Pescari

În amurg, doi bătrâni pescari cinchiţi pe plajă,
privind spre larg.

În spatele lor larma portului,
taverne din care se revarsă hohote de râs, poveşti
înghiţite laolaltă cu berea, o cocotă afumată
proferând blesteme, două blonde
nenaturale, cu picioare molatice, la agăţat.

Dealuri uscate după o vară lungă,
priviri goale. Bărci care tanghează
oftând, amarate la dane.

Pescarii nu aud nimic.
Privirea lor navighează
departe, printre arhipelagurile de nori,
încă rozalii ş calzi. La ora mareei înalte,
mâinile lor împietrite
devin ispoluri, savurând marea.

poezie de Michael Cayley–, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei pescari

Trei pescari au ieşit în larg, deşi-n ziua-aceea n-ar prea fi vrut,
Navigând spre vest, în vremea ce soarele-apunea;
Fiecare se gândea la femeia care l-a iubit mai mult,
Iar copiii i-au urmărit pe valuri până-a răsărit întâia stea:
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi la câştigul mic la masă multe guri or să se strângă –
Chiar dacă valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei soţii stăteau în turnul farului privind în depărtare,
Ele-au aprins fitilul lămpilor în seara prevestind dezastre,
Au văzut cum se-întăreşte vântul şi cum vine ploaia în rafale,
Cum se rostogolesc norii vineţi, spintecaţi de fugere albastre.
Dar bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Deşi furtunile-s imprevizibile, iar apele adânci şi noaptea lungă –
Iar valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei leşuri zăceau pe plajă în nisipul strălucind sub soare
La ora mareei joase, în dimineaţa tânără ca o mireasă;
Iar femeile-şi frângeau mâinile bocind cu lacrimi amare
Pe cei plecaţi, pe cei care nu se vor mai întoarce-acasă;
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi-apoi vine uitarea, şi cu uitarea somn bun pe partea stângă;
Şi-apoi adio, tu, bară a portului şi, voi, suspine lungi.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărm (Pornind de la Walt Whitman)

Pe ţărm, femei stau şi privesc
Pescarii ce se întorc din larg.
Sunt pescari tineri şi pescari bătrâni.
Cei tineri se întorc cu inima tânără.
Cei bătrâni cu inima şi mai tânără.

poezie celebră de Geo Bogza din Orion (1978)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vecini de plajă

Azi vecina mea cea nouă
Semăna cu berea, zău!
- Blonde, blonde amândouă?
- Aş! De unde?... Acre rău!

epigramă de Viorel Martin din arhiva personală a lui Gheorghe Culicovschi (2005)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pescar se reazemă de vechiul pod de piatră

Un pescar se reazemă de vechiul pod de piatră,
pod redus de soarele din spatele lui
la două dimensiuni întunecate. Potecile
de pe fiecare mal se pierd printre urzici.
El priveşte cerul, în vreme ce firul undiţei atârnă
ca o întrebare inversată
într-o lume în mişcare, golită de reflecţii.

poezie de Michael Cayley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai marea...

Să ai marea la picioare,
Să calci valul liniştit
Şi vrăjit, pe ţărmul zilei
Să priveşti spre răsărit.

Să ai marea la picioare,
Într-o vară de poveste,
Bucuria marea-a mării
Doar în sufletul tău este!

Să ai marea zbuciumată,
Valul să te biciue
Şi s-asculţi, ca niciodată,
Dorul cum se tânguie!

Să ai marea la picioare,
Dragostea-n esenţa sa
Şi tu însuţi să fii mare,
De iubire, undeva...

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur. Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărcile

Capete negre de mercur
mereu suite
pe fierbinţeala vieţii
cu două aripe de lemn uscat
în ele merg
fecioarele-n picioare
în fiecare an bărcile
la malul râului
bătute-n câlţi
date cu smoală
în pântecele lor îşi duc pescarii
peştele şi stuful
cartofii, pepenii,
pâinea şi spirtul
şi călătorii pentru navele ce trec
trase cu ciocul pe nisip
sunt scoica nopţilor cu lună
şi bărci bătrâne niciodată n-am văzut
doar una căreia copii
pe apele întunecate i-au dat foc
când se revarsă râul
prin uşile-afumate trec
de case cu pereţii măcinaţi
ating cu burta fostul dig
din margine de mal
'coperit de valuri
călpieca le scrâşncşte-ncetinit
plutesc peste grădini
încă mai sus
şi merele şi le culeg din ele
de-a dreptul de pe crengi pescarii
şi strugurii scăpaţi
din vie pe araci
cu prada încă zvârcolindu-se
la buza cherhanalei acostează
şi-a casei mari de piatră unde vin scrisori
bărci-locuinţe binecuvântate
oricât ar creşte apele
oricât le-ar clătina de tare
întotdeauna rămânând la suprafaţă.

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari în jurul focului

Ca şi-n poveşti cum altădată
Popas pescarii cu tain îşi fac
În jurul focurilor roată
La cherhana sau lângă bac

Şi fierb în apa grea din baltă
Peşte mărunt cu chimion
Într-un ceaun în care saltă
Bucăţi mai mari de sturion

Şi pun pescarii la taifas
Necazurile lor la cale
Să-şi scoată viaţa din impas
Şi sorb cu vinul stelele din oale

Şi-ajung târziu la ei în sat
În case mici de stuf şi var
'şi-ngoapă truda-n câte-un pat
A doua zi să-nceapă iar.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afară de iarbă, nimic nu creşte

În afară de iarbă, nimic nu creşte.
Nimic nu atrage privirea, cu excepţia unei pietre funerare
şi a ceea ce aceasta conţine şi protejează.
Aici, departe de ţărm,
departe de locul unde apa
restituie adesea
metale ruginite, lemne mucegăite,
leşul unui delfin sau al unei ţestoase.
Vântul nu suflă cu putere
pentru a ne duce departe, aşa cum a promis atunci.

Minutele care trec devin ore,
însă niciodată zile, devin nopţi
care niciodată nu acceptă să fie ani,
veacuri în care cineva moare,
iar altcineva, care nu ştie asta, scoate-un căscat.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valurile iubirii

Am plutit pe marea fericirii
Şi mă miram cum de plutesc,
Sub cerul magic al iubirii
Pe care iată, astăzi o trăiesc.

Ne pierdeam în valuri mari
Distanţele erau aşa de mici,
Pluteam aşa de solitari
Doar noi, două bărci mici.

Zburam apoi în spaţii ireale
În dimineţi cu soare plin,
Ne atingeam braţele goale
Fără să ştim că noi plutim.

Nu ne ascundeam de lume
Care de noi era departe,
Aveam atâtea a ne spune
Pe a iubirii valuri înspumate.

poezie de Mihai Leonte (august 1964)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori

Nori violeţi,
cu părul vâlvoi.
Nori speriaţi,
de graba din noi.

Nor - lună, amanţi
în nopţile lungi.
Nori războinici,
ca oceanul în stânci.

Nori împrăştiaţi de vânt,
ca oamenii de frici.
Nori priviţi întins pe pământ,
printre iarbă şi furnici.

Nori visători,
ca emoţiile tinereţii.
Nori rozalii,
ca începutul vieţii.

Nori îngânduraţi,
ca ochii iubiţi.
Nori incomozi,
ca intrebările mele.

Nori miraţi,
ca nisipul, de valul întors.
Nori inundati de ploaie,
mirosind a verde crud.

Pe voi toţi,
vă iubesc.

poezie de Cătălina Bontoi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lunga petrecere tristă

Cineva spunea
ceva despre umbrele care acoperă câmpul, despre
cum trec lucrurile, cum un om adoarme spre dimineaţă
şi cum dimineaţa se duce.

Cineva spunea
cum se opreşte vântul şi cum revine,
cum scoicile sunt sicriile vântului,
dar vremea vremuieşte.

A fost o noapte lungă
şi cineva a spus ceva despre cum îşi revarsă luna lumina
albă
pe şesurile reci, cum nu era nimic în faţă,
în afară de-aceleaşi lucruri.

Cineva a menţionat
un oraş în care ea mai fusese înainte de război, o cameră cu două
candele
pe perete, cineva dansând, cineva privind.
Începem să credem

că noaptea nu se va sfârşi.
Cineva a spus că muzica încetase, dar că nimeni
nu a observat.
Apoi cineva a spus ceva despre planete, despre
stele,
cât de mici erau, cât de departe.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Berea, ca mijloc curativ în colica renală

Savurând o bere rece
(Mă-nvăţase un jupân),
Constatai că berea trece,
Dar că pietrele rămân.

epigramă de Florin Rotaru (2006)
Adăugat de Florin Rotaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi simţeam sarea pe buze, fiecare sărut ca un val de vară care se sparge pe o plajă părăsită.

citat din Michael Faudet
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara s-a agăţat

în brazii bătrâni dincolo de deal
şi umbra molizilor i-a dat un fior rece
s-a dat încet jos cu graţia unui ano
timp de câteva zile a stat pitită
între două dealuri la taifas cu pârâul
ce şoptea basme cu zmei de pânză
povestiri despre haiduci îndrăgostiţi
şi rădăcini coborâte din ceruri
care muşcau pământul cu furie

a urcat pe-o frunză îngheaţă fără veste
cugetând că ar trebui să se arate
pe la ferestre să se mire lumea
plictisită de atâta aşteptare se trage
în spatele perdelelor verzi şi fără cloro
filă de carte veche pliată la colţuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori de noiembrie

nori de noiembrie,
genunchi acoperiţi,
priviri din care s-a scuturat cerul.

luna gri coboară pe crengile goale,
odaia se dezumflă adunându-şi pereţii oftând.

o lume de hârtie tresare în mâini
şi-n degetele pline de ghimpi.
o memorie îndură ochiul alb al lunii.

mut iluziile din stânga în dreapta,
împart rimelul pe gene
şi rujul pe buze,
îndulcind cuvintele
rămase din resturi de tăceri
şi răsturnând copacii în ferestre.

galbenul, albastrul, albul şi verdele
se veselesc într-o vază cu flori.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cal

Eu sunt un cal.
Un cal cu două picioare.
Un cal cu două picioare în două picioare.
Un cal cu două picioare ce trage după el
în două picioare un om în genunchi
o mârţoagă...
ce visează că stă în două picioare

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o moarte

Cândva acolo a fost un şoc
care a lăsat în urma lui o lungă, sclipitoare coadă de cometă.
Ea ne ţine înăuntrul ei. Depune fulgi de nea pe ecranul televizorului.
Se aşează în stropii reci de pe cablurile liniilor de telefon.

Cineva poate încă schia liniştit sub soarele de iarnă
printre tufişurile pe care mai atârnă câteva frunze,
Ele-s aidoma paginilor rupte-ale vechilor anuare cu adrese de telefon.
Nume înghiţite de frig.

Este încă minunat s-auzi bătăile inimii,
dar adesea umbrele par mai reale decât trupul.
Samuraiul pare insignifiant
scos din armura lui cu solzi de dragon.

poezie de Thomas Tranströmer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casino

frumoşi am mai fost azi
după noi se ţineau nuntaşii
cu flori ieşite din piept
noi cu mâini pline de pescăruşi
până pe fruntea lui ovidiu
zborul e alb ca mireasa din fotografie
surprinsă în spatele meu
la braţ cu speranţa ei de fericire
pe care contabilul de faţă soarele
ar fi putut să o socotească
după formula destinului
marea dansa cancan în fusta ei de spumă
bărcile înaintau suav pe linia răsăritului
plimbând suflete ieşite la viaţă

mâinile noastre erau împreună
pescăruşii continuau să zboare din ele
desfăşurau scara lui iacob
spre cerul de murano
ne prindeam de aripile lor suiam
pe creştetul oraşului
la casino printre ruine este inima noastră
ţinem cu dinţii de sfoara care ne-a legat

şi bliţ
încă suntem frumoşii acestei zile

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de fier

O epavă se plimbă printre copaci
atât va mai rămâne din mine
oamenii trec
se grăbesc să moară
curajul lipseşte şi vântul stingher
ridică o fustă
întoarce o vorbă
toţi mi-s-au îngrămădit în suflet
ca ţurţurii
stau gata să-mă străpungă
picioarele frumoase se ridică precum scânteile
peripeţiile unui mojic pe o plajă
întrerup bătăile
dedesubt se zvârcolesc angoasele

secundele trec iubito
ne traversează
singurătatea în care te-am îngropat
se revarsă ca o spumă şi ne-nghite pe toţi

timidele statui
arborează impasibilitate

piatră îmi curge prin vene
pe sub dunele deformate ale unui trecut
pe care l-am împărţit
şi nu ştim ce să facem cu resturile

totuşi inventăm la tejghea bonuri şi chitanţe
eu vreau să fiu Vissarion gruzinul
soarele din spatele dughenei acoperit de bătrâni
ne luminează calea spre care ne-am grăbit.

poezie de Ionuţ Manea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!