Diluvii

s-a stârnit vântul de toamnă aducând cu el
vuietul dinspre oraş. forţele noastre au slăbit.

// tăcerea continuă într-o formă imuabilă, imposibil de detectat
atunci când creştem speranţele la loc//

e un drum părăsit pe care am apucat
spre o mare pe care o visăm uneori.

marinarii continuă să pescuiască ton/ pentru conservele noastre necesare supravieţuirii.

aici în dreapta e căsuţa noastră în care tot ce mai există e dragostea.
plasturii pentru nelinişti i-am pus pe gură.

aparatele pentru suportul vieţii le vom deconecta cândva,
dar nu azi.

azi stăm cu capetele noastre vii în bătaia vântului rece
şi privim peste dealuri. drumul se face din ce în ce mai abstract.
căsuţa noastră din ce în ce mai mică,
iar eu,

aş dormi toată ziua gândindu-mă la tine
aş visa o ploaie de paraşutişti acostând pe un ţărm
în timpul unui război
luptând ca să ne salveze dragostea.

doar soarele mai poate face asta. o extincţie din care să
nu mai putem ieşi decât goi / arşi
dar cu inimile curate & blânde.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ropes

&

zăpada ca o frânghie care îşi continuă
drumul până în momentul în care
întâlneşte frica noastră la fel de albă.

purtăm în noi elicoptere care survolează oraşul şi câmpurile.
desenăm copii morţi pe pereţi/ pe drumurile oraşului

ca şi cum noi am fost nişte copii morţi cândva
şi acum am înviat.
...................................................................................................
cine ne va mai mângâia,
cine ne va mai vindeca de bolile abstracte ale neştiinţei
noastre,
cine ne va mai hrăni cu lumină şi întuneric pentru perpetuarea speciei noastre.
.....................................................................................................
şi atât rămâne

imaginea noastră în zăpadă la fel ca o hologramă din jurul unei găuri negre.
suntem atât de aproape de ea încât am încremenit
dar
aşa am fost tot timpul - copii morţi - noi şi frica noastră împăturită
într-un sicriu mic, alb
care nici nu se mai observă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epidemie

iar această încredere falsă pe care o avem în
zilele scurte de iarnă / ca o respiraţie simplă şi vie

când suntem în cutia craniană a acestui oraş
care ne scuipă de pe trotuarele lui de parcă am fi

un ficat plin de alcool / o carne albă şi moale

din care nu mai curge sânge/ doar inerţie
în drumurile noastre înspre soare şi înapoi

permutarea a avut loc/ un loc gol umplut
cu maşini şi noi pe banchetele din spate

în visele noastre
marile corporaţii au dat faliment
oraşul salivează rugina pielii mele

// rămânem în urma fricilor noastre
ca nişte rozătoare care nu mai au ce să roadă//

.

totul se întâmplă într-o secundă în care nu ştim să ne mai minţim
migraţia noastră continuă înspre zonele de acces

în care suntem puri şi lipsiţi de voinţă
ca să putem merge mai departe

ne aşezăm pe scaunele înalte de bar / lumea îşi contractă plămânii
mângâindu-ne cu braţele sale lungi / screen shot / acum

un pătrat pe ecran în care încăpem toţi / o arhivă zip
care ne descarcă pe străzi în orice moment în care
părem că nu mai suntem vii - noi şi o epidemie de frică ce urcă
pe coapsele oraşului spre gurile noastre deschise

aşteptând hrana.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce e important în viaţa asta nu este despre tine. E despre ce poţi tu să faci pentru alţii, cât de valoros şi util eşti. E despre dezvoltarea ta personală şi profesională continuă, despre investiţia în tine cu singurul scop să fii de folos mai bine, mai eficient şi într-o cantitate mai mare. Liderii adevăraţi, oamenii importanţi, fericiţi şi de succes, nu au ajuns în poziţia asta acordându-şi singuri sentimentul de importanţă şi investind energie în a-şi face o imagine. Aceşti oameni au fost ridicaţi de semenii lor în această poziţie pentru că ei sunt în slujba noastră, a tuturor, şi au înţeles sensul vieţii: Dăruirea din poziţia de abundenţă a cadourilor noastre interioare, a vocaţiei noastre, cu smerenie. În imperiul roman, generalii care se întorceau glorioşi şi învingători, aveau oameni care le aruncau oasele celor morţi, şi le şopteau în ureche "memento mori". Nu uita că vei muri. De ce unii oameni nu au prieteni? Pentru că nu dau nimic, vor doar să ia.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnificaţiile vieţii noastre şi a planetei noastre fragile sunt după aceea determinate doar prin propria noastră înţelepciune şi prin propriul nostru curaj. Noi suntem custozii sensului vieţii. Tânjim după un părinte care să aibă grijă noi, care să ne ierte pentru erorile noastre, şi să ne salveze de greşelile noastre copilăreşti. Dar cunoşterea este preferabilă ignoranţei. Este cu mult mai bine să îmbrăţişezi adevărul dur decât o fabulă liniştitoare. Dacă tânjim după un scop cosmic, atunci să ne găsim noi înşine un obiectiv demn.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutăm fericirea peste tot, dar suntem precum cerşetorul din povestea lui Tolstoi, care şi-a petrecut viaţa cerând trecătorilor câţiva bănuţi, fără să ştie că stătuse tot timpul deasupra unei comori. Comoara noastră – perfecţiunea noastră – există deja în noi. Dar pentru a o atinge, trebuie să lăsăm deoparte agitaţia continuă a minţii, să renunţăm la dorinţele egoului. Şi să intrăm în tăcerea inimilor noastre.

Elizabeth Gilbert în Mănâncă, roagă-te, iubeşte (2006)
Adăugat de Cezara
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce e important în viaţa asta nu este despre tine. E despre ce poţi tu să faci pentru alţii, cât de valoros şi util eşti. E despre dezvoltarea ta personală şi profesională continuă, despre investiţia în tine cu singurul scop să fii de folos mai bine, mai eficient şi într-o cantitate mai mare. Liderii adevăraţi, oamenii importanţi, fericiţi şi de succes, nu au ajuns în poziţia asta acordându-şi singuri sentimentul de importanţă şi investind energie în a-şi face o imagine. Aceşti oameni au fost ridicaţi de semenii lor în această poziţie pentru că ei sunt în slujba noastră, a tuturor, şi au înţeles sensul vieţii: Dăruirea din poziţia de abundenţă a cadourilor noastre interioare, a vocaţiei noastre, cu smerenie. În imperiul roman, generalii care se întorceau glorioşi şi învingători, aveau oameni care le aruncau oasele celor morţi, şi le şopteau în ureche "memento mori". Nu uita că vei muri.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo

//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc

cât mai departe de picioarele noastre

stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele îşi împrăştie razele sale de oţel

în mijlocul oraşului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeţii oamenilor

un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ţine pe toţi legaţi

suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi

//
când ne vom trezi vom fi
legaţi la nişte baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor şi mişcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii

vom şti că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiţi.

dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legăturile strânse pe care le stabilim cu instrumentele noastre sunt bilaterale. În măsura în care tehnologiile devin extensii ale noastre, în egală măsură noi devenim extensii ale tehnologiilor noastre. Atunci când tâmplarul ia ciocanul în mână, el poate folosi acea mână doar pentru a face ceea ce se poate face cu un ciocan.

Nicholas Carr în Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman (2012)
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

To let myself go

un oraş corupt de-atâta falsă strălucire un dj care mixează stările noastre / obsesiile
tulburările noastre obsesiv-compulsive / mecanic, fluid, computerele ne înregistrează gândurile / au murit oameni / a scris da, au murit atât de mulţi oameni din disperare
lanţurile care ne ţin legaţi au ruginit mă mişc înspre ieşirile teleghidate care ne sortează în buni şi răi trăieşte azi şi mâine vom mai vedea ce putem face / a scris computerul

ca si cum ar fi fost o fiinţă empatică / petrecem în cluburile de noapte până dimineaţa în timp ce afară se trage cu arme/ aceasta este infrastructura dar şi dinăuntru ne pândesc pericolele

un gând nu ne dă pace / cât de multe va trebui să jertfim pentru sănătatea noastră mintală mă desprind de fire şi păşesc pe betonul umed / în zori ceva imperceptibil îmi atenuează teama / teama că azi soarele ne va găsi întinşi morţi pe asfalt şi nimeni nu va mai fi care să ne facă contururile cu cretă albă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim aici viaţa noastră separată şi viaţa unei alte fiinţe, mult mai cuprinzătoare, care include fiinţările noastre separate aşa cum corpul nostru include toate celulele separate care îl alcătuiesc. Şi de aceea activitatea noastră spre binele acelui Întreg nu se iroseşte, aşa cum nu se iroseşte activitatea celulelor pentru întregul organism. Poate de aceea moartea este doar un transfer al conştiinţei dintr-o persoană separată într-o fiinţă mai cuprinzătoare, care include persoanele separate. Şi asta probabil fiindcă întreaga viaţă omenească este numai sporirea continuă a conştiinţei.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feelings

vizualizare

// efect 2D al oraşului prins în ploaie.

rămâneţi în viaţă pentru cei dragi / au spus

şi i-am ascultat. //

contract

// mâinile mele libere scriu pentru tine

poveşti. unele se termină cu moarte.

altele nici nu încep. am făcut un contract. fifty- fifty //

mandown

// au tras cu gloanţe în noi.

am părăsit câmpurile

am părăsit blocurile cenuşii.

aici cineva încearcă tot-timpul

să supravieţuiască //

vizualizare

// picăturile de ploaie răpăie pe pervaz.

cele de pe ferestre par lacrimi.

dar noi nu plângem //

creşteri

// inima mea creşte mai repede decât a ta.

inima mea doare mai mult decât a ta.

au spus / vă dăm inimi noi. n-am vrut//

absorbţie

// cineva scrie cu creioane colorate

pe o sugativă. rupem hârtia poroasă ca şi cum ar fi viaţa noastră. //

final

// au spus rămâneţi în viaţă pentru cei dragi.

cei dragi s-au dus.

ploaia continuă să cadă.

oraşul să cadă

câmpul să se întindă ca o himeră.

nu i-am ascultat//

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea şi frumuseţea sunt doar nişte chemări către o zonă mai presus de cuprinderea minţii noastre şi de determinările noastre pur omeneşti, către un absolut în principiu incompatibil cu definiţia noastră, dar mai bogat în intensitatea lui decât tot ce am putea visa în insatisfacţia noastră de a fi doar ce suntem.

Platon în Banchetul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea era considerată cândva o putere motrice pe care ne puteam bizui în înaintarea noastră spre o mai mare plinătate a vieţii. Marea cotitură spirituală a zilelor noastre este tocmai contestarea acestei puteri motrice în esenţa ei, dragostea devenind chiar ea însăşi o problemă.

citat din Părintele Filothei Faros
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi vine să crezi cum zboară timpul? Fie că faci ceva zilnic pentru tine sau nu faci absolut nimic, timpul zboară, iar balanţa vieţii noastre se înclină spre bine sau spre rău. Nu există nicio recompensă pentru pasivitate şi potenţial irosit. Viaţa pe care noi o trăim este preţul sau premiul pe care le obţinem în urma gândurilor, emoţiilor şi faptelor noastre.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a înţelege un copil trebuie să îl privim când se joacă, să îl studiem în diferitele sale stări emoţionale. Nu putem proiecta asupra sa prejudecăţile, speranţele şi fricile noastre proprii, sau să îl modelăm ca să se potrivească în tiparele dorinţelor noastre. Dacă judecăm constant copilul în conformitate cu plăcerile sau neplăcerile noastre personale automat vom crea bariere şi piedici în relaţia noastră cu el şi în relaţia lui cu lumea. Din păcate majoritatea dintre noi doresc să-şi formeze copilul într-un mod care este îmbucurător pentru propriile lor orgolii şi idioţii. Noi găsim diverse grade de confort şi satisfacţie în proprietate exclusivă şi în dominaţie.

citat celebru din Krishnamurti
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hunt dogs

drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre

fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste

atunci când alergăm spre destinaţii necunoscute
prin pădurile de brazi aşa ca cerbii urmăriţi de
câinii de vânătoare.

*

de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.

ca şi cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.

*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să mişte.
de la alt soare
cel pe care îl poartă oraşul în piept.
dar şi el e o rană prin care poţi
să traversezi de la un mal la altul

şi atunci
te simţi
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
ştii că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
şi tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear

nu este fuga

nu sunt oasele tale de piatră.

*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.

noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noştri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale maşinilor de deszăpezire.

acum respirăm aerul îngheţat & aşteptăm. aşteptăm. aşteptăm.

moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriaşa groapă de deşeuri a oraşului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecutul nostru se află victoriile noastre pe care le-am integrat pentru a deveni mai evoluaţi, precum şi rănile noastre, eşecurile şi traumele noastre. Pe unele le-am depăşit, iar pe altele nu. Şi prima mare problemă în viaţa noastră sunt rănile pe care încă nu le-am depăşit. Ele se numesc traume psihologice şi creează găuri în sufletul nostru, care dacă nu sunt reparate, vindecate, vor face ca orice punem în sufletul nostru să se piardă, aşa cum se pierde apa pe care o torni într-o sită. Apoi, după ce vindeci rănile trecutului, te poţi pune pe treabă pentru a urmări visurile şi obiectivele din viitor, însă trăind cu adevărat prezentul, zi de zi, construind pentru viitor şi oferindu-ţi plăcerile vieţii.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!