul înapoi

mărşăluieşte zi şi noapte ca o insectă în căutarea mâncării
apoi aşteaptă pe cineva să te strivească un pic

apoi nu mai vezi nimic/ eşti pe audio-only.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

avem foarte multe straturi care nu ne lasă să ne apropiem
de visele noastre / nişte tumori în fabricaţie

// vizual poate să mă ajute mai mult atingerea unui obiect
asa cum pot doar să-mi închipui dragostea //

să observi semnele subtile nu numai analizele concentrate pe
microfisurile apărute în carcasele animalelor abandonate pe câmpuri

am plecat să locuiesc într-un oraş mic
la marginea unei păduri de conifere
acolo se aude limpezimea cablurilor mele

înfăşurate pe stern & inimă

acolo ascult o chitară electrică

// un semn ca şi în oraşele mici oamenii fac dragoste se dezbracă de piele şi apoi mor
ca o specie de peşte marin care astfel şi-a atins scopul suprem//

cântecul e de fapt tot despre dragoste

mă ajută simţul tactil şi euforia să supravieţuiesc aici

un semn clar de bipolariate / incontrolabilă / când frunzele încep să se mişte deasupra
oraşului în bătaia vântului de munte

pot vedea animalele ieşind din pădure şi lingându-mi palmele / când iese soarele
le văd în orbitoarea lor frumuseţe / moarte / coaste odihnindu-se pe pământul încins / ca nişte gratii.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intermitent

lumina pe intermitent
sistemul meu nervos periferic funcţionează perfect

la intrarea în oraş pare linişte.

toamna a răpus mişcarea involuntară a oamenilor
merg pe străzi necunoscute pentru prima dată

şi e atât de pustiu
e frig şi e ceaţă ca-n poemele lui bacovia.

tu pe bancheta din spate încă zâmbeşti
suntem singurii care am rămas în zona asta
curăţată de deratizatori.

nu simt nici furnicături în degete nici vreo amorţeală
doar un sentiment de eliberare.

apoi simt teama că nu vom putea supravieţui singuri.
oraşul e plin de şobolani
îi vedem cum încearcă să se urce pe capota maşinii
pe geamuri

şi ştim
asta e imaginea lumii care a fost exterminată.
mii de animale abandonate în cuşti.

semafoarele merg în gol
şi la fel şi noi după ce trecem de ele

ne izbim de un zid care apare brusc în faţa noastră
şi ne trezeşte la realitate.

cineva scrie în creierele noastre cu markere roşii
ceea ce trebuie să simţim mai departe.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum suntem educaţi, în general, să luam din viaţă ce putem şi să nu ne pese de consecinţele dorinţelor noastre, fiecare pentru el! Ne argumentăm că nici altora nu le-ar păsa de supărările noastre şi ar proceda la fel, perpetuând astfel o situaţie din care, în realitate, nu câştigă nimeni nimic.

citat din romanul Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul de Nataşa Alina Culea (2016)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există putere transformatoare în moarte şi, fie că suntem aici sau acolo, ne făurim lumea care ne înconjoară prin intensitatea imaginaţiei şi sentimentelor noastre, şi ne iluminăm sau întunecăm vieţile prin conceptele pe care le păstrăm despre noi. Nimic nu ne e mai important decât concepţia despre noi, şi cu atât mai adevărat este acest lucru atunci când ne referim la conceptul nostru despre Cel ascuns, adânc, în noi.

citat din Neville Goddard
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate relele de care specia noastră este bântuită nu provin decât din erorile noastre, din interesele noastre, din interesele noastre rău înţelese, din prejudecăţile noastre, din ideile false pe care le avem asupra lucrurilor. Omul a fost întotdeauna înşelat de prejudecăţile sale, de speranţele şi de temerile sale.

citat din P. H. D. Holbach
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabiet

seara mă aşez la fereastră şi privesc stelele căzătoare care brăzdează cerul în lung şi-n lat
tăcute demne şi mici la fel ca vieţile noastre
frunzele negre şi ude care se lipesc de geam rugătoare
mă gândesc la visele care s-au ofilit odată cu noi
la vara care se stinge
la cei plecaţi pentru un timp
sau pentru totdeauna
şi plâng
plâng pentru că în cameră e întuneric
şi nimeni nu îmi mai aduce înapoi
ziua de ieri
pentru că am mai multe regrete
decât ceasuri trăite
şi pentru alte felurite lucruri
care nu mă lasă să uit
cât de frumos ar fi fost totul
dacă

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Call of war

în neaua întinsă / în viscol aşteptăm resuscitarea până când cineva,
o caleaşcă cu cai negri sau o maşină se va împiedica de noi.
şi atunci ne vom da seama că suntem corpuri vii
care absorb aerul - oxigenul lichid pregătit pentru explozie.

aşteptăm printre morminte şi flori - vântul care să ne spulbere temerile.
focare de infecţie peste care aşezăm bandajele sterile ale uitării.

[orice ne controlează creierul ţine de scurtcircuitele care se realizează în mod automat,
inconştient,
orice informaţie modelează lupta dintre noi şi pânza de zăpadă în care ne zbatem.]

dar zăpada e doar o formă pentru a spune
că nu ne mai este frică. când războaiele se termină
ne ridicăm de jos
ne ştergem sângele

& pornim mai departe / aşa ca doi evadaţi dintr-o închisoare de maximă securitate.
cu rănile ascunse în pielea noastră de dedesubt
răni care aşteaptă să se vindece pentru următoarea luptă.

prin frig, viscol şi vânt, caii noştri sunt pregătiţi,
la fel de mult ca şi noi ca să moară. orice informaţie despre puterea lor de
supravieţuire ne va ajuta. să nu ne uităm părinţii, casa / copiii.

[dar orice informaţie ne trezeşte la realitate şi ne îngroapă cu tot cu visele noastre
în ea.]

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic profund

Ce de iluzii...
Totul pare a fi,
Doar "o viziune a sentimentelor",
Vorba lui Nichita Stănescu,
Care ne spunea:
"Să stăm de vorba!"
Dar cuvintele noastre sunt
Doar lungi, nu şi sticloase,
Transparente,
Doar iluzie,
Nimic profund...

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp

ne-am făcut din trupuri case în care să ne ascundem
ne-am făcut din suflete izvoare de smoală

ne-am încheiat cămăşile cu flori în dreptul inimilor
am respirat
am respirat
am respirat

în timpul acesta alţi oameni mor

ne-am făcut din ciment casele
şi acum stăm în ele ca în nişte corturi de gheaţă

respirăm frica precum un aer murdar

când vom fi arşi şi împrăştiaţi în ocean
acolo nimeni nu ne va mai cauta
timpul va dispărea
dar vom continua
sa respirăm
sa respirăm

fluturi albi vor zbura deasupra apei cu aripile lor transparente
prin ele o să ne mai atingem degetele
prin ele ca prin nişte geamuri de sticlă o să ştim că mai suntem aproape.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest conţinut nu e disponibil momentan

întind un cearşaf lângă un alt cearşaf / lângă un alt cearşaf / până acopăr tot nisipul
aici e locul unde nu vine niciodată primăvara
aici e locul unde nu poţi scrie un poem

aici e locul unde nu ai nimic de spus

ca o casă fără oameni / 24 de ore de singurătate lângă o sobă veche

tu eşti un coyote care vine să mă adulmece seara
dar carnea mea e prea uscată / vii şi pleci / vii şi pleci

//sunt ca o papuşă care suferă de ms/ doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioşi //

toate formele de distrofie sunt periculoase / asta ţi-am spus în ultima scrisoare

suntem ca un grup de control care nu ştie ce trebuie să simtă
când se fac experimentele pe noi

dar aici / în lumina dimineţii ne vedem cel mai bine petele de pe piele

îmbinările dintre oase / aici nu sunt stâlpi de tensiune / funcţionăm fără curent electric

aparatele se alimentează de la soare şi e o creştere continuă a neliniştii odată cu lumina
până când bruma care cade dimineaţa ne linişteşte

şi pornim pe jos către acea casă singuratică

între noi un zid de nisip ce se scurge senin / scurtcircuite în creierele noastre

înnodăm cearşafurile albe până obţinem o linie continuă

un puls care ne trezeşte la viaţă şi continuăm să trăim/ nimic în acest poem nu este despre

despre durere sau păsări/ doar corpuri care se conservă pentru o nouă viaţă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce spunem poveşti ( pentru Linda Foster)

1
Pentru că suntem obişnuiţi să trăim sub frunze
şi în zilele ploioase
muşchii noştri simt un tremur,
de-acum dureros, din vremea când rădăcinile
ne trăgeau în pământ

şi pentru că avem copii care cred că
pot zbura, un instinct rămas
de când oasele braţelor noastre
aveau formă de ţitere şi se îndoiau
cu eleganţă sub penele aripilor

pentru că înainte de a avea plămâni
ştiam cât de departe este fundul mării
în vreme ce pluteam cu ochii deschişi
ca nişte eşarfe pictate într-un scenariu
de vise, şi pentrum că noi ne-am trezit

şi-am învăţat să vorbim

2
Am stat lângă foc în peşterile noastre –
şi pentru că eram săraci am făcut o poveste
despre un munte al comorilor
care se va deschide pentru noi

şi pentru că eram întotdeauna învinşi
am născocit ghicitori imposibile
pe care numai noi le puteam rezolva
monştri pe care numai noi îi puteam ucide
femei care nu puteau iubi pe alţii
şi pentru că am supravieţuit
surori şi fraţi, fiice şi fii,
am descoperit oase care se ridicau
din pământul negru şi cântau –
păsări albe în copaci

3
Pentru că povestea vieţii noastre
devine viaţa noastră

Pentru că fiecare dintre noi spune
aceeaşi poveste
dar o spune diferit

şi nimeni dintre noi nu o spune
de două ori la fel

Pentru că bunicuţe arătând ca nişte păianjeni
vor să-şi farmece nepoţii
şi bunicii au nevoie să ne convingă
că ce s-a întâmplat s-a întâmplat datorită lor

şi deşi noi ascultăm doar
întâmplător, numai cu o ureche,
vom începe povestea noastră
cu cuvântul şi

poezie de Lisel Mueller,1924 -,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile de primăvară

am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subţiază încet

în poveştile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greşit pe lumea asta

//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//

am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi

dependenţele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc

visele noastre de argon, xenon, neon şi mai ales heliu

am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum îşi lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar

las cutterul din mână sa cadă pe parchet

// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//

dar mă mişc liber

când deodată în poveştile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo şi am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleştar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv

mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile şi unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!