Îmi caut locul sub soare

Poate că vara mă alungă,
plec undeva sau rămân pe dinafară.
Când mi se aprind felinarele de noapte,
fug burduşit de întâmplările trăite
unde mă cheamă destinul corupt
şi las totul pe seama lui.
Întotdeauna până nu văd cu ochii prăpastia
nu ştiu că există..

Vara mă scoate totuşi din minţi
cu ispitele ei goale de conţinut,
arunc nisipul în ochii duşmanului
intru sălbatic în jungla lumii reale
cu toate abilităţile căpătate-n timp
şi nu mă las furat de împrejurări.

Îmi caut locul sub soare, la umbră,
aştept să mă acopere toamna bogată
cu pledurile ei pregătite de sărbătorile de iarnă
şi ascuns în cuvinte de suflet
încep să le topesc în poeme.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (11 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt prezent

De la naştere m-au lăsat să aştept
m-au învăţat să mă lupt cu timpul,
porţile la care bat se deschid greu,
dar trebuie să intru.

Sunt prezent
în toate întâmplările şi ele mă încearcă
şi chiar dacă mă rănesc
lupt până la epuizare.

Strig cu revoltă,
nimic nu mă opreşte în loc
şi nici nu mă tem
când îmi topesc seva
în fiecare cuvânt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vara în care am încetat să o mai caut. Când am încuiat toate uşile, am spălat paharele de vin, am ascuns toate discurile. Vara în care nu am putut să arunc fotografiile, dar am reuşit să nu le mai privesc, să nu le mai trăiesc. Vara în care m-am scos singur de sub dărâmături, fără să o mai aştept pe ea să vină să mă salveze. Atunci am început să trăiesc din nou, dar altfel. Involuntar am început să trăiesc prin ea, chiar dacă ea încetase să-mi mai fie stâlp. A fost momentul în care ea s-a mutat de lângă mine, undeva... în mine, pentru că abia după ce am pierdut-o, am reuşit să o cunosc cu adevărat.

Andreea Blându în In Tempora
Adăugat de Andreea Blându
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu se vede şi nu se simte

gândesc şi privirea-mi rămâne fixă
încep cu o căutare-n memorie
şi fac legături între cunoştiinţe

adaog ce ştiu şi ce vreau să ştiu
fac o sinteză din care să se nască
forma logică de recunoaştere
în care numerele şi semnele
capătă semnificaţii
de întrupare abstractă

dincolo de ele Dumnezeu
verifică
tainele creaţiei sale.

mă infiinţez în fiecare gând
pe cele exagerate nu le selectez
cu restul nu ştiu ce să fac
poate scapără undeva o idee
dar nu mă pierd în aşteptare
schimb mereu întrebările.

acum forţez necunoaşterea
până mai există
până îi sar cercurile strâmte
de pe rotundul împerfect.

găsesc că lumea nu e pe gustul meu
e prea închisă-n geometrii

am tăcerea pusă sub cupole
o explicaţie nu poate fi definitivă
ce nu se vede şi nu se simte
este totuşi la locul său ascuns
de unde trimite semnale.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o umbră de lumină

Încercam să te caut deseori seara
în nedecisele hotare dintre zi şi noapte
când concentrat peste măsură amurgul
pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare.

Tu eşti femeia vinovată de dragoste
care omori ceaţa cu ochii pătrunzători
şi te ascunzi în lumina din lanurile nopţii.
Sunete de crin te învăluie-n taină,
scoicile subtiorilor ţi se deschid
şi pleaca odată cu ele întunericul.
Noaptea, din frica de refuz a lunii
de a lumina fântânile răzleţe
pe unde mersul tău e cu miros de salcâm
mă face să te aştept
în praful drumului,
iar tu vii întotdeauna nepăsătoare
ca o umbră de lumină.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (12 noiembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin-când vine toamna

Nu-mi ajungi şi n-avem timp
În fiecare scurtă zi,
Aşteptăm nopţi mai lungi
Să ne putem şi noi iubi.

Mi-a căzut pe gură frunza
Unui ultim arbor frânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ

Ia-ţi pe umăr haină groasă,
Ia-ţi flanelul tău răsfrânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Desfrunziri – eu mai mor tu mai mori,
Înfrunziri – şi-nviem uneori.

Mi-a căzut în noapte mâna
Când am vrut să te descânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Unde e căldura verii,
Paşii noştri unde sunt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Desfrunziri – eu mai mor tu mai mori,
Înfrunziri – şi-nviem uneori.

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe faţa albă a hârtiei

Caut ca silabele să fie în acelaşi număr
într-o clasică cadenţă,
mă scot din minţi tehnicile depăşite
de subiectul care lipseşte.

Pe faţa albă a hârtiei
cuvintele sunt răstignite întâmplător,
mă strecor printre ele
să le număr şi măsor paşii.

Gândesc totul într-un creuzet
în care amestec silogistic ideile
până la conservarea înţelesului abstract
în buclele viitorului apropiat.

Afinitatea, chiar plăcerea lecturii
îmi aprind imaginaţia mai departe
şi lumina pe care o arunc întru iubire
vine din adâncul memoriei reale.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama, Vara, Eu

Mama care urăşte furtuna,
Agaţă suspicioasa zilele de vară
Şi le scutură, una câte una,
Scrutând ciorchini de nori pitiţi pe cer;
Dar când toamna se-ntoarce iară
Şi încep ploile, şi aerul lipsit
De păsări se-ascute de ger,
Ochii ei se-nseninează subit.

Eu, fiul ei, născut vara, de vară iubitor
Mă simt mai liniştit din multe aspecte
Atunci când frunzele vor fi ieşit din decor;
Prea adeseori zilele verii apar
Ca emblema unei fericiri perfecte,
Căreia nu-i fac faţă – trebuie să aştept
Un timp mai fricos, placid, mai neclar:
Toamna ca o stare şi ca un concept.

poezie de Philip Larkin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iertare definitivă

Noaptea mă mai consolează încă,
împart cu tine inima să nu ajungă în beznă,
iertarea din suflet este definitivă
ca şi timpul care trece nepăsător
prin ochii tăi trişti în oglindă.

Mă rotunjesc în cercurile lumii
încerc să-mi ocrotesc lumina
şi-mi caut locul
în dragostea care m-a rostuit de la început
dincolo de cuvinte,
crezul meu este din ce în ce mai viu,
sunt ca o pasăre care-şi hrăneşte puii
dintr-un zbor fără prihană.

Şi când totul e destinat sfârşitului
cresc din mine alte aripi
fără frângeri,
doar viaţa şi un poem dăruit ei
cu iubirea mereu apropiată de suflet
mă străbate.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aura luminii

Am ascultat firele de iarbă cum cresc
glasul florilor în dimineţile de mai,
şi-mi place să-ţi văd ochii înrouraţi de bucurie.

Simt cum se aşează-n memorie fiecare gând
cu câte o dorinţă ascunsă,
vreau să arunc pe geam întunericul
să rămân în aura luminii din interior.

M-am petrecut în cuvinte,
sunt mulţi care o fac bine,
păsările cântă frumos şi nu se opresc,
doar când îşi pierd cerul
şi cad la pământ.

am învăţat să cobor
în adâncul sufletului,
să urc treptele iubirii în fiecare zi
şi să aştept partea de privire
cu răbdarea tăcerii din surâsul tău
ce mă cheamă,
să deschid aripile şi să zburăm împrteună.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâta vara (poezie în grai bănăţean)

Atâta vară am dă strâns
În pumnii mei atât dă goi
Sâmt seru supt atâta plâns
Scoboare, s-ogene în noi...

Atâta vară pringe glas
Şî satu lacom o înghice,
Şelaină vara fără şeas
Ascunge umbre prăsăgice...

Mă caltă vara sub tălpoane,
Nişi soarilii n-ostăneşce,
O sâmt în mine cum gorgoane
Ş-atâta umbră prăsăgeşce..

Atâta vara aş dăspringe
Sămne dă foc îs prăstă tot,
Şî vara toată mă cupringe,
M-aş lăpada dă ea, nu pot...

Atâta vara arge şeasu,
Pierdut dă mine la hotar
Dân soare îm aprind limpaşu
Noptî pierduce in zădar!

Atâta vară-am strâns şî dau
Dau multă lumii dă mă are
Şî noapcea mă aşceaptă-o iau
În braţă, lăpădat dă soare...

poezie de Sergiu Boian
Adăugat de Sergiu Boian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori sub gheaţă

M-am dus în priveghi la un mort;
şi mortul nu era altcineva,
decât eu.
Am murit într-o iarnă
când totul a îngheţat în mine...
A început să-mi îngheţe voinţa
şi-ncet, încet, toate simţurile au cedat,
Gheaţa mi-a atrofiat orice muşchi
şi nu mă mai puteam mişca;
Acum îmi îngheaţă ochii...
Doar ei au mai rămas vii,
Însă acum se sting în negura gheţii,
pentru a nu mai vedea mortul
pe care am început
să-l priveghez cum se descompune
într-o iarnă...
Se ofilea
de nepăsare şi durere.

Am chemat bocitoarele,
ca să nu-mi îngheţe ochii;
Ele au luat banul,
au bocit,
au cârcotit în faţa nebuniei
şi au plecat.

A venit o babă
să-mi dezlege mâinile şi picioarele
dar baba a vrut să-mi acopere ochii
cu nişte monede vechi...
Babele sunt rele;
Acoperă orice scânteie de viaţă...

Mă priveghez pe mine cum dorm...
Oare cât va mai ţine iarna?
Lumânarea e pe terminate
şi mi-e teamă
de noapte.
Mi-e somn
şi mi-e teamă să nu-mi pierd ochii...
Am ajuns să priveghez
un mort,
într-o iarnă amară
şi neputinţa
mi-a furat ochii.

Acum aştept,
aştept să izbucnească vulcanul
ce a mocnit sub gheaţă,
să deschidă drumul stelei,
să deschidă ochii mortului
şi să-i dezlege simţurile;
Cei care au scânteie
înfloresc şi sub gheaţă,
topesc totul în jur;
Iar mortul... îşi scutură vălul
şi aleargă;
Aleargă spre infinit.

poezie de Ana-Cristina Popescu
Adăugat de Ana-Cristina Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu şi ea nu mai eram

Ea îmi strânge dorinţele în palmele asudate
şi gâdurile se cuibăresc sub streaşina pieptului
marea în care se scaldă e jovială
are bucuria soarelui căzut în ape
şi aşteptarea i se pare prea lungă
cât o noapte de singurătate
când oraşul îşi închide porţile
şi străzile rămân pustii.

Dimineaţa când oraşul se trezeşte din somn
ea porneşte să vadă ce s-a întâmplat.

Era ziua cu foi volante aruncate pe podea
şi ea observat că sunt nescrise,
eu nu mai eram
plecasem devreme să o caut
şi ea nu era nicăieri.

Nu ştiu unde s-o caut
acasă n-a mai venit
ori poate eu am uitat unde are casa.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-o fi o fi

am pierdut din gânduri stăruinţa
concentrarea pe un ideal
am rămas cu ce-o fi o fi
nu mai încep nicio zidire de viitor
dar mă păstrez în casa veche
încăpătoare pentru suflet

lipsit de prejudecăţi
mai fac un timp eforturi
dar fără să mă hazardez prea mult
îmi forţez cât pot norocul
până cad în genunchi fără cuvinte
şi caut zile umbroase

sunt doar un om supus greşelii
cu gustul otrăvit de amarul durerii
închis în singurătatea provincială
precum un uitat de lume
aruncat cum o frunză toamna
în ploaia bolnavă şi tristă

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În grădina cu magnolii

Nu, nu mă mai cuprind voluptoasele porniri
din serile când ea aştepta
în grădina cu magnolii,
pe o bancă unde şi azi o mai caut
şi nu ştiu cum de se întâmplă.
Acum noaptea-i tristă, grădina singură,
nu mai păstrează aroma visului parfumat,
doar cuvintele spuse care strivesc
fantome de ceară şi câteva gânduri ispită
care se adună târziu sub lustra de fier
zâmbitoare-n lumină.
Nu mă părăsiţi păsărilor, le strig,
vine gerul iernii, aşteptaţi
în tufa deasă de lonicera,
ascunse în ramuri.
O să vă rup din pâinea mea zilnică,
o pun pe masa săracă, firimituri
şi poeme neterminate.
Să nu ne acopere liniştea urâtă,
chemati şi voi de pe drumuri femeia.
Eu rămân aici,
să nu se stingă focul poeziei,
poate în călătoria prin stele
mă va zări şi-mi va trimite prin voi
o bucurie care să topească
îngheţul din cuvinte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (27 martie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina capătă darul cel mare

Abia aştept vara, să-mi cumpăr păsări de noapte,
nu vreau să mă deranjeze ziua
în care-mi construiesc realitatea
şi rămân îndatorat la sentimentele oraşului.

Nu cunosc obârşia ideii care mă obsedează
poate sunt mai altfel decât ceilalţi
şi mă războiesc cu ielele lunii,
mâinile mele se agaţă de toate înserările
cu patima celor care iubesc pe furate.

Poate mă vei găsi nevinovat,
în alcovul tău plin de isomnii luminoase
sper că ai rămas în credinţa obişnuită
în care şi eu cred mai des decât spun,
mă rog pentru alţii mai mult decât pentru mine
şi aştept tăcut în fereastra unui vis
să se împlinească ce am gândit fără să ştiu.

Într-un final care nu doresc să se grăbească,
aş îndrăzni să opresc erorile la barieră
până trece trenul agoniilor de primăvară
şi nu opreşte în gările nepământene.

Anotimpurile trec fiecare cu angoasele sale
şi nu au niciun Dumnezeu atât de mărinimos
care să ne recunoască îndatoraţi la iertare,
ne lasă să ne zbatem în păcat
şi să-l recunoaştem singuri.

Lumina capătă darul cel mare
dintr-o împărăţie venită de la începăuturile lumii
în care totul se face şi se desface
prin cuvântul gândit, apoi rostit şi prin faptă,

nu-ţi trebuie aripi să zbori
doar suflet divin
ce te înalţă la cer.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima oră

se cerne pe tâmple amurgul
se aprind stele pe boltă
aştept să se facă tăcere, să plâng
zăbovesc la intrare
nu am timp să rămân
ceaunul arde pe sobă
eu caut în cenuşă linguri de lemn
cerul mi-e astăzi vecin în tinda durerii
aştept să mai plec şi totuşi revin
uneori adun lacrimi pe geană
să hrănesc uscatele lumi
mai ninge o oră
timpul a uitat să se culce
bate un clopot în biserici de suflet
ard îngeri pe drum
o oră a trecut
aştept să mai vină un an, în zadar

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima oră

se cerne pe tâmple amurgul
se aprind stele pe boltă
aştept să se facă tăcere, să plâng
zăbovesc la intrare
nu am timp să rămân
ceaunul arde pe sobă
eu caut linguri de lemn
cerul mi-e astăzi vecin în tinda durerii
aştept să mai plec şi totuşi nu vin
uneori adun lacrimi pe geană
să hrănesc uscatele lumi
mai ninge o oră
timpul a uitat să se culce
bate un clopot în biserici de suflet
ard îngeri pe drum
şi mi-e frig
o oră a trecut
aştept să mai vină un an, în zadar

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum s-a scris mai înainte de noi

Lumânarea se stinge lângă crucea de piatră
roasă de timpul sălbatic,
greierii din umbră anunţă înserarea.
Chiar dacă încerc să descifrez un nume
rămân cu aceeaşi durere,
totul s-a împlinit
cum s-a scris mai înainte de noi.

Mă apasă o vagă tristeţe
cu aripile rupte,
cu inima strânsă fără să ştiu de ce
plec mai bătrân decât sunt,
crucea mă apasă pe umeri
cu o povară grea atât de străină
că străin mi se pare şi drumul.

Nu ştiu dacă o să mai revin,
de pe acoperişul veacului trecut
lumina se teme să mai coboare
ascultă glasurile din pământ şi plânge

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară târzie

Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parca văd cum plecai pe nisip – strigau,
strigau şi piereau în septembrie mâinile tale.

Nu mai ştiu ce-a urmat după tine.
Poate un gol, poate păsări sau vânt.
Te-am chemat încă mult timp şi nimenea nu-mi răspundea,
până când într-o noapte a răspuns pentru tine zăpada.

Ar fi fost să te uit ori să-mi spun
ca-ntâlnirile noastre n-au fost decât visul grădinii aceleia,
că volutele sânilor tai nu erau decât umbletul lunii prin apă,
surprins de un tânăr.

Dar vara de câte ori trece şi tremură-n zare
din nou bănuindu-se toamna cu capul tău roşu,
văd iarăşi nisipul acela, văd iarăşi cum pleci - şi strigă,
strigă pierind în septembrie mâinile tale.

poezie clasică de A.E. Baconsky
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumânări neaprinse

În fiecare primăvară florile de pe mormântul tău miros a tinereţe pierdută,
aştept ca în locul lor să apară degetele tale, ochii tăi.
aud cum strigi sub muntele de pământ cuvinte de iubire aşa cum nimeni viu
nu poate rosti.
mă rogi să gonesc veşnicia,
să mă lupt cu Dumnezeu.
îţi promit cu ochii la cerul bandajat de nori purpurii lucruri imposibile
şi plec să unesc aşteptarea cu neuitarea
în apropierea Ursei Mari...

vara vine ca o prostituată fardată, cu sânii goi şi buzele pline de piercinguri argintii
atingerea ei nu mă sperie, cuvintele ei nu mă dor.
stăm îmbrăţişaţi fără să ne iubim aşteptând ca unul din noi să cedeze
înainte de sfârşitul lumii,
şi asta e divin.

toamna se cuibăreşte în biblioteca fără cărţi.
amăgeşte muzele abandonate de zei.
ne mângâiem un timp aşteptând că Pan să domolească toţi caii sălbatici ai stepei
cu poemele mele încă nescrise.

iarna mă întorc la tine neştiind pe cine să mai mint ca viaţa are vreun rost fără iubirea ta,
lumânările nu ard din cauza vântului şi a tăcerii
dar tu mă ierţi zâmbind fericită că nu te-am uitat.
disperat că anotimpurile au îndrăgit durerea celor ce s-au sinucis
mă acopăr cu zăpada amară şi stau lângă tine
până ard toate lumânările.

poezie de Eduard Dorneanu (9 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!