"escu" de sub tei

astăzi năuc îmi vine s-o iau la izvoare
sau cumva sub bătrânul tei sfânt
să întindă în mine parfumata înserare
ştiind că-n văgăuna golului voi fi şi eu curând.

eu pradă mereu neîmpăcatului gând
voi mângâia eternul şi nemurirea ta rece.
rapsodia volută de pe genunchiu-mi stâng
o voi îndemna-o acolo în lumea ta vece.

mi-aş pune o coroană de verdeaţă
tale înalturi încercând să mă înalţ,
dă-o în mă-sa, ea de nestăpânită viaţă...
întruna trufaşă, ea de trupuri neoprit valţ.

în petală de alcool voi destrăma idee
şi mă voi înclina spre o absenţă îndată,
de tulburarea-mi pe vârfuri trece alee
cu cuvintele durute în păreri de vată.

o, şi va fi o zi în mulţumiri atât de clară
că oi putea cu micu-mi ochi o cuprinde
şi nimic acum absolut nu mă mai înfioară,
de când universu-ţi în spaţiul meu surâde.

va fi o zi sfărâmată în dinţi de singurătate
ştiu, că te au omorât în secret ei mişeii...
risipindu-ţi oastea de stele de deasupra,
când sub aripi de îngeri îţi veseleau teii.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrei?

Tu, gândurile mele, cum le simţi?
Le mai auzi, le chemi, le-arăţi că-ţi pasă
când vin mereu, ca într-o ploaie deasă,
cu stropi atât de reci şi de fierbinţi?

Chiar, ce mai faci? Trimite-mi doar un gând,
orice, legat de mine, ai în minte!
Îl voi privi atent, cu luare-aminte,
şi îl voi mângâia, din când în când.

Îţi mai aduci aminte cum eram
acum un timp, acum o veşnicie?
Nu pot să cred! Aşa a fost să fie?
A dispărut tot ceea ce aveam?

Cabana noastră, locul nostru sfânt,
ne-aşteaptă, răbdătoare, pe-amândoi,
cu vatra-i rece, cu pereţii goi,
cu amintiri nerisipite-n vânt.

De n-auzi gândul meu, 'l-auzi pe-al ei?
Ne vrea acolo, vrea să ne iubim,
la foc aprins din nou, să împletim
cuvinte, suflete şi trupuri. Vrei?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi iubesc

gânduri deraiate pe sub dungi de seară
tăceri agresate de crengi aproape de mine.
păsările mov din ochii tăi deja plecaseră
când păpădii îţi legănam încet să te aline.

bulgări de lumini azvârleam în emoţia ta
şi mă risipeam dezvelindu-mi spaţii sumare.
atingerea ţi-o aşteptam ce-n altă direcţie plutea
fără a şti gândurile-mi spălate în cafele amare.

dar mi-e teamă;lăuntricul mi-e sferă fără margini
şi nu ştiu unde amănuntul tău îl voi putea găsi,
ori dacă materiala ta fugă nu-mi va aduce păragini
din tangajele iubirilor trecute, gestului a părăsi.

de o vreme gândurile mi se sparg de ploaie
şi colţul oraşului e atât de trist şi răguşit
încât spre canale sentimentele curg zoaie
iar păsările de aripi s-au lepădat, le astupă voit.

imaginea ta o mai aştept pe fioru-mi puţin.
o, tu lăcomie nestăpânită ce înfuleci hazardul!
şi ce nesigur mi-e pasul acum prin ţipătul de crin
când aţipind, din coroană el îşi scapă fardul.

mor şi eu cu fiecare înserare a glasului tău...
cu fiecare margine de cuvânt urcat în poem,
cu dulcea lumină de ochi prin iubire ea călău
şi cu ţărâna ce sub pas cerşeşte gest de boem.

totuşi, iubesc stările mai aproape de chitare,
raidurile de fluturi prin grădini ce mai vor
ceva spaţii efervescente din revers de zare
patrulate de sunetele galeşe albastrului covor.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Totuşi, nu pricep ce vrei de la mine acum?
Lucian: Hmm... Ce vreau?! Credeam că o să înţelegi, fără să fiu nevoit să-ţi spun eu.
Mihai: Ah, cred că înţeleg, Luci... Cumva vrei să... Adică, ştii tu, supercomputerul, mama ta, ziua dânsei...
Lucian: Da, exact; văd că înţelegi. Asta vreau, deşi ştiu că ţi-am zis că n-o să-ţi mai cer imagini în direct cu Terra, însă nu pot... Astăzi vreau doar s-o văd pe ea, măcar un minut, sau... Măcar atât! Nu vreau să las mesaje, nu vreau să vorbesc cu nimeni, decât s-o văd, nimic mai mult. Să ştiu că este bine.
Mihai: De acord. Te ajut, cu cea mai mare plăcere. Dar, Luci, dacă asta doreai, de ce mi-ai zis să vin eu în navă?! Eram deja acolo, la supercomputer. De ce n-ai venit tu direct acolo? Îţi explicam eu unde să mă găseşti. Ne descurcam cumva.
Lucian: Te rog, campionule, lasă reproşurile! Uită-te bine la mine! Cum crezi că puteam veni aşa, în starea în care sunt?!
Mihai: Bine, înţeleg asta... Păi, linişteşte-te şi de îndată ce crezi că o să poţi, plecăm. Bine?!
Lucian: Desigur. Mă retrag puţin, în rezerva mea, să-mi dau cu apă rece peste faţă, poate îmi revin, ca să putem pleca.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înmormântat deja... mâine

Am o imensă milă de mine, cel ce va fi-ntr-o zi în cimitir
aproape gol de haine putrezite,
cu oase pe deasupra,
de frumuseţea formei dezgolite
în atât de negru, nesfârşit sub flori, sau pir.

Poate-oi dori să mă ridic, nu ştiu, un pic,
dar văd că nu se va putea,
că atât de grea pe creştet va fi crucea,
de atâtea păsări, ce vor poposi, vor sta,
făr' să le mângâi cântecul ce-mi zic.

Voi fi milenii nemişcat, o lenevie
în lumea de departe, istovândă,
de aceea aş vrea de-acuma să-mi las gând,
când nu voi mai putea izbândă,
ce nu voi mai fi... un nimic demult, nici amintire vie.

Îmi storc mintea de logic şi sufletul, o ştiu,
m-agăţ cu palma întinsă, cu degete de atins,
să mă ating pe mine,
cel rece, de nerecunoscut de stins...
mă văd şi mă plâng singur, înmormântat de viu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă

mamă, cu suavitatea muşcată de timpul dintre aguzi
în tremure acum ajunsă şi-n nesigură mişcare...
bâjbâind cuvintele acestea de auzit ce abia le mai auzi,
mereu la geamul lumii începută a fi aprinsă uitare.

o, nici mersul nu-l mai ai ca lumea, din uşă-n perdele...
apăsarea ţi s-a subţiat pe podeaua cărare roasă
aproape străvezie tu, lângă crizanteme şi lalele,
tot mai deasă în disciplina icoanei de pe masă.

în nădejde abia adiere, aproape te mai încerci,
din ochii tăi laşi albastrul rotire spre ucigaşul nord.
unde-ţi este trăirea de odinioară, în ce sfârşiri te îneci
cu fusta grea de stele şi lumina-n pofte de cord?

o, mamă, plâng în verbul ce fuge-n gânduri încoronate...
explodarea tăcerii simt uneori sub al tău direct suspin.
în trupul tău sapă o absorbţie de autentică moarte,
sub ochii mei grimasa ţărnii contrazice gestul de caolin.

cum aş putea trece odaia goală ori puhoiul din stradă
clădind trecutul pe silabe de tăceri şi-n rafale de dureri,
afirmării eu, lăsându-mă înstrăinat şi marfă de pradă,
eu, muncitor de poeme, mereu în deruta unor păreri?

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce simte darul când e dăruit

Sfânt, sfânt, sfânt...
Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeu,
mereu, mereu şi mereu...
şi când se răzgândeşte... şi,
din ocolul Spiritului Său,
se naşte o nouă pană de Înger
sus, sus în cer...
Sfânt, sfânt, sfânt...
Sfânt, sfânt, sfânt este Dumnezeu,
mereu, mereu şi mereu...
şi când se răzgândeşte... şi,
din ocolul Spiritului Său,
se naşte o nouă lacrimă de căinţă,
jos, jos, jos...
pe un obraz umbrit
de aripi de Îngeri Păzitori!

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum universu-n stele...

Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară,
Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,
Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară
Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit.

Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,
Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea,
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim… noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:
Demult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petală cu petală

Petală cu petală se scutură din viaţă
şi moartea dă năvală pe câmpul cu verdeaţă.
Când încă o petală din chipul tău frumos,
se scutură alene, vibrând armonios,
Priveşte cu mândrie, gândind neîncetat,
la restul de petale, ce nu s-au scuturat!

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic, nici chiar speranţa

Nimic, nici chiar speranţa în suflet nu mai cântă
Când mut e viitorul şi aripa ţi-e frântă...
Departe laşi în urmă al visurilor rai...
Şi lacrima, chiar dânsa, când pică pe hârtie,
E rece ca îngheţul din inima pustie
De florile din mai!
Nimic, nici chiar speranţa în ochi nu licăreşte
Când ziua după ziuă bolnavă se târăşte...
Şi poate ca să fie de aur cerul plin,
Şi poate s-aibă stele albastra adâncime,
Verdeaţă nouă, câmpul, pădurea, -ntunecime
Şi râul alb, — suspin!
Nimic, nici chiar speranţa în groapă după tine
Atunci nu mai voieşte să vie, — şi nu vine!...
Şi poate ca să fie orice după mormânt:
Dreptate omenească făcută unui nume,
O viaţă viitoare, şi-n tainica ei lume
Noi aripi, — nou avânt!

poezie celebră de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemurirea

Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate.
Şi mergem toţi spre ele, pe-un drum sau pe alt drum,
Cum merg hipnotizate gazelele de fum,
Spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate.

Iubire, ură: viaţă. Lumini de chilimbar
Iar spintecă văzduhul, pornind din roi de stele,
Ce, prăbuşite-n beznă, or fi ducând cu ele
O altă omenire – netrebnic furnicar!

Îsi mistuie şi sorii fierbintea lor plămadă
Şi-ngheaţă (asta-i moartea?). Noi ridicăm statui,
Ca bronzul să arate, în veci de veci (dar cui?),
Că asta-i nemurirea, în haină de paradă.

Şi nici gândim că-n haos îşi va găsi-mplinirea
Pământul, când prin spaţii va trece rotocol.
Va fi-nsemnând o clipă şi el o dungă-n gol,
Şi va muri cu viaţa atunci şi Nemurirea.

poezie celebră de Păstorel Teodoreanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diagnostic, I : Cancer / Ca (î)n Cer...

Răni nevăzute, dureri atroce;
Tăcerile nu mai au conţinut!
În fiecare plagă arderea e-o voce,
În fiecare gând e sufletul pierdut!

Seringi, aburi de sânge şi alcool;
Privirea caută orizontul orb!
De-atâta viaţă, Doamne, -mi este dor
Încât în lacrimi nu ştiu ce să Te rog!...

Un alb rece, de piatră este inima-n care
Sentimentele se distrug rând pe rând...
Doamne, nu-mi da de astăzi renunţare;
Mă simt încă pradă sieşi sângerând!

Negru peste tot; ochii nu-i închid de frică;
Proiecţii cu lumânări şi cruci şi morţi...
Din patul rece trupul rece alţii-l ridică!
O, Doamne, ce spun oare copiii la nepoţi?!

Un drum printre îngeri; lumină orbitoare;
De-atâtea aripi mă prăbuşesc în alt zbor...
Întind unii mâinile sub trupul peste care
Cineva aşează o floare şi-şi frânge-un fior!

poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, deci, asta te-a deranjat atât de mult, că i-ai văzut împreună, la masă, la restaurant.
Lucian: Nu, doar asta, nu... Dacă ar fi fost doar atât, tot nu m-ar fi de-ranjat atât de mult, însă la un moment dat, ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat! Chiar acolo, la restaurant! De faţă cu mine, poate special ca s-o văd eu, sau... nici nu ştiu de ce. Şi am reacţionat cum n-ar fi trebuit!
Mihai: L-a... sărutat?! Lia?! Pe... Sid?!
Lucian: Da... La naiba! Chiar l-a sărutat... Nici acum nu-mi vine să cred că într-adevăr a făcut asta! Curată nebunie! Mă tot întreb de ce, dar nu înţeleg...
Mihai: Luci, calm, te rog!
Lucian: Sunt foarte calm, Mihai. Sau voi fi, de îndată... Lasă-mă, că-mi revin imediat... Pentru că nu mai vreau să mă gândesc la nimic! Toate astea sunt lipsite de orice sens. Şi v-am promis solemn, vouă şi-n primul rând chiar mie, că nu voi mai face nimic prosteşte şi am de gând să-mi ţin cuvântul dat, aşa că, gata! Rămân indiferent la orice; nu mă mai interesează! Nimic! Sau aşa ar trebui, să nu mă intereseze, deloc. Nu ştiu în ce măsură reuşesc, însă mă străduiesc, serios...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul meu

Suspină-n adâncul meu dorul
Şi-mi cuprinde fiecare gând,
Nu ştiu cât de-nvins mi-e zborul
Că-n suflet mi-e urgie şi vânt.

Îmi înalţ ochii şi privesc zarea
Nici norii parcă nu-s la locul lor,
Furtuna mea cuprinde marea
Şi valurile mă poartă de zor.

Plutesc către larg în voia sorţii
Încercând să-înec dorul din mine,
Dar el răzbeşte şi-n faţa morţii
Şi mă readuce către mal cu bine.

Dorul înfuriat, urlând îmi spune:
Făr' de mine nu există iubire,
Soarele n-ar răsări, n-ar apune
Iar tu n-ai gusta a iubirii menire!

08.09.2020

poezie de Camelia Boţ (8 septembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credeam

credeam că-s venit aşa într-o doară,
doar să deschid fereastra spre viaţă,
de sub ocupaţia cerului ochiul să mi-l sustrag
şi să-i dau voie să fugă
sferic în aceeaşi formă mereu de când se ştie.

nu întruna să văd un soare
târât pe insuccese imediate şi cancanuri,
plânse de un plâns bifurcat de viitor.
sau că eu repetat retras într-un si bemol
de lume trebuie să mă ascund vibrând,
cu mâna întinsă spre necunoaşterea
din umbra unui salcâm şi-a clipei văzută
pe vârfuri mergând pe tâmplă.

n-am crezut că voi avea asemenea visări
şi o aşa trezire a vă putea scrie...
dintr-un profund nevertebrat
ori dintr-un hol gol şi nepereche,
câte ceva despre gându-mi oval-obtuz
că rămăşiţele ţipătului de stradă
eu deviant muzical le voi ascunde-n mansardă.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte

e o noapte prea aproape de casă!...
eu de lună îndestulat dau într-un tremur olfactiv
şi într-o indigestie de viaţă.
tăcerea plină de linişte îmi zgârie ochiul
învăţat cu obiceiul meu
ca prin veghea trupului tău
să privesc mărit lumea dincolo de mine
şi cele câteva odăi în estul gândului rămase.

admir dependenţa câinelui
de lătrat şi de lanţul fluid cu miros de calendar.
port papucii pe dos să derutez stelele
în fuga mea de a-mi duce huma
spre cerul covârşitor şi mofturos pipăitului cald.
replâng în foamea ochiului trist,
zbaterii mele îi pun aripi de pendul
şi las îngerii să mă privească
prin ocheane de amoruri roz
chiar de oglinzile îmi dezvăluie starea de freamăt
ele cu spatele la mine stând,
şi cu strigăte atârnate de albul prelung.

în ziduri nimic milos;folcloric iarăşi nimic.
doar o amorţire nefolositoare,
doar o întrunire şi despărţire de anotimpuri umblătoare.
iar mai la stânga de adevăr
o absenţă cu degete gri
îşi cată înfrângerile acolo chiar sub pleoapa ta
ori spre negrul curcubeu
care se insistă spre melancolia ce presoară
murmur intermediar de cer şi pământ
sau poate altceva prin eonii exfoliaţi mereu.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu

nu ştiu dacă aici bine am nimerit
cu ochiul meu fraged întrebător
curiozitatea cunoscând,
cu sătula pândă mereu
la nemiloasă cărămidă de odaie
unde văd reversa spaimă
ale umbrelor legănate de tangibilele amintiri.

aici în pasul meu când închid măsura
şi celelalte lumi de îndoială nestăpânită.
ştiind cred,
cum sub furia neîmpăcatelor gânduri
să aştern covorul roşu
pentru neantul ce se cere sosire
să-şi târâie existenţa printre noi.

nu ştiu dacă groaznica reîntoarcere la mine
n-ar tulbura ascuţitele muchii
întinse în petreceri pe obrazul seninului,
dacă n-ar dărâma emoţia investită-n carne
până la colţul inimii de unde să poată privi,
zvâcnetul şi cele câteva tipare de trăiri
ce rup sensul speriat,
montat uneori lângă noi.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ispita

nu ştiu dacă scriu poezie
sau aiurea împrăştie gânduri şi toleranţe
în limite consumate peste străluciri.
dar ştiu că mă joc cu creierul...
celebra lună încă nu mi l-a făcut pane.
rafala gândurilor-mi ce demonstrează zbor
peste agenţii de poezii
aflu că strâmbă tăcerile de nimica doborâte.
fatal mă simt uneori de încerc risipă,
umplând goluri şi arborilor vise
în hanuri de zâmbete să păstrez soarele cuvânt.
las măştile primitive ale gesturilor
să mute iubiri măcinate-n cercuri mov
şi satisfacţia iar mă cuprinde,
de îndată ce văd gândurile-mi polenizând trăiri
neobosind subiectul.

pe gâtul nopţii azvârl
coliere de finisate rugăciuni
gest în absenţă de pedeapsă
când cerbii trec spre lumini dezvelite.
din curbură de emoţie ţes un voal de vis
pradă mă las spontanelor ce mă curăţă
de şedinţa utopiilor zglobii
prin lacrimi şi tiptile gene.
în formă dinamică eu aţipesc,
nopţii consumatoare de stele şi încordări
şi mă bucură asta;
atunci metafore se agaţă de stâlp
ş-o tăcere relaxată din prima undă zburată
din umărul tău ameliorat de cuvinte,
dă-n cuget de galaxie
într-un miraj amplificat de uitare.

totuşi, nu ştiu dacă scriu poezie.
poate doar un tratat de viaţă şi moarte
şi dacă nici asta, atunci tot ce scriu
luaţi-o ca pe o ispită de-a citi
cu şedinţe de emoţii a mă urmări!

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărci pescăreşti

Lespezi bătute de vreme pe vechiul chei
Soarele trecând culmea cerului
Apa ca un vis sublim
Pescăruşi rotind în jurul bărcilor
Erai acolo cu glumele tale
Cu zâmbetul tău obişnuit
Îţi plăcea să mergi cu oamenii la pescuit

Curând şi eu mă voi destrăma în amintiri
Apele vor surâde întotdeauna
Lacurile, râurile şi marea
Poezia mareelor
Focurile de tabără şi lumina lunii
Bătrânul şi marea
Trage năvodul, am prins unul mare!

Barca ta pescărească în amurg

poezie de Joseph Narusiewicz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

A fost o vreme
când mi-aş fi dat
viaţa
pentru un răspuns...
Eram convinsă
că, doar
ştiind foarte mult,
voi putea găsi fericirea.
Acum,
nu mai sunt sigură
de asta, acum,
mi-e teamă să ştiu
ce te-a adus lângă mine,
mi-e teamă
să ştiu ce va urma...
Închid ochii, şi-arunc
tot ce-am iubit, pentru
a supravieţui...

poezie de Any Drăgoianu din Stelele nu mor niciodată (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragul meu...

Să numeri câte stele sclipesc pe cer mereu
Le număr eu pe cele care nu-s...
Tot căutând lumina spre care eu m-am dus
Căci n-am ajuns acolo, dragul meu...

Să numeri anii toţi ce scrişi ne-au fost pe frunţi
Îi număr eu pe cei care mai vin
Şi între noi să faci un pod din flori de crin
Să-ncununeze ale noastre nunţi

Dac-ai să uiţi acum, aminte-am să-ţi aduc
De la-nceput s-o iei fără regret
Purtându-ţi azi iubirea ca pe un sfânt secret
Pe care nu l-a şters al vieţii truc

Când am să-ncerc să număr săruturile tale
Vor naşte-n mine clipe care nu-s
În timp ce tu, încătuşat, de remuşcări sedus
Vei bântui-n văzduhuri ireale

Arată-mi dragul meu, acum, cât m-ai iubit
Căci eu rămas-am astăzi cu nimic...
Doar mări învolburate am tot închis în plic
Temându-mă de valul răzvrătit

Şi de va fi să uiţi, mă poţi uita cu bine,
Eu am să uit doar ceea ce n-a fost...
Voi încerca să-nvăţ ca niciodată, pe de rost,
Să număr stelele, dar... fără tine...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout din Atingeri Divine
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!