Cum nu te-ai aştepta atât de frumoasă şi caldă să fie

povestea unui bărbat
care a vrut să cunoască iubirea,
fiară sălbatică,
după propriile reguli cu motive precise,
dacă cineva îşi închipuie că o va stăpâni,
va ucide,
atât de întreagă se poartă la minte.

întâmplarea putea aranja lucrurile
pentru călătoria în jurul ei,
nu avea haine de schimb,
bani
de ajuns
fără să-şi ia rămas bun,
s-a uitat preţ de un ceas în oglindă
hotărât să nu semene

privirii născătoare de intrigi
din folclorul unei femei învăţate,
cum stă bine unei curtezane
să arate mai mult când îşi acoperă trupul,
în mătase roz prăfuit cu negru,
cuvintele ei te fac să închizi ochii

de parcă ar fi surfilat muşcătura de molii,
întunericul din spatele pleopei
îi întărea sânii,
limba arunca nisipuri mişcătoare,
iubirea doar putea ieşi vie...

luna suspina dintr-o salcie,
pentru oricine ar convinge lumea
că nu este vorba de mândrie,
atunci când povestea acestui bărbat
pretinde să fie
numită
după felul ei acaparator.

pe mâini îşi făcea tot felul de semne
de parcă şi-ar fi urât propria dragoste
şi nu-i trebuia vreun motiv.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dreamer

în visul meu, iată un om,
un bărbat cu suliţa îndreptată
spre soare frigea o bucată de grăsime
din carnea unui urs,
cu mâinile goale,
ucis la ieşirea din iarnă.

i-a sărit în spinare, i-a zdrobit gâtul,
l-a târât la un loc depărtat, cu vântul în faţă,
fără urme de sânge pe frunze,
umbre subţiri de şacali
călcau mulţumiţi să miroasă.

nu voia să fie văzut.
îşi făcea treaba singur,
trăgea de coroana copacilor să astâmpere luna
în apele repezi din creste,
mergea pe ogaşuri
sigur că moartea nu are ochi şi la spate.

avea un secret -
iubirea unei crescătoare de fluturi ce nu cunoscuse bărbat,
în pânză brodată la lampă, seara,
întinsă pe un lemn,
privea cât putea sta cu ochii deschişi.
în jur, ţipenie
de om,
frica făcuse să le fie teamă tuturor
să citească.

am privit şi am zis: nimeni nu are
dreptate!
poezia mea înseamnă o stare de plâns,
a lui
ce e?

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de a iubi

făcea ca genele noastre să se combine minunat
precum naşterea unei vieţi cu destinul
la mâna timpului
ce voia să-şi recâştige domeniul

ploile repezi vegheau între progres şi sălbăticie
aşa după cum obişnuia ghinionul să se ţină scai
de coada celor şapte ani
fără pâine

pentru noi moartea rămânea un străin cu haine frumoase şi moi
din oraşul râvnit de primii părinţi
de pe ambele maluri

cu privirea mereu înainte
după obiceiul de a citi măruntaiele unui vişin sălbatic
m-am aşezat singur pe tron
simţeam în mulţimea poftelor dorinţa de intimidare
dar ca un om ce nu se sperie lesne m-am lăsat purtat
pe braţele furiei
soarta - dansatoare ieşind dintr-un tort
rafinat
m-a învăţat gustul minţii învăţate
să cearnă

vinul care ne-a făcut amanţi nu se va acri niciodată
indiferent de schimbarea polilor sau topirea calotei gheţare
niciun cap nu rămâne la locul lui
când e vorba de dragoste

nopţile lungi fac diferenţa

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc omului din cer

mă sufoc în locul acesta,
viaţa are forma unei găuri de vierme,
lucrurile despre care am uitat că există fac să-mi dea
lacrimile
nu mai recunosc minciuna,
poate zahărul m-a făcut imprevizibil sau omul din cer n-a murit
pentru noi,

vreau să ajungă stratul de ozon,
pomii explodaţi demografic,
şobolanii îndrăgostiţi de groapa oraşului,
sentimentul de ţară se întoarce în cărţi,
cine eşti tu să-mi spui ''nu face asta'' când îmi tai venele
şi pun îndoiala la ''favorite''...

mi-ar fi plăcut iubirea, un fel de inteligenţă artificială,
îmi trimite atâtea mesaje încât ajung să cred,
nu suntem singuri,
dincolo de trei straturi de noapte, cineva răsuceşte cheiţa,
iar eu îmi iau tableta şi umblu,
diavolul este un virtual norocos,
mereu găseşte pe cineva să-l asculte..

îmi lipseşte răbdarea lui Iov,
foamea a rămas dovada că sunt viu,
pentru nevoia de dragoste
mulţumesc omului din cer că ne suprapunem aceluiaşi gând,
timpul nu se atinge de mine,
după chipul şi asemănarea lui
dimineaţa mi-a fost milă că moartea nu va mai exista,
lucrurile dintâi vor trece de parcă nu au fost niciodată,
la fel, dorul...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu spus e iubire

pentru cea mai frumoasă femeie am zis nu voi mânca azi acasă
nu-mi voi face ochii nici părul nu va mai fi fratele meu
nimeni nu mă va putea convinge nu-mi pasă
că toate lucrurile se-ntâmplă la fel mai puţin eu

nu mă voi deda la dulce până când dragostea nu va intra în Ierusalim
da pe fiul unei măgăriţe care ştie vorbi omeneşte
din spatele meu diavolul pus la patru ace şi slim
mi-a zis nu-i păcat cât dorinţa pentru bine şi rău înmulţeşte

apoi a început să cânte îl auzeam jos în stradă
poveşti despre dumnezeii vechi şi cei noi
inima mea nu înceta în orice casă pom ori copil să te vadă
mintea mea nu înceta să compună poemul lumii de doi

ca un dans nemaivăzut şi pe care nu oricine poate să-l preţuiască
ah ce păr ai iubito şi ce zâmbet dimineaţa mereu la cafea
moartea bâjbâia printre perne până viaţa iar să o dumirească
pentru toate există cuvinte dar nu şi pentru dragostea mea

ce mă face să plec ca de la o casă pustie
fără să-mi iau rămas bun merinde schimburi sau traista cu pâine
dintre toţi cei care au plătit pentru faimă cine-i mai ştie
singur mă ridic pe cadavrele zilei de mâine

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântarea cântărilor

am zile când îmi amintesc
soarele
intră în casă iar eu
mulţumesc lucrurilor din apropiere
că am
pentru ce să nu caut ceea ce caută lumea
bani
respect
onoare
libertatea de-a alege binele şi răul
tot mai aproape de buzele tale
false precum zâmbetul unui clown ce reprezintă
atracţia vieţii
în oraşul meu ridicat pe acte de violenţă
lipsurile provocau anii întunecaţi peste care
iubirea trecea cu buretele
ploaia umplea trotuarul de spumă
mă aplecam în faţa acelei ape de sus
şi ziceam
asta-i sare din trupurile celor care n-au ascultat
dacă în loc de stropi suflete se înalţă şi se întorc
din straturile mai reci ale atmosferei
sunt sigur că unuia ca mine provenit din Sud
nu i-ar plăcea în cer
am avut timp să-mi văd încercările
bucuriile refuzate
viselor despre ce nu trebuia să-mi doresc
mie cel ce vă vorbeşte
cărţile îmi dau voie să plâng
în pumni
strigându-mi numele
runele
cele mai ascuţite tăceri
din iubirea ta după care săpam în bărăganul uscat de uitarea
primilor oameni arşi pentru convingerile lor
adevărat
nu trebuie să-mi fie frică de
cei neputincioşi
îmi oferă comorile mâncate de molii
desfac mâinile şi aţe lungi se destramă în aer
sărate şi ele
vrăbiile după o noapte de dragoste
duc vorba dintr-o parte în alta
cântarea cântărilor.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat este norocos dacă este prima iubire a unei femei. O femeie este norocoasă atunci când este ultima dragoste a unui bărbat.

citat celebru din Charles Dickens
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dineu în camera de la etaj numai adulţi

fără pretenţii exuberante
dincolo de monotonia unui timp uzat de prea multele rugăciuni
şi tentaţii
mi-am propus un moment de respiro

Dumnezeu văzuse adoraţia mea pentru muncă
în care lucrurile sunt ştiute de toţi dar nimeni nu are curaj
să le spună
expunerea socială avea ascendent
dar eu nu-mi scosesem din minte anii copilăriei

dacă mă trezesc noaptea nu mă culc îndată
la loc
îmi folosesc şansa să înţeleg timpul făcut din mii de ochiuri de geam
prin care nu te uiţi să priveşti soarele

o tristeţe mai dulce decât zâmbetul tău ascuns cu teamă sub pernă
îmi face nopţile drum de povară
împing o piatră care se rostogoleşte la loc
în acest ritm nu am avea niciodată sărbători creştine

din nou ochii tăi
şi nu doar părul sau mintea
iubirea înţelege altfel motivele iernii de a grămădi
zăpezi
întuneric

la sfârşit un alb nefiresc îşi plimbă surzenia pe străzile
ocolite de păsări
din cântecul sumbru cuvintele morţii mă fac să zâmbesc
de parcă aş fi înţeles cum este alcătuit trupul acelei femei
nu-ţi voi ceda niciodată

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Anderseni nu e nimeni acasă

am învăţat să-mi ţin povestea la piept
ca o bombă artizanală ascunsă sub mishlahul brodat
pe care îl numesc piele
e de ajuns un singur străin să mă facă viu
şi-i arăt tot ce sunt de parcă
m-aş arunca în aer la oră de vârf

m-am hotărât ca-ntr-o zi să urmez exemplul tovarăşului ulianov
îmi voi crea un pseudonim din numele unui râu care curge anapoda
voi creşte o piatră pe care lumea o va striga nadejda
şi voi fonda o nouă doctrină

în care iubesc obsesiv vânzătoarea de la magazinul albastru
care deschide întotdeauna la şase
pentru că fiica ei merge la grădi iar tatăl samsar de maşini
îşi încearcă norocul prin bradford
în care iubesc toate croitoresele din centrul oraşului
ce se trezesc dimineaţa pentru salariul minim şi bonuri de masă
prin termopanul ferestrelor le văd doar când se-ngână noaptea cu ziua
aplecate deasupra maşinilor de cusut
câte una mai netezeşte tweedul cu palma
de parcă şi-ar încleşta degetele în omoplaţii unui bărbat
care-şi pleacă împăcat capul între coapsele ei
cum resemnat stauffenberg îşi lăsa capul în spânzurătoarea
de fier

am învăţat să-mi ţin povestea la piept
ca pe-un bănuţ pentru o femeie cu picioarele roz-vineţii
care de teamă să n-o bată bărbatul
ghemuită visează în timp aprinde de-un zid în neştire
cutii de chibrituri

poezie de Emilian Valeriu Pal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baroc

îţi faci buzele
de parcă tălpile nu ar atinge jarul pe care mergem
noi
ceilalţi
în absenţa distinctivă a durerii
ascunzi pistolul în geantă
alături de farduri
mă întreb ce caută un domn
volatil precum diavolul
dansând în vârful unei peniţe
dacă ne va trimite în epoca glaciară
voi închide afacerea
plasticul ne face mai uşori decât aerul
sânii au gust de petrol
laptele pe care mi-l dai la micul dejun nefiresc
de polimerizat
sunt curios
pe cine va urî soarele anul acesta
poate reflexia ta peste umăr
roşul sângelui va dispărea
dovedind încă o dată că pământul este
rotund
felul meu de a îndrăgosti cere un mediu obscur
probabil am ceva rupt dacă şi tu a fugit
să iubeşti pe altul
până la moarte
mai sunt zece clepsidre şi o scară de strâns
nu ştiu cât timp îmi va lua ca să uit
muzica aceea cu frecvenţe sacre
voi cumpăra cărţi
două sau trei femei măritate să ne ţinem de mâini
ca răspuns la întrebarea de ce nu ne este frică
în locu acela
îmi repugnă să povestesc despre furie
deschid gura dar nu se întâmplă nimic
pot să vorbesc doar când îl văd pe Dumnezeu
sau mă salvează un drog
de faptul că nu vreau să-ţi cer numărul de telefon
pentru simplul motiv că ai putea să minţi
de fapt
tot ce voiam era să cheltuiesc mai puţin

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iernii

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

Doar ei, cei mici, mai ştiu chemarea iernii,
Piatra filozofală e a lor,
trec prin nămeţi cu aur pur sub frunte,
doar ei mai ştiu ce-nseamnă-n trup fior.

Şi ninge, – cade-aceeaşi draperie,
ţesută din mirific fir ceresc...
Printre coloane albe ei aleargă
şi dintr-o altă lume ne privesc...

Iau în mânuţe, brusc, zăpada rece,
pesemne vor s-o strângă într-un chip,
parcă sunt nişte Fauri ai minunii,
lucrând febril în nea ca şi-n nisip.

Probabil pentru noi e prea mult albul,
l-am reciclat prea mult în scrum intern,
şi-atunci, stingheri, îmbătrâniţi în fire,
compătimim în ei albul etern.

Dar cel mai rău e c-am uitat iubirea,
cei mari mai pot atât: să fie doi,
şi când nu sunt ninsoarea e cumplită –
cuţite-adânci ce cad în amândoi...

Şi ce departe e atunci copilul,
cum s-a pierdut printre nămeţi de vis,
luând, sub hăinuţa caldă, fericirea,
făcând să ningă invers, din abis!...

În legea de-a simţi povestea iernii
e vorba despre-a fi şi-a nu mai fi,
e vorba despre vis, dar şi durere,
despre fatalul dar de a iubi.

Când ninge doar copiii ştiu povestea,
noi am uitat-o-n goana unui timp,
dar ei clădesc din fulgi curaţi palate
şi vieţuirii îi aşază nimb.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am simţit pe propria piele faptul că iubirea unei femei nu poate fi oprită. Femeia este un adevărat tzunami atunci când vrea să îţi arate iubirea ei.

Claudiu Ovidiu Tofeni în Chip printre monologuri (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proba că supranaturalul există

unii au tendinţa să caute lucruri ce-au aparţinut
celor dragi:
fotografii,
anumite gesturi neobservate,
automatisme,
la vremea respectivă,
lucruri ce ar putea însemna
că îi iartă
precum limbile unui ceas frate cu moartea
poruncind tristeţii: ia-ţi patul şi umblă!

cu încăpăţânarea de-a crede în existenţa
altor lumi,
de cele mai multe ori zâmbetele fac uitarea să pară
naturală în ordinea vieţii.

erai prima, iar
pe mine mă dureau drumurile
lipsite de bănci sau copaci pe margine,
pietre kilometrice scoteau capul din iarba uscată,
în lipsa ploilor
te iubeam de parcă mi-ar striga mereu cineva
că sufăr degeaba
de foame, de sete sau de orice altă consecinţă a pervertirii ştiinţei.

încă mă cred opera unui creator
şi nu
rezultatul unei încrucişări de ciuperci înmulţite
în sălbăticie,
de fiecare dată ascult poveşti
despre cei care te-au părăsit sperând la un pământ
mai bun, scormonesc în solul inimii
de teama şerpilor ce-ar putea năpârli în timpul
în care aş avea nevoie să fie întreagă
pentru dramele care vor lovi familia îndrăgostiţilor lumii.

atunci când noaptea se amestecă treptat cu oraşul,
iar păsările îşi fac loc printre
statui, îmi scriu pe mâna cu care te ţin
numele dumnezeului tău şi numele dumnezeului meu,
apoi frec palmele
de câteva ori, încât cel fals să se şteargă,
te pun să închizi ochii şi respir uşurat,
greul dintre noi a trecut, până dimineaţă vom dormi
unul în altul fermecaţi de apropierea trupurilor,
vom simţi provocarea nedesluşit
sub pomii aprinşi de amurgul
ce face iubirea să doară ca o rană mai veche.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărută-mă

convinsă că nu se va repeta
niciodată pe limbă parfumul acestui gând
prins asupra faptului,
sărută-mă,
cu buzele date în mintea copiilor,
cu cele mai frumoase minciuni spuse
pe nepregătite,
sărută-mă de parcă am fi pe timp de război,
într-un loc unde nu cunoaştem pe nimeni,
şi alarma scoate uşi
din ţâţâni,
sărută-mă,
până când luna va umple cerul de strigoi
şi ziua nu va mai fi a oamenilor,
marea va încăpea în pumnii unui copil,
iar zăpada va încolţi pe vârful munţilor,
sărută-mă
cât nu te pot compara cu iubiri de aceeaşi vârstă,
şi nu trebuie să mulţumesc pentru tine,
cât timp viaţa are secrete
şi te poţi pierde în mulţime cu bucuria de-a face imposibilă
aşteptarea
până la propria nunta,
sărută-mă de parcă ţi-ai câştiga libertatea,
atunci când din carnea mea
cineva ţi-a rotunjit sânii, astfel încât
să-ţi doreşti atingeri vinovate de destrămarea familiei,
sărută-mă de parcă ai da înapoi ce-i al meu,
de parcă ţi-ai vedea prima păpuşă
într-o gheată la uşă,
sărută-mă de parcă ţi-ar fi ajuns în sânge
gândul că vei trăi prea mult
înainte să mori din cauza unor lucruri pe care ţi-ar fi greu
să nu le faci de o mie de ori,
sărută-mă,
cu privirea aceea de femeie impresionată
că Dumnezeu nu poate să mintă,
satură-mi
nevoia de sărut naturală
cu senzaţia că rămâi fără aer,
sărută-mă până vei crede că omul poate trăi
cu pâine şi apă,
cu durerile naşterii,
sărută-mă de parcă ai adăuga ani iubirii
şi i-ai face dreptate când spune: asta e calea,
îţi voi răspunde
cu aceeaşi monedă...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carte, trup şi fiară

Mă săturasem să fiu femeie,
mă săturasem de suferinţe,
de irelevantul amănunt al sexului,
de propria mea concavitate
mereu flămândă şi parcă fără rost,
şi întotdeauna mai goală atunci când era umplută,
şi completată-n final
de propriul ei vid,
căutând grădina singurătăţii
şi mai puţin bărbaţii.

Patul alb
în grădina verde –
abia aşteptam să dorm singură,
aşa cum cineva
tânjeşte de multă vreme
după un iubit.

Şi chiar atunci când ai apărut tu,
am încercat să te alung
cu tristeţea mea,
cu tentativele mele cinice de seducţie
şi cu trucurile pe care le-am folosit
pentru a transforma sclavul
într-un stăpân.

Şi toate s-au întâmplat pentru că
ai făcut
vârfurile degetelor mele dureroase
şi ochii mei saşii –
iar asta din pricina unei pasiuni
care nu-şi ştia nici măcar propriul nume.

Urs, fiară, iubit
al cărţii trupului meu,
tu mi-ai întors paginile
şi-ai descoperit
că ceea ce era acolo
trebuia scris
la erată.

Iar acum
sunt o pagină goală pentru tine,
o tabula rasa
gata pentru a fi tipărită
cu literele
unei limbi necunoscute
de uriaşa presă
a iubirii tale.

poezie de Erica Jong, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

vedeam lămurit umbrele nopţii printre scaieţi,
plouase zdravăn şi în umezeala călduţă greierii se întreceau
să nu cânte, puneam mâna pe tine, juram ca pe
cei din familie,
nimic nu mă împiedica să-mi doresc moartea,
deşi încărcătura ei spirituală
îmi lua tot cheful,
iubirea peste care se-auzeau ultimele lopeţi de ţărână.

marea,
azi, nu se îndepărtează din camera mea
pot ieşi
pe acoperişul vecin,
cerul pare o geografie confuză de parcă
Dumnezeu s-ar fi răzgândit înainte de Cartea Genezei.

pentru că tu mă faci genial şi iubirea ta
scoate tot ce-i mai frumos din mine fără să pretindă nimic,
pentru că m-aş simţi inutil dacă lacrimile tale
nu ar cădea pe umărul meu şi carnea dulce
de om n-ar sfârâi în interiorul conştiinţei, unde ceva
spiritual nu s-ar trezi să-mi spună că ocaziile se răzbună,
dar în cazul tău reprezintă felul în care fiinţa umană încearcă să treacă,

pentru că nimic fără Dumnezeu înseamnă nimic fără iubire,
iar nimic fără iubire înseamnă nimic fără tine şi pentru că
atunci când fizic suferinţa depăşeşte speranţa de viaţă primită
la naştere, când am început să căutăm tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte,

pentru că toate aceste lucruri înseamnă de fapt
un întreg pe care nu-l poţi împărţi fără să inventezi
alte lumi,
iată de ce eşti singura în stare să spere,
să nu se laude, să sufere totul, să ierte în felul naturii noastre divine,
care de mii de ani lasă lumea mai bună...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ţi-aş putea dărui?

Nu am nimic mai de preţ
Ştii, la fel cum fac cerşetorii când arată că nu au bani
Mi-am întors şi eu buzunarele pe dos şi nu a căzut nimic
Pe asfalt doar inima mea zornăia cumplit, înfundat
Ca atunci când eşti la munte şi din depărtare auzi un urlet
Bănuieşti că e clocotul unei fiinţe pe care nu vrei s-o cunoşti
Închizi repede geamul, tragi draperiile şi te afunzi în lumea ta
Apoi m-am desfăcut la bluză şi deodată au izbucnit ploi sălbatice
Un fel de cântece triste ca în urma unui cortegiu care nu se abate
Din drumul spre lumea cealaltă, şi iar ai plecat în uscatul tău
Am rămas cu furtuna pe corp distrugând nemiloasă baraje
Zăpezile s-au topit şi ele, sub pielea mea doar resturi murdare
Gândurile au ieşit din matcă până te-au prins din urmă
Ce ţi-aş putea dărui? Dacă nu drumul acesta care-mi pleacă din stern
Şi dacă într-o zi m-ai întreba: Unde duce?
M-aş uita în depărtare la linia aceea care uneşte cerul cu pământul
Iubirea mea e doar o imagine reflectată într-o apă... într-o apă...

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când băutura ne face să ratăm ţinta şi să ne tăiem pentru fleacuri

începusem să cred că dragostea nu există,
ici-colo cuvinte scăpate din buzunarele
din care nu ţin minte decât două personaje:
fluturele şi fluturoaica lui.

vocea mea nu se făcea auzită
de îmbieturile vânzătorilor de ziare sau de ţăranii
care forţau bariera la al doilea cântat al cocoşilor.

eu şi viaţa mea atârnând de-un fir de păr
căutam un motiv să intru
în vorbă cu tine,
aflasem că-ţi place poezia şi vrei să-ţi iei carnet,
ultimul instructor încercase să te seducă
în afara oraşului, de unde casele abia se vedeau
de furia verde a florei explodate ireal,
după ultima ploaie torenţială,
subit
norocul făcuse doi-trei copii să-şi găsească acolo locul de joacă,
altfel cine ştie ce întorsătură ar fi luat lucrurile.

voiam să fac uitată această întâmplare absurdă
într-un club unde bărbaţii puteau atinge
umerii femeilor fără să fie daţi afară,
de parcă le-ar fi mângâiat parfumul unei flori
din cele mai
rare, cădeau - musculiţe otrăvite de mustul uitat
înainte să fiarbă, decolteul tău reuşise să-mi ridice temperatura.

degeaba repet că
dragostea mea este o operă literară neterminată,
că mereu va avea ceva de spus şi că niciodată nu voi avea pretenţia
să fie înţeleasă pe deplin,
am impresia că vorbesc paralel cu stolul de berze ucis
de ultimul val de frig
de azi-noapte,
nu mai cred în partea mea bună.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!