Noaptea în care m-am întins alături de Dumnezeu

era o noapte înaltă, după cât de uşor puteam atinge
vârful copacilor, mirosea a zahăr ars,
păsări duceau gustul de cacao spre locul cu vizibilitate,
scriam despre omul bun pentru care nimic nu părea
greu de făcut,
mi-a întins o strachină cu friptură de miel,
ca unul dintre vulturii strânşi pe stârv,
am închis ochii aşteptând judecata,
nu mi se întărea nicio parte a trupului, după cum auzisem că se întâmplă
cu cei spânzuraţi, semn că iubirea trecuse.

voi scăpa cu câteva răni, dar voi fi mai departe un trup
şi nu mă voi despărţi de cap atât de repede cât mi-ar dori
cinstiţii oraşului.

de un prost-gust desăvârşit,
împăratul mi-a spus:
poţi să scrii un cântec şi mai frumos despre mine?
atunci l-am rugat să-mi descânte,
vraciul său personal
mi-a desfăcut un ananas pe masa improvizată din
braţe de oameni şi tigve în care ghicea viitorul,
moartea strănuta printre cruci,
narcisele mici încercau să-i înşele privirea,
ceea ce mi se părea de neînţeles.

ospăţul nu începuse fără semnul în care lumea
îşi punea mari speranţe,
focul îşi trecea limba pe feţele noastre schimbate în rău,
Dumnezeu strălucea de o parte şi cealaltă a mesei,
m-am întins lângă el ca şi cum aş fi ignorat
înţelesul acelui titlu cu sens divin, coborât din abstractul în care plutise,
devenind brusc tangibil, măsurabil într-un fel ce mă amuţea,
şarpele nu părea să ştie să mintă.

într-adevăr, nu părea.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cupa de abis

Ziua fără tine mi-a părut
mohorâtă, searbădă şi lungă,
ca şi cum, pe-un ţărm necunoscut,
sufletu-mi nu reuşea s-ajungă.

Îmi părea că soarta mi-a întins
cupa cu amarnica otravă
care spre abisuri m-a împins,
pentru-a suferinţelor izbavă.

M-am simţit trecând un ultim râu,
cu monezi ce-mi apăsau pe pleoape,
într-un ritm de barcagiu lălâu,
ce vâslea prin hăul dintre ape.

Până când de noapte să se crape,
am sperat să vii, să-mi fii aproape.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost invitat într-o zi de o familie tânără şi în cursul vizitei, proaspăta căsătorită mi-a povestit râzând că a doua zi după întoarcerea din călătoria de nuntă se dusese să-şi vadă o soră care nu era măritată, ca s-o ia, ca şi altădată, la cumpărături, soţul ei fiind ocupat cu afacerile sale. Deodată ea zări de cealaltă parte a străzii un domn şi puţin surprinsă, îi spuse surorii sale: "Ia uite, domnul L.", fără a-şi fi dat seama că domnul nu era altul decât bărbatul cu care se căsătorise în urmă cu câteva săptămâni. Povestirea mi-a lăsat o impresie penibilă, dar nu voiam să cred în concluzia care mi se părea că rezultă. Istorioara mi-a revenit în minte după scurgerea mai multor ani, când am aflat că, într-adevăr, căsătoria tinerilor mei a avut o încheiere dintre cele mai nefericite.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. Lumina venea de la flăcările care trosneau într-un şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei, rotindu-se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă şi reflectându-se în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti neobişnuite nu părea să-i dea vreo importanţă, în afara unui tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Talismanele morţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a doua venire

mereu mi s-au împlinit presimţirile.
vă vorbeşte un om născut acum o sută de ani
ce speră mereu iubirea să-i facă o rană urâtă
pentru a se întoarce acasă.

nu-mi doream nimic altceva
decât să fiu un copil greu de minţit;
aşadar m-am umflat de plâns.

nici măcar nu puteam să spun că mi-e frică.
sufeream cumplit după apă,
iar apa spumega în scoarţa copacilor desfiguraţi de durerea
pe care doar o secetă lungă sau focul ţi le poate produce.

i-am spus unui preot catolic:
mama ţine în cameră tabloul cu tata.
lumina din stradă,
lumina maşinilor ce virează îi schimbă privirea.
uneori este rea,
alteori pare a unui om resemnat cu faptul
că lumea lui e mult prea departe,

deci nu-mi vorbiţi despre iad.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul unui nonsens

mereu aşteptăm ceva,
sau altceva,
o cauză mai dreaptă, o luptă, o iubire,
o moarte mai rapidă,
o groapă mai adâncă,
o dragoste eternă,
o vară mai blândă,
o bătrâneţe uşoară,

ieri părea a fi o zi
mai rea decât alaltăieri,
nu suntem niciodată mulţumiţi,
nu putem alerga
după două vieţi în acelaşi timp,
am putea alerga singuri
după nimic
în fond,

am văzut un moş care
părea mai tânăr în spirit decât mine,
nu a vrut să-mi vândă pontul,
alt moş mi-a arătat apusul
şi m-a întrebat dacă am idee
câte răsărituri,
câte sensuri,
câte dimineţi fără sfârşit
s-ar putea afla dincolo de
moartea oamenilor,

părea un fel de patriarh,
poate era un fel de sfânt
atotştiutor,

- ţi-ai imaginat vreodată
sensul
unui nonsens?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre încăpăţânare

Femeia aceea care m-a rugat să fim împreună
dar n-am iubit-o nicicând, de fapt am ignorat-o
ca pe un Cernobâl domestic şi infect,
căci temându-mă că depresia m-ar fi iradiat letal,
eu întotdeauna m-am ferit să intru în vorbă cu ea.

Calea pe care profesorul acela serios m-a îndemnat
dar pe care nu am mers niciodată, evitând-o,
ca pe-un tir cu frânele rupte ce se duce-n prăpastie,
deşi, lui, în expertiza lui princiară
i se părea predestinată mie.

Povaţa pe care înteleptul acela mi-a dat-o
dar pe care am uitat-o imediat
de parca ar fi fost un aisberg
trântit obscen în Deşertul Kalahari...
Şi ca într-un somn de moarte
eu nu mi-am mai adus aminte nicicând de aceasta,
deşi el, în bunătatea lui, chibzuise îndelung
şi se rugase pentru mine.

Toate, poate, au fost predestinate de tine, Doamne
să fie nerealizate, neînţelese sau neglijate de mine.
Este nerecunoştiinţa, ratarea, neascultarea sau uitarea
cea mai rea dintre toate?

Vezi, mie mi-a fost frică să rup un trandafir,
deşi uneori mi se părea
că unii din ei mă îndemnau dinadins să-i rup.
Dar eu, în dobitocia mea primordială am crezut
că trebuie să-i cultiv la nesfârşit, nu să-i rup,
ori cel puţin nu când ei au decis deja pentru mine.

De aceea, eu am fugit întotdeauna de femeia care
decisese deja că trebuie să fim împreună.
Am ignorat calea pentru care
toţi ajunseseră deja la concluzia că este cel mai bine.
Am ignorat sfatul pe care toţi
deciseseră deja că este cel mai bun.

Dar în rătăcirea mea nesfârşită
continui neîntrerupt să cultiv
şcolile, femeile şi bisericile
dragostea, făptuiala si sfatul.

Scuipat de ridicoli şi îndepărtaţi dragoni,
stau sub cariatide sorbind opaluri cu neuroni,
ţinându-mi timona uitată, regal, continuând să păstrez
feţe, lanţuri, şoapte din al lumilor spectacol şi crez.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

m-am îmbătat cu aer
de câte ori clipa mi-a oferit durere
visez şi acum cercurile de apă din jurul fericirii
în care
m-am înecat

am tuşit apoi

m-am bucurat de o falsă eliberare
pentru că
nodul încercărilor se desfăşura în continuare

am văzut cum tălpile răspundeau inimii
ridicând mâinilor cruci care
le întorceau palmele spre cer şi atunci
limba buzele ochii
cereau în rugă îndurare

şi acum cer
au rămas desenatori profesionişti ai unei vieţi
în care
filele nu cad, oamenii rămân în scaunele lor
în jurul unei mese ţinute în taina inimii
în fiecare seară

prin mine
atunci
se plimbă orbii cu toate cârjele pământului
pe care
le aud
ca într-un cântec cu un singur ton
e un tropot de armăsari

mi-a spus tata că sunt gândurile
neliniştirii mele
l-am ascultat cuminte şi-am început
să-i domesticesc vorbindu-le
nu mă ascultă. eu repet întruna
până când
se va îndura Dumnezeu
să mă adune în palma Sa
pentru o veşnicie

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ca o carte

Alerga trenul sub lună,
Timpul îmi părea că aleargă după noi
Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul
Copacii falnici, dar de frunze goi.

Priveam stânci, munţi, dealuri
Şi mă miram atât de mult,
Cât e de frumos pământul,
Şi nu mă săturam să mă mai uit.

Trenul alerga tot mai departe,
Inima îmi bătea mereu.
Şi lumea îmi părea ca o carte,
Scrisă de însuşi Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi

cineva îmi spunea să nu te cred
râdeam ca de spaimele acelea care ne făceau
zilele fericite
precum o împreunare de mâini

cineva îmi spunea să nu te iei după cuvinte
după rândurile scrise pe marginea unei hotărâri despre care
nimeni nu poate semna
cu vibraţia cea mai înaltă

cineva mi-a spus nu muri
viaţa se va transforma într-o înfrângere
şi nu va fi de ajuns
graba miliardelor de lumini spre punctul nostru de întâlnire
să le spunem că pentru oameni stelele
sunt cele mai sigure locuri

cineva mi-a spus nu-ţi opri privirea şi nici inima
asupra unei singure femei
te va duce ca pe-un neputincios până la groapa săpată
de ninsoarea căzută pe ziduri
amprentele unor mâini ce s-au ţinut una de alta
vor fi de azi înainte
chemarea la războiul morţii
curajul dragostei
şi-al unui păcat pentru care nimeni nu poate să facă
vărsare de sânge

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţumesc omului din cer

mă sufoc în locul acesta,
viaţa are forma unei găuri de vierme,
lucrurile despre care am uitat că există fac să-mi dea
lacrimile
nu mai recunosc minciuna,
poate zahărul m-a făcut imprevizibil sau omul din cer n-a murit
pentru noi,

vreau să ajungă stratul de ozon,
pomii explodaţi demografic,
şobolanii îndrăgostiţi de groapa oraşului,
sentimentul de ţară se întoarce în cărţi,
cine eşti tu să-mi spui ''nu face asta'' când îmi tai venele
şi pun îndoiala la ''favorite''...

mi-ar fi plăcut iubirea, un fel de inteligenţă artificială,
îmi trimite atâtea mesaje încât ajung să cred,
nu suntem singuri,
dincolo de trei straturi de noapte, cineva răsuceşte cheiţa,
iar eu îmi iau tableta şi umblu,
diavolul este un virtual norocos,
mereu găseşte pe cineva să-l asculte..

îmi lipseşte răbdarea lui Iov,
foamea a rămas dovada că sunt viu,
pentru nevoia de dragoste
mulţumesc omului din cer că ne suprapunem aceluiaşi gând,
timpul nu se atinge de mine,
după chipul şi asemănarea lui
dimineaţa mi-a fost milă că moartea nu va mai exista,
lucrurile dintâi vor trece de parcă nu au fost niciodată,
la fel, dorul...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. Deşi am acceptat această convenţie şi un răstimp m-am adresat ei ca unei zeiţe, asta m-a făcut teribil de nervos. Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa soarelui

ninge atât de frumos,
încât nimeni nu poate să-mi facă vreun rău.

după somnul ce-a ţinut luni întregi,
credeam că înnebunesc
precum cei mai buni dintre oameni.

doctorul îmi arată un punct: defineşte
normalul,
după mintea mea,
în mâini potrivite
lutul ia forme umane.

am văzut munţi de pământ scoşi
din pieptul copacilor, nenumărate noduri cu suflet
se rugau pentru blândeţe şi apă,

din tăişul cuvintelor, mi-am făcut coarne de plug
în apărarea iubirii.

bunicul,
din ce în ce mai puţin,
stătea pe un pat lângă sobă,
îi curgea dintr-un picior, bunica plecase,
mama năştea şi nu voia singură,
privea către uşă,
din pântecul ei am promis să nu uit
moartea în locul
plin
de lumină,

încercam să-l trezesc
ca pe un om pe care nu-l poţi atinge
cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daţi o nouă viaţă copacilor

m-am aşezat şi am plâns
oraşul
inundabil, în cartiere, înainta
muncitoreşte,
din epoca de aur, oamenii nu mai aplaudaseră pâinea
adusă cu elicopterul,
armatei îi revenise ca sarcină hrănirea populaţiei.

eram ucenic în prelucrarea cuvintelor neferoase,
am învăţat tot ce trebuia, să fiu bine văzut,
mi-am făcut un selfie cu păsări
în pom,
spatele zilei suferise primul atac terorist,
schije de culori amestecate la cald îmi brăzdau privirea;
ce mai rămăsese din cer nu încăpuse în fotografie.

nea victor şi tanti mariana, cu mâna pe sticlă,
se certau cine să împartă
sfinţilor
le spuneam despre tine.

îmi erai suficientă pentru orice fel de excese,
aveam exclusivitate pe linie genealogică,
inventam un loc potrivit, nu pentru a înălţa rugăciuni,
doar să-mi uşurez sufletul de păcatul ochilor,
undeva nu prea departe, cât să-mi treacă,
dar nici prea aproape, încât să mă sperie.

ciuleam urechile pentru orice sunet, mă pregăteam să-mi apăs inima,
dealul acesta pustiu atrage răul,
electrificarea ţării părea un dans al strigoilor,
o parte de cimitir se oprise sub temelie,
câinii săpau la fundaţia gardului,
o mână de stele otrăveau
greierii
scoteau cărămizi din pământ, în şir indian,
vorbeau între ei;
numai eu puteam să mă îndrăgostesc într-un astfel de loc
jumătate sfânt, jumătate păgân.

îţi umezeam buzele cu restul de apă,
limba încărcată de febră rostea lucruri care nici nu ştiam că
se pot întâmpla între un bărbat şi o femeie,
degetele umblau prin trupul întins
din mijloc,
se lăsa când pe o coapsă, când pe alta,
la baza gâtului se adunau senzaţiile ca un muşuroi de furnici
greu de împrăştiat.

mă luam după windows-ul tău fără licenţă,
dacă mi se întâmpla ceva, nu mă putea găsi nimeni,
sub brad, tanti mariana scria cadourile, mai puţin
ziua
de mâine
o considera falsă, din moment ce trecuse
cu toate necazurile;
îi simţeam respiraţia alcoolică pe hârtie, picura destul de pervers pentru
a avea scuza unui sân înfundat,
m-am făcut covrig
precum între cei patru pereţi ai uterului, mă simţeam ca un embrion
inconştient de lupta pentru existenţă.

nea victor sughiţa aproape
de casă
ne-am şters transpiraţia de pe frunte, am scos vin,
i-am pus de băut, răsuflând uşurat,

o vreme am râs despre asta.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lună în câmp

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Sensul iubirii (1960)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!

... şi era duminică

când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
de undeva dintr-un colţ
mă privea ca pe un străin
mi- a scanat trupul gol
întins pe masa acoperită
cu un cearşaf alb
mi-a contabilizat bătăile de inimă
şi pe fundalul acela de linişte deplină
s- a aplecat peste mine
şi mi-a şoptit
"nu e foarte rău
linişteste-te..."
când am deschis ochii
instinctiv
m-am uitat pe fereastra întredeschisă

cerul era plin cu păsări...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu mi-a spus niciodată

intră
dragostea mea
am lăsat uşa deschisă
acum te poţi plimba în voie prin casă
poţi să ştergi praful
să uzi florile
să-mi arunci amintirile pe fereastră
el nu mi-a spus niciodată
hai
intră
dragostea mea
plimbă-te în voie printre umbrele vechi
fii cea care ai fost mereu
îmbracă-mă în iluzii
să îmi pot duce
mai departe viaţa asta
nu
el nu mi-a spus niciodată
intră
intră dragostea mea
am lăsat uşa deschisă
de acum poţi să îţi prinzi umbra subţire
pe oricare zid
hai
intră
intră dragostea mea
fii tu femeia fără de care sângele meu
nu mai poate să tacă
el nu mi-a spus niciodată nimic
şi eu l-am iubit
da
l-am iubit
chiar şi aşa

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamna Bloome: La 29 de ani am avut un accident de maşină şi am murit. Nu, nu-mi amintesc vreun tunel. Nu am văzut vreo rudă moartă sau vreun înger. Nimic de genul ăsta. Doar că atunci când m-am trezit, totul era altfel. Eu eram altfel. L-am întrebat pe doctor şi mi-a zis că nu e ceva neobişnuit pentru cei care au văzut moartea cu ochii. Şi, la scurt timp după asta, am început să am vise care se adevereau. Şi viziuni ciudate. Era ca şi cum aş fi auzit gândurile oamenilor. Nu ştiu motivul, dar m-am hotărât că, atâta vreme cât aveam abilitatea asta bizară, puteam la fel de bine s-o folosesc ca să ajut oamenii.
Will: Şi să primeşti bani pentru asta. Să-i ajuţi pe oameni contra unui preţ.
Doamna Bloome: Da, oameni ca tine. E oare din cauza tragediei? Adică din cauza asta eşti atât de furios şi de încăpăţânat. Ai avut parte de-o tragedie.
Will: Cine nu a avut parte de aşa ceva?

replici din filmul serial Joan din Arcadia
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!