Despre cuvânt...

prima greşeală este în cuvânt,
cuvântul spart în mii de cioburi,
din el mii sensuri iau avânt
şi înţelegi în multe feluri

din el se nasc iubiri şi mor,
din el sticlim în miez de noapte,
din el sunt şoaptele în cor,
în spate rupte, descifrate

aşezi în el un sigur sens,
dar când îţi zboară unde cade,
se sparge fără de consens,
în înţelesuri destrămate

se-ntoarce de unde-a umblat
şi te loveşte cu putere,
în sufletul ce ţi-e curat,
amestecat, dulceaţa-i fiere

te miri şi nu ştii ce să crezi,
de ce-ai rostit o vorbă care
a fost cuvântul cum l-auzi
şi-a încolţit noroi şi sare

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început a fost Cuvântul

La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu,
însemna Cuvântul Domnului, acel cuvânt a fost Creaţia.
Dar de-a lungul veacurilor de cultură umană cuvântul
a luat alte înţelesuri, atât laice, cât şi religioase.

A avea cuvântul a ajuns sinonim cu autoritatea supremă,
cu prestigiul, cu incredibila şi uneori periculoasa persuasiune,
cu a avea Ora de Maximă Audienţă, o emisiune TV,
cu a avea darul de-a trăncăni, eventual folosind mai multe limbi.

Cuvântul zboară prin spaţiu, ricoşează din sateliţi,
mai aproape de noi decât a fost vreodată de cerurile
de unde se crede că a coborât.

Dar, după părerea mea şi-a celor ca mine,
cea mai mare transformare s-a produs cu mult timp în urmă,
atunci când el a fost pentru prima dată încrustat în piatră
sau trasat pe papirus, când sunetul s-a materializat pentru privire,
din a fi auzit, în a fi citit prin semne, apoi prin text;
şi a călătorit prin timp de la manuscris la Gutenberg.

Pentru că aceasta este povestea genezei scriitorului.
E povestea care a SCRIS-o pe ea sau l-a SCRIS el întru fiinţă.

poezie de Nadine Gordimer din Scris şi Fiinţă, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un cuvânt

"A fost atâta chiu şi cânt,
Cum nu s-a pomenit cuvânt",
Dar câţi martiri pentr-un cuvânt?
Ce guri ar mai fi mute?
Au cuvintele şi umbre.
Cuvântul – fruct oprit.
Cuvinte – păsări trecătoare.
Cuvântul e ca orbul, nu ştie unde nimereşte.
Un pumn de aur în cuvânt.
I-a fost dat cuvântului să fie scris.
De cuvinte nu te speli.
Există cuvinte ca nodul gordian.
Bate cuvântul în piuă, tot degeaba.
Cuvântul deschide, cuvântul închide.
Cad fără şir cuvinte, necunoscute, omeneşti.
Cuvântul nu simte nici durere, nici milă.
Cuvântul se citeşte lângă lampa amintirilor.
A bon entendeur, salut!

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

afară plouă şi e vânt
lumina a murit şi timpul a tăcut
eu zac pe un ţărm pustiu
la margine de lume, de speranţă
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu ştiu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine şi în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereţi cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
să văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
şi vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi mă dor
de târât prin noroi
mă sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna şi fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe ţărm cobor ades
să spăl sufletul meu
pătat de ură şi noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar şi fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri şi regrete

Ai spus de multe ori " Îmi pare rău!",
Dar eu nu pot să uit sărutul tău,
Te-ai murdărit cu gândul trădării
Şi tot încerci să mă dai uitării.

Ochii tăi verzi ascund trădarea,
Dar n-ai să-ţi găseşti niciodată alinarea,
Inima ta se gândeşte la mine
Şi încă ceva mă leagă de tine.

Chiar dacă ştii c-a fost o greşeală,
Întotdeauna cel ce iubeşte nu înşeală,
Acum crezi că totul a fost o amăgire
Şi ai uitat demult ce-nseamnă cuvântul "iubire".

Uneori în noapte ţi se face silă,
Nu ştii ce e, dezamăgire, ură, milă,
Dar vrei să crezi că îţi va trece
Şi ce-ai făcut, încă te lasă rece.

Acum am găsit o nouă iubire,
Ce-a fost va rămâne doar o amintire,
Ai sfărâmat un suflet ş-acum îl doare,
Că amintirea niciodată nu moare.

poezie de Eugenia Calancea (29 mai 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul risipitor

S-a-ntors cuvântul răsfăţat pe-o parte
Fără să ştii că-n astă tulburată noapte,
El te-a trădat în somn, pe când mă respirai,
Şi şi-a oftat, pe-ascuns, vocala fără grai.

S-a odihnit consoana'n, patul meu, de gene,
A firuit un "hmm", şoptindu-mi de plăcere,
Zadarnic pritoceai pedeapsa lor
Ţi le-am răsfrânt sub pleoape, locutor.

Ai vrut sa-l amăgeşti, înrâurind extreme,
Stigmatizări, exil, sperjur sau anateme,
Atât mi-a fost de-ajuns, ca să-l ajut
Ţi l-am transcris pe buze... convolut.

Şi ai gemut... mi-ai dat, din nou, dreptate
Cuvântul l-am tratat, prescris în noapte
Iar şoapta-ţi dezgolită propăşea vocale
Gesticulând mirări, secate de consoane.

La sân, ţineam respiru-ţi adormit
Şi-am strâns în braţe trupu-ţi istovit
Sperând c-ai să înţelegi că, doar afectul
Îmi va determina cuvântul... nu efectul.

S-a-ntors acasă fiul... cel risipitor...
Cuvântul meu smintit... hoinar de dor
Metonimia lui pe-o veşnic-antiteză
Renaşte-n palma gândului. Termogeneză.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri ucise pe pământ

Doar amintirea poate să-ţi măsoare
Prin viscolul plecării fără sens,
Clipa în care-ai inventat ninsoare
Peste destinul ce ţi l-ai ales.

Doar amintirea te mai ţine minte,
Şi-ţi caută în cioburi de oglinzi,
Sărutul îmbrăcat în vechi veşminte
Cu care iernii veşnice te vinzi.

Şi dacă nu-ntelegi, de vină nu e
Răceala ce-ai lăsat-o în cuvânt,
Ci... poate, o greşeală care-ţi suie
La cer, iubiri ucise pe pământ.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veac de tăcere

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "dacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "nu",
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu,
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "însă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "hai",
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai,
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "pleacă",
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul "taci",
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă "totuşi", să uităm ce-nseamnă "dacă".

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi,
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă,
Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfârşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins,
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte,
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă "lume", şi "avere", şi "putere",
Să uităm cuvântul "dacă", să uităm cuvântul "da",
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru mileniul trei (1984)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul... e un har nepreţuit.
Omul... de cuvânt s-a folosit.
Aşa a învăţat... încet, încet
Să-l pună-n rimă de poet.

Cuvintul poate fi şi înţelept,
Şi poate aduce un strop de fericire.
Cuvântul... poate fi nedrept
Sau poate înfrunta orce urgie.

CUVÂNTUL... poate fi dulce sau poate fi amar...
Depinde cum îl întâlneşti în viaţă?
CUVÂNTUL... poate ţine duşmanul la hotar
Şi prin cuvânt îl poate frige-n faţă.

Tot prin cuvânt răzbim în astă viaţă
Omul îşi varsă oful chiar tot necazul său.
Tot prin cuvânt... o glumă-i schimbă faţa,
Şi tot cuvântul îi face să simtă părerile de rău.

Cuvântul... cel de tată, fără de interes,
Ne învaţă în viaţă cum a ne purta.
Putem tot prin cuvânt scăpa de stress
Şi putem... oricare rău uita.

Ştiţi noi... avem un har şi stăpânim pământul,
E pentru că doar omul a fost cel ales,
El poate prin cuvânt să stăpânească vântul
Şi-apoi... întregul univers.

Voi... nu lăsaţi cuvântul să se piardă,
Din când în când, vă rog să vă rugaţi.
Când prin cuvânt se spun doar vorbe de ocară
Vă rog frumos să nu le ascultaţi.

E minunat cuvântul spus în poezie,
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ni la dat.
Tot prin cuvânt, noi câştigăm iubire
Şi vreau că să-l păstraţi cât mai curat.

Tot prin cuvânt, sau înfrăţit popoare,
Ce stăpânesc pământu-n lung şi-n lat.
Să dăruim cuvântul de onoare
Şi celor ce cuvântul l-au uitat.

Să preţuim cu adevărat cuvântul...
Să-l scriem pe o stea, îl vrem nemuritor.
Şi cei ce vor veni pe urmă
Să afle prin cuvânt, tot despre al lor popor.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima niciodată n-a putut vorbi

Inima niciodată n-a putut vorbi,
Dar Cuvântul a fost rostit, ca tu să-l înţelegi;
Simţi cum inima ţi se frânge-acum, aici,
Deşi-alte inimi sunt întregi.
Timpul ne învaţă zilnic, pe pământ, lumeşte,
Arta care frânge inimi şi le lecuieşte.

Inimă, ai putea fi uneori naivă – şi nu puţin,
Dar ce-ai avut de spus, ai spus de fiecare dată,
Iar ecourile-acelor spuse revin, revin,
Se-întorc mai vii ca niciodată.
Timpul ne-nvaţă arta care-nvie-o inimă-ngheţată.

Limbă, tu poţi exprima doar
Silabe, bucurii sau întristări,
Până când timpul, luminând străvechi cărări,
Va învia Cuvântul iar.
Timpul, un domn atoate-iertător,
Garantează cuvântul cel nepieritor.

poezie de Edwin Muir, 1887 – 1959, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul epigramiştilor

Cuvântu-i ca o ciorbă -
Mixură de idei,
De înţelegi vreo vorbă...
E sare şi... ardei...

epigramă de Rodica Nicoleta Ion din La braţ cu crocodilul, printre catrene şi epigrame
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi de Cuvânt

Cuvântul nu a fost la început
Doar la început;
Cuvântul va fi la început
Şi la sfârşit.
Primul cuvânt a fost despre ce a urmat,
Adică despre sine.
Primul cuvânt nu a fost ceva de felul:
O, ce minune; ah, ce viaţă; mamă ori au!
Acel Cuvânt suntem chiar noi;
Fiecare om e o literă.
Cuvântul a fost la început.
Ne vom găsi noi locul în el,
Până la urmă!...

poezie de Marius Robu din Aproape alb (2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi este trunchiul...

îmi este trunchiul ofilit pe frunze,
în el sunt scorburi de dureri
şi rădăcina toată plânge,
fără lăstari mă tem că pier

îmi este trunchiul fără nici o floare,
ici colo frunze ruginii,
trec peste el vâltori de oarecare,
rezist, dar cât? e greu a ştii

îmi este trunchiul prins de o scânteie,
cândva, de mult, puiet a încolţit,
l-acopăr cu a mea putere,
de iernile cu ger cumplit

îmi este trunchiul aşezat spre cerul,
albastrului prea infinit,
în el mi-e taină, luna mi-e misterul,
atâtor clipe care le-am trăit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunico!

Bunico, te văd şi te admir de multe ori,
Stând singură pe-o bancă într-un parc
Sau cea ce-ţi este mai aproape,
Lângă un bloc, unde este casa ta
Sau pe băncuţa umbrită din curtea ta.

Dă-mi voie lângă tine să stau
Şi să aflu care ar fi neliniştea ta,
Bunico, nu-i aşa că ce urmeaz a depana
Este adevărul multora de seama ta?

Că de dor ţi-e sufletul cuprins
Şi pe chipu-ţi brăzdat de timp,
Lacrimi calde şiruiesc,
Alinarea să-ţi astâmpări?

Că ţi-e dor de casa de la ţară,
De grădina-n primăvară,
De ciripitul din zăvoi,
De liniştea iernii şi serii reci,
Ce-îţi amintesc de-ai tăi iubiţi părinţi
Şi acei oameni simpli şi cuminţi?

Că ţi-e dor de-ai tăi copii,
Departe de tine duşi
Şi-nstrăinaţi prin lume,
Ca-aşa lor le-a fost scris,
Să nu stea aproape de tine?

Că ţi-e dor de-ai tăi nepoţei,
Care nu cresc şi în ochii tăi,
Poveşti de la a lor mamă mai ştii,
Fără să-i poţi îndeaproape iubi şi drăgăli?

În braţe ai vrea tu să îi strângi
Şi un sărut de noapte bună să le dai,
Să îi priveşti în ochii sinceri, vii
Şi să îi vezi cum cresc ei mari.

Şi tristă eşti că nu-s aproape,
Să le-asculţi ale lor şoapte
Spuse noaptea –ntr-un vis,
Când la imagini cu îngeraşi şi zâne,
Pe a lor chip frumos, candid,
Un surâs gingaş apare.

Că ţi-e dor de-o viaţă tihnită,
Cu toţii, de la mic la mare, să fiţi,
Bucuriile să vi le împărtăşiţi
Şi în fericire cu toţii să vă înveseleţi?

Bunico, cu al tău sincer gând
Îi însoţeşti mereu, pe oriunde ei sunt
Şi le doreşti sănătate şi spor în toate
Şi –a lor mulţumire şi împlinire
Îţi umple sufletul de fericire.

Bunico, cu chip blajin şi tâmple cărunte,
Te-aştepţi ca-ntr-o bună zi, ai tăi,
Casa cu a lor prezenţă să ţi-o umple,
Să simţi respectul şi recunoştinţa
Pentru ceea ce eşti tu de fapt pentru ei.

Bunico, icoană sfântă pentru ei tu eşti
Şi întelepiunea ta adunată-ntru-un răstimp,
Te va ajuta să înţelegi că fiecare,
Are-un drum scris sigur de urmat,
Să fii împăcată cu tine şi cu-un suflet curat,
Că-n astă viaţă niciodată nu ai pregetat,
Să te lupţi cu adevărat şi ce-ai avut de dat, ai dat,
Şi cuvântul tău de ei, copii, nepoţi să-ţi fie respectat.

Acum eu plec, dar voi mai reveni
Să-mi povesteşti mai pe îndelete,
De-ale tale reuşite sau poate regrete,
Sufletul să ţi-l descarci şi amărăciunea ta
Să se transforme-ntr-un vis frumos aidoma.

poezie de Georgeta Ganea (30 septembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început de cuvânt...

La început a fost cuvântul, fără de formă, o idee
Cristalizată-n interjecţii ce defineau prima scânteie,
Şi mici scântei extrapolate în doruri, vise, în imagini
Au conturat cuvinte varii în cartea cu-nsorite pagini,

O simfonie de culoare, la începutul de cuvânt,
Era cuvântul celor care au germinat pe-acest pământ.
Crescând, o mare de senzaţii au generat o rapsodie,
Fragment din epopeea lumii, cântând a vieţii... poezie.

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Optimism de pesimist

Să fii printre oameni, să râzi, să vorbeşti
Şi glume şi basme senin să rosteşti
Şi, totuşi, în tine, trăgând tot mai greu,
Să fiarbă tristeţea şi sila mereu.

Prin lume să umbli, cu zâmbet curat,
De tot ce-i prin preajmă să fii fermecat
Şi sfaturi de aur la semeni să arunci –
Când nu ştii de unde – şi unde te duci.

Să fii optimist, să fii foarte-atent,
Nicicum, niciodată, să nu pari absent -
Când singurătatea te sapă avan
Şi somnul ţi-e, zilnic, feroce duşman,

Şi sigur pe tine, să-arăţi orişicând,
Jignirea şi ura s-o-ntâmpini zâmbind -
Când vremea te-mpinge, parşiv, spre neant
Şi toţi cei de-aproape te-njură savant.

Răbdarea să-ţi fie la cheie breloc,
Să crezi în visare, să crezi în noroc -
Când tu ştii, prea bine, că totu-i meschin
Şi scârbe, în valuri, din zare tot vin...

În lumea aceasta, prea plină de proşti,
De vrei să fii sincer – doar ura cunoşti
Şi singur, în tine, te-nchizi tot mai des -
La mijloc, e-n toate, vulgar interes.

Iubirea-i o vorbă, rostită cu sârg –
Dar goală de sensuri, când ura dă-n pârg...
Hai, suflete, ajungă-ţi atâta bocit –
Amestecă-te-n humă - şi pari fericit!

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinos cuvântului

la 31 August - Ziua Limbii Române

mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers,
un univers în care fiecare cuvânt nerostit capătă nuanţă de vers,
un vers ce dă sens şi rost existenţial formalităţii cu nume de trup trecător –
(mormanul de materie destinat purificării prin putrefacţie).

mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un univers,
un univers în care cuvântul se transformă-n lacrimă,
o lacrimă ruptă din nemărginire de univers.

mi-e sufletul o colonadă ce dă sens şi rost sufletului meu
în cuvânt
vers
lacrimă
Univers

... un univers în care

cuvintele ce se preling din ochi,
din suflet,
din trupul dezgolit,
le regăsesc în rostuirea cuvântului dintâi,
cuvântului nedefinit şi nerostit
(de teama neputinţei de-a silabisi cuvântul de-nceput, cuvântul de sfârşit)
când eu le căutam în întruparea celor morţi din cei vii,
şi-mi defineau durerea, durerea ascunsă printre semne mii-
în alte cuvinte ce le-au adus,
alte cuvinte care s-au spus,
alte cuvinte ce au răpus iubiri neîncepute,
de teama neputinţei de-a iubi,
din preaplinul iubirilor trecute,
iubirilor tăcute şi nerostite...
te caut cu neputinţă printre cuvinte.

poezie de Stelu Pop din Cine sunt eu? (19 mai 2016)
Adăugat de Stelu Pop
Comentează! | Votează! | Copiază!

sinonim

Un sinonim este un cuvânt pe care îl foloseşti când nu ştii cum se scrie cuvântul la care te-ai gândit prima dată.

definiţie de Burt Bacharach
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul lui Dumnezeu a fost primul cuvânt rostit...

aforism de Corneliu Vornicu (23 martie 2021)
Adăugat de Corneliu Vornicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se poate considera că raportul dintre comic şi cuvântul de spirit constă tocmai în acţiunea spiritului asupra persoanei a treia, conform mecanismului plăcerii comice. Dar nici vorbă de aşa ceva: interferenţa cu comicul nu este valabilă pentru toate spiritele, nici măcar pentru majoritatea lor; de cele mai multe ori, cuvântul de spirit poate fi clar deosebit de comic. Ori de câte ori cuvântul de spirit nu ia forma nonsensului, deci, în cazul spiritelor aluzive şi cu două înţelesuri, nu constatăm la ascultător ceva asemănător efectului comic.

Sigmund Freud în Eseuri de psihanaliză aplicată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!