Daţi o nouă viaţă copacilor

m-am aşezat şi am plâns
oraşul
inundabil, în cartiere, înainta
muncitoreşte,
din epoca de aur, oamenii nu mai aplaudaseră pâinea
adusă cu elicopterul,
armatei îi revenise ca sarcină hrănirea populaţiei.

eram ucenic în prelucrarea cuvintelor neferoase,
am învăţat tot ce trebuia, să fiu bine văzut,
mi-am făcut un selfie cu păsări
în pom,
spatele zilei suferise primul atac terorist,
schije de culori amestecate la cald îmi brăzdau privirea;
ce mai rămăsese din cer nu încăpuse în fotografie.

nea victor şi tanti mariana, cu mâna pe sticlă,
se certau cine să împartă
sfinţilor
le spuneam despre tine.

îmi erai suficientă pentru orice fel de excese,
aveam exclusivitate pe linie genealogică,
inventam un loc potrivit, nu pentru a înălţa rugăciuni,
doar să-mi uşurez sufletul de păcatul ochilor,
undeva nu prea departe, cât să-mi treacă,
dar nici prea aproape, încât să mă sperie.

ciuleam urechile pentru orice sunet, mă pregăteam să-mi apăs inima,
dealul acesta pustiu atrage răul,
electrificarea ţării părea un dans al strigoilor,
o parte de cimitir se oprise sub temelie,
câinii săpau la fundaţia gardului,
o mână de stele otrăveau
greierii
scoteau cărămizi din pământ, în şir indian,
vorbeau între ei;
numai eu puteam să mă îndrăgostesc într-un astfel de loc
jumătate sfânt, jumătate păgân.

îţi umezeam buzele cu restul de apă,
limba încărcată de febră rostea lucruri care nici nu ştiam că
se pot întâmpla între un bărbat şi o femeie,
degetele umblau prin trupul întins
din mijloc,
se lăsa când pe o coapsă, când pe alta,
la baza gâtului se adunau senzaţiile ca un muşuroi de furnici
greu de împrăştiat.

mă luam după windows-ul tău fără licenţă,
dacă mi se întâmpla ceva, nu mă putea găsi nimeni,
sub brad, tanti mariana scria cadourile, mai puţin
ziua
de mâine
o considera falsă, din moment ce trecuse
cu toate necazurile;
îi simţeam respiraţia alcoolică pe hârtie, picura destul de pervers pentru
a avea scuza unui sân înfundat,
m-am făcut covrig
precum între cei patru pereţi ai uterului, mă simţeam ca un embrion
inconştient de lupta pentru existenţă.

nea victor sughiţa aproape
de casă
ne-am şters transpiraţia de pe frunte, am scos vin,
i-am pus de băut, răsuflând uşurat,

o vreme am râs despre asta.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!