Bărcile

Capete negre de mercur
mereu suite
pe fierbinţeala vieţii
cu două aripe de lemn uscat
în ele merg
fecioarele-n picioare
în fiecare an bărcile
la malul râului
bătute-n câlţi
date cu smoală
în pântecele lor îşi duc pescarii
peştele şi stuful
cartofii, pepenii,
pâinea şi spirtul
şi călătorii pentru navele ce trec
trase cu ciocul pe nisip
sunt scoica nopţilor cu lună
şi bărci bătrâne niciodată n-am văzut
doar una căreia copii
pe apele întunecate i-au dat foc
când se revarsă râul
prin uşile-afumate trec
de case cu pereţii măcinaţi
ating cu burta fostul dig
din margine de mal
'coperit de valuri
călpieca le scrâşncşte-ncetinit
plutesc peste grădini
încă mai sus
şi merele şi le culeg din ele
de-a dreptul de pe crengi pescarii
şi strugurii scăpaţi
din vie pe araci
cu prada încă zvârcolindu-se
la buza cherhanalei acostează
şi-a casei mari de piatră unde vin scrisori
bărci-locuinţe binecuvântate
oricât ar creşte apele
oricât le-ar clătina de tare
întotdeauna rămânând la suprafaţă.

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacul Peştelui de Piatră

Te-am iubit atât de mult, o, Lac al Peştelui de Piatră,
Cu insula ta stâncoasă de forma unui peşte-înotând!
În spatele peştelui se află Scorbura Cupelor de Vin,
Iar în jurul insulei, freamătă apele Lacului.

Băieţii de pe mal lansează bărcuţe de lemn,
Fiecare făcută să transporte conţinutul unei singure cupe de vin.
Însetaţii de pe insulă golesc bărcuţele,
Apoi înalţă velele trimiţându-le înapoi
Pentru încă o încărcătură.

Pe malurile lacului sunt lespezi de piatră,
Iar sub lespezi se scurge-un curent rece ca gheaţa.
Încălziţi de vin, clătirea mâinilor şi-a picioarelor
În apele reci ne provocă o plăcere de nedescris.

N-am nevoie de aur şi de bijuterii;
Nu-mi pasă deloc de Carete şi nici de Toci.
Tot ce vreau este să stau întotdeauna
pe malurile stâncoase-ale Lacului
Şi să privesc Peştele de Piatră

poezie de Yüan Chen, 779 - 831, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

N-o pot deloc înţelege –
Este prea de tot;
Mai ales când mă provoacă
Să o trec înot!
Dar oricât aş încerca,
Pe celălalt mal –
Nu pot să ajung deloc...
Mă las dus de val!
Doar că valul nu mă duce...
Unde vreau s-ajung,
Ba din contră: el în larg
Vrea să mă scufund!
Niciodată n-am răbdare
Să se potolească...
Ca apoi să pot s-o trec –
Să mă limpezească!
Şi mereu şi tot mereu,
Eu mă duc la fund!
Niciodată n-am puterea
Să pot s-o pătrund,
Dintr-un capăt până-n altul...
Unde mă aşteaptă
Răspunsul la întrebarea:
"De ce e nedreaptă
Această latur-a mea
De necontrolat?
Şi de ce de când mă ştiu,
Eu te-am căutat?!"

Ca să vezi, nu e vorba
Doar de un răspuns...
Ci, de fapt, am mai multe,
Întrebări de pus!

Mai rămâne doar să pot
Să ajung la TINE!
Doar că pentru-a reuşi,
Tre' să lupt cu mine!
Să lupt şi să mă înving –
Să nu mă mai las
De al vieţii mele timp,
Vrăjit, dus de nas!
Dar şi când voi izbuti,
Nu vei mai putea –
Decât să te contopeşti
Cu inima mea!
Cu tot ce până acum,
Nu am înţeles...
Mai exact: cu tot ce-nsemn
Şi să-mi dai un sens!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (17 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi forme albe negre în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite tremură fug de sub picioare
apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta se amestecă se aşază cercuri
în locuri altele de până acum peste nisipul mişcător ce fierbe
pentru a se pierde în
valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului

într-un ultim sărut tulbure
lasă pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
un nelămurit amestec de nisip şi piatră
câtă vreme apele
se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare

nimeni nu înţelege mişcarea pietrelor
preţ de o privire fiecare crede într-un val
ce i-ar aparţine inundând oglinda în care tălpile alunecă spre afund
iar chipul
e dus departe de ţărm corabie
suflată de vântul ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Râul

Lângă râul acesta am crescut,
lîngă râul acesta am descoperit copacii
şi adâncimea pădurii, lângă râul acesta
am învăţat pentru totdeauna mirosul apei.

Primii oameni pe acest râu i-am văzut,
cu feţele arse de soare, cu plutele lor din
trunchiuri, cu acele cufere împletite din răchită,
în care n-am ştiut niciodată ce duceau.
Omul îmbrăcat în cămaşă largă şi lungă ca o
rasă preoţească, ce şi-a întins braţele înspre
răsărit şi apus în apele acestui râu s-a înfipt
ca o cruce mare şi albă. Pe malul acestui râu
număram cocorii sub primele frunze
ale toamnei.

Eram copii, încă nu ştiam că aici nu este
nici un ecou, că tot ce vorbim dispare pentru
totdeauna, se topeşte în vuietul surd al apei
ca într-o vată lichidă ce nu întoarce nimic înapoi,
nici râs, nici plâns, nici ţipăt, nici şoaptă, nici
cântec.

Râul acesta ne-a legănat iubirea, el este chiar
viaţa noastră, chiar iubirea noastră; nu ştim
de unde izvorăşte şi unde se termină,
dar care curge, curge fără sfârşit.

Pe gleznele noastre urcă lin valurile calde
ale amurgului...

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apele pământului sunt dirijate direct de lună. De pildă, mareele. Ziua, apele unei mări sunt nemişcate, pentru ca noaptea, de lună plină, ele să înceapă să se ducă şi să vină, cuprinse de o nelinişte extraordinară. Norii, la fel, sunt influenţaţi de lună. Trec pe deasupra noastră nori încărcaţi de apă şi nu se descarcă, în schimb, se descarcă în altă parte sau invers. Depinde dacă au nimerit într-o rază magnetică plecată din lună spre noi.

Ion Băieşu în romanul Balanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valuri de isvor
N-au încetat să plângă,

Cum luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-a lungul vieţii, trupul e asemenea unui râu ce curge printr-o pădure. Râul străbate pădurea mai repede sau mai încet şi cu diferiţi curenţi, iar în albia lui se pot ivi blocaje. Uneori cad în el crengi şi copaci, se acumulează mâl, iar animalele înoată în apele lui lăsând în urmă reziduuri. În cele din urmă, toate acestea pot transforma râul într-o mlaştină. Singura cale de a face apele să curgă iarăşi este să îndepărtăm ramurile şi celelalte aluviuni.

Mantak Chia în Vindecarea prin Tao
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul de sănătoşi

Încă o dată sunt eu şi sper...
În spitalul acesta de sănătoşi îmi fac veacul
şi tremur la auzul fiecărei lacrimi
pe care moartea o varsă în surdină.
Niciodată n-am să mai pot păşi pe buzele de asfalt ale vieţii,
niciodată n-am să mai culeg din nori razele ce cresc ca nişte spice de grâu
pe spinarea cenuşie a Dumnezeului pierdut în peisaj,
niciodată n-am să mai fac toate aceste lucruri şi multe altele...
la fel!

Încă o dată sunt eu şi cred
că-n spatele fiecărei întâmplări există un motiv pentru a nu privi mai departe,
sau mai aproape de tot ceea ce se întrupează în linişte
pe la colţuri de stradă, prin paturi de amanţi ajunşi la vârsta raţiunii,
prin pahare de vin ciocnite la petreceri de novici într-ale vieţii,
pe sub cerul cutanat al zilelor şi nopţilor
ce trec şi ele cum mai trec şi eu şi cum mai treci şi tu,
prieten grav, pe care umbra sorţii te-a ascuns
într-o lacrimă vărsată în surdină.

Încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată,
când nu mai sunt eu nu mai este nimeni care să răsară în noaptea
din spatele ochilor împovăraţi de-atâtea imagini aruncate la întâmplare.
Şi în spitalul acesta de sănătoşi, din care nimeni nu ştie când o să iasă,
nu mi-am făcut titlu de glorie decât din scurtele vizite la băile comune
în care-am asistat la succesul vostru răsunător, prieteni dragi,
cu care n-am schimbat niciun cuvânt,
exceptând clipele când ne-am înţeles de minune...
în surdină.

Şi iar sunt eu,
dar poate nu mai sunt,
căci legat de tot ce nu poate fi dezlegat
mă plimb de colo până colo, fără umbră,
căutând un "ce" sau poate un "când".
Şi-ncep să cânt, şi-ncep să... când,
la fel ca un nomad ce va pleca din nou, curând,
voi trece pe sub podul ridicat de visele voastre.
Şi când mai ies prin curtea îngrădită de zâmbete a spitalului de sănătoşi,
ca să-mi las amintirile să zburde în voie şi să strig după ele în surdină,
mă cuprinde un fior şi tremur
ca şi când aş mai fi trecut pe-acolo
şi iar nu am spălat cu lacrimile morţii niciun regret.

poezie de Ionuţ Popa (2014)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari

În amurg, doi bătrâni pescari cinchiţi pe plajă,
privind spre larg.

În spatele lor larma portului,
taverne din care se revarsă hohote de râs, poveşti
înghiţite laolaltă cu berea, o cocotă afumată
proferând blesteme, două blonde
nenaturale, cu picioare molatice, la agăţat.

Dealuri uscate după o vară lungă,
priviri goale. Bărci care tanghează
oftând, amarate la dane.

Pescarii nu aud nimic.
Privirea lor navighează
departe, printre arhipelagurile de nori,
încă rozalii ş calzi. La ora mareei înalte,
mâinile lor împietrite
devin ispoluri, savurând marea.

poezie de Michael Cayley–, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ţărm

cu toate cele zece degete de la picioare
mângâi
forme
albe
negre
în pure culori sau numai tentative
sub ape străvezii
pietre aplatizate sau rotunjite
ce tremură apoi se înalţă
surprinse se ating numai sau se depărtează
cad una peste alta
se amestecă
se aşază cercuri în locuri altele de până acum
peste nisipul mişcător ce fierbe cu bule albe
pentru a se pierde în valul
pregătit din larg pentru atingerea ţărmului
într-un ultim sărut tulbure / nelămurit amestec de nisip şi piatră/
lăsat pe malul ce mai înaintează câţiva centimetri
câtă vreme apele se retrag limpezite
prinse de glezne în cercuri lucitoare
preţ de o privire inundând oglinda
în care tălpile alunecă spre afund şi chipul
e dus departe de ţărm
corabie
suflată de vântul
ce aspiră doar a fi vânt

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna, în noaptea de Sfântă Măria Mică, ies din adâncurile mării toate corăbiile scufundate, morţii trec la cârmă, le pun pe linia de plutire şi năvălesc ca smintiţii peste pescarii care n-au avut vreme să se tragă la uscat.

Fănuş Neagu în Îngerul a strigat
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisipurile de la Dee

"Hei, hei, Mary, du-te şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee";
Vântul de vest era cumplit şi marea furioasă,
Iar ea singură la drum porni.

Mareea de vest şi-a-întins peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Până departe, unde ochiul nu putea privi.
Rulouri de ceaţă s-au rotit şi au ascuns pământul:
Iar ea acas' nicicând mai reveni.

"Oh! buruieni sau peşti, sau păr plutind se vede?
O şuviţă de păr auriu pe marea verde,
Părul unei fecioare-înecate-n unda verde
Deasupra valurilor argintii?
N-a existat vreodat' somon blond, mă crede,
N-aş paria pe-aşa ceva la Dee."

Ei au au adus-o dincoace de valuri pe frumoasă,
Ferită de morişca spumei, rece şi sticloasă,
A crudei spume, mereu nesăţioasă,
Şi i-au săpat mormânt lângă valurile vineţii:
Dar pescarii şi-azi o mai aud mânând vitele spre casă
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi aruncară mrejele în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur. Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minunară, hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani, noi, orbii, am văzut multe. Am văzut că oamenii nu s-au schimbat, au rămas asemenea jivinelor: se mănâncă între ei. Se mai revoltă cei sărmani, mai câştigă o fărâmă de pâine, dar apoi, peste timp, lăcomia iar se revarsă peste lume. Îmbracă doar alte haine Asta a fost dintotdeauna. Între cei săraci şi cei bogaţi, între cei puternici şi cei slabi se va afla totdeauna o prăpastie adâncă oricât vor da din gurile lor cei de sus. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic şi niciodată nu va putea fi altfel. Mântuitorul a fost om umil şi cei puternici l-au răstignit bătându-l în cuie ca să nu mai umble, i-au astupat gura cu amăreală şi acreală ca să nu mai vorbească, i-au împus pieptul cu suliţa ca să moară în chinuri. Este plină lumea de sute de milioane de răstigniţi. Mântuitorul? El îi întruchipează pe toţi. Ca să avem cui să ne închinăm şi să ne aducem aminte de ceilalţi.

citat din romanul Pe ambele părţi ale baricadei, XIX, pagina 134 de Aurel Neron (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apele

Seara descântă apele la izvoare
pentru drumul prin întunericul nopţii,
le aşează sub cap pietre,
să alunece grăbite-n mările lumii.

Dimineaţa le spală cu lumina
pe faţa vălurită a vremii,
rămân însingurate
cascadele
prin anotimpuri trecătoare
cu maluri zdrenţuite
de formele de relief.

Doar oraşele şi satele le dezmiardă
cu poduri pe care trec străzile
şi oamenii se opresc să privescă
ambarcaţiunile care trec într-o parte şi alta
cu ochii flămânzi de frumuseţe.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întâia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.

Să ne iubim cât ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce suntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.

Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa suntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sângelui din noi.

Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.

Să ne iubim, păgâna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Suntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.

Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.

Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărările ce duc spre luncă

Revăd din nou cărările ce duc spre luncă,
pe malul râului, sub paşii tot mai grei,
iar zarea-n depărtare-mi pare mai adâncă
când ochii-mi zăbovesc pe florile de tei.

Chiar glasul ciocârliei, dincolo de baltă,
se-aude, peste apă, parcă mai schimbat,
cu triluri rătăcite-n clinchetul de daltă
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

La asfinţit, când zarva de pe râu dispare,
eu încă te aştept sub plopii de pe mal,
dar timpul, evadat din vechile tipare,
mă cheamă peste râu c-un cântec de caval.

Rămân orfane-n luncă gândurile toate,
trec râul, mai în jos, prin vadul blestemat,
în faţa mea aud doar dalta care bate
pe lacătul ce-mi ţine dorul încuiat.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai ştii?

Scrinul de nuc mai poartă-n amintiri,
Parfumul vechi al clandestinelor iubiri.
Triste scrisori de-amor ascunse prin sertare,
Din anotimpuri care nu-s trecute-n calendare.

Oglinzile în care te priveai de-atâtea ori,
Mai poartă încă suple rezonanţe de viori.
Inelul tău de-argint cu piatră de opal,
Mai are încă strălucirea unui ev medieval.

Mai ştii fotoliul vechi sculptat în lemn de nuc,
Unde stăteai, privind cocorii cum se duc?
Şi îmi şopteai târziu, poeme lungi de-amor,
Legende-n care îndrăgostiţii totdeauna mor?

Mai ştii scrisoarea de adio de pe-un scrin?
Mai ştii când s-au uscat petalele de crin?
Mai ştii cum te-aşteptam în nopţile târzii,
Ştii când muream câte puţin în fiecare zi?

Mai ştii când ne îmbrăţişam sub felinare,
În anotimpuri încă netrecute-n calendare?
În anotimpul trist ce pentru noi e interzis,
Mai ştii povestea de iubire care m-a ucis?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie

Femeie,
De pe trupul tău versurile-mi curg
Şi se revarsă peste tot într-o clipită,
Transform şi dimineţile-n amurg
Ca să îmi fii a nopţilor ispită.

Femeie,
De pe pe trupul tău culeg cuvinte,
Le fac mănunchi, în vise le-nfăşor,
Nu vreau de-altcineva să fie atinse,
Şi-am să le cos c-o lacrimă de dor.

Femeie,
De pe trupul tău mi-adun privirea,
Pierdută atunci când nu eram atent,
O simt cum rătăceşte încă aiurea
Si ziua doarme pe zâmbetul absent.

Femeie,
De pe trupul tău cântecul îmi vine,
Eşti o serenadă ce o cânt mereu,
Fiecare nota poartă-un dor de tine,
Şi-o-mpreun în cânt cu dorul meu.

Femeie,
De pe trupul tău îmi iau lumina
S-o răspândesc în lumea noastră,
Vreau să împart cu infinitul vina,
Că vreau să am o zi mereu albastră.

Femeie,
La câte-mi eşti tu mie, e prea puţin,
Oricât am să te cânt, loc mai este,
Rapsod rămân, la tine mă închin,
Iubire-mi eşti şi-o filă de poveste.

poezie de Mihail Coandă
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!