Cu un pas mai aproape de cer

Pământul – îşi ia cu regularitate înapoi –
tot ce din trupu-i a fost zămislit:
cocioabe, palate, zgârie nori –
şi nu în această ordine...
şi lutul celor care...
cu mână vrednica – le-au ridicat –
spre a fi cu un pas...
mai aproape de cer.

Naivă şi zadarnică trudă!
Cerul este atât de înşelător!
Undeva... la orizont – pare – că se uneşte
cu Pământul.
Acolo, toate visele prind aripi
şi pot zbura – spre slava împlinirii!

Darnic şi rodnic este Pământul
pe care-l strivim făra urmă de resentiment...
cu tot ce ne stă în putere şi putinţă:
piciorul încălţat cu opinci
sau pantofi de firmă...
căruţe şi cai de povară –
maşini luxoase aflate în mare vogă,
tractoare ce „ară“ faţa pământului,
aerisind-o din când în când...
tancuri cu şenile – ce netezesc
„zbârciturile“ bătrânei Terre –

....... Neobosita „Cale Lactee“ –
le îndură pe toate cu stoicism.
Prea multă durere însă
face ca rănile să-i sângereze –
ţâşnind din adâncul sufletului...
ca o lavă fierbinte, incandescentă – topită –
în plânsu-i ce-a clocotit atâta vreme – în tăcere!

Misterioasa „zestre“ oferită de inima largă
a Pământului...
Natura – logodnica pe vecie a omului –
cu dărnicie,
va hrăni şi adăposti pentru o vreme...
făpturile noastre, atât de vrednice –
şi-atât de...
Efemere!

poezie de Valery Becart
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantec

N-a fost să fie mai frumoasă pasăre decât omul
Inima lui cuib de nesfârşite iubiri
Cerul, corola albastră pe care se aşează norii să plângă
O imensitate pământul cu greieri cântând,
Lasă-ne Doamne mereu liberi
Azi şi mâine şi poimâine,
E-o vreme când vom zbura singuri spre Tine.

Dumnezeu din când în când
Obişnuieşte să ia câte o mână de stele
Blajin, le împrăştie peste pământ
Răsar atunci oameni lumină...
Ia uite-i cum aleargă mângâind ierburi,
Nu-i aşa Doamne că pământul e-o minge?

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Ildico Asandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conspiraţie de primăvară

s-a deschis pentru o clipă
pământul,
ca o rază de transcendenţă
spre un orizont purtat de vânt,
spre orizontul tot mai îndepărtat
la care nu ajungi niciodată
în viaţă,
nu în viaţa asta,
spre Fata Morgana,
spre fata în alb,
spre fata din vis,

s-a deschis lumina interioară a pământului
pentru o secundă spre
toate florile albe
spre toate zările albe,
spre toate păsările albe,
şi nopţile de mai,

speranţa,
ca o primăvară,
ca o mireasă
îmbrăcată conspirativ
în flori de cais.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la capătul trenului, din ultimul vagon, resimţi cel mai acut senzaţia părăsirii. Acolo realmente îţi fuge pământul de sub picioare, traversele se succed atât de repede încât nu le mai poţi distinge, şinele lucesc până departe, înapoia ta, întreg peisajul pare să se mistuie într-un vârtej ameţitor, în vreme ce tu simţi cum te învăluie o tristeţe moleşitoare, lăsându-te cuprins de sentimente amestecate, ca şi când o mână nevăzută te-ar trage înainte iar alta te-ar împinge înapoi, spre locul pe care tocmai l-ai părăsit.

Mihail Mataringa (25 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

ETATE

Atâtea ere ce s-au scurs
Cine le are evidenţa?
Tu omule, Pământului
I-ai smuls
Doar existenţa.
Un miliard de ani,
Aceasta este oare vârsta,
Bătrânei noastre Terre?
Eu nu îmi spun acelaşi lucru,
Ea a avut şi are
Enigme şi mistere.

Dacă ar fi după mine
Pământul ar fi tânăr
Nu i-aş da mai mult
Să zicem, douăzeci de ani.

Şi secoli se rostogoliră
Mereu pe suprafaţa
Veşnicului Pământ.

1963

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilă

De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar şi-n această dimineaţă
Pământul şi-a-nălţat reverul,
La gât şi-a pus fular de ceaţă.

Şi toate văile-şi îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Şi roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i ţâvnoase!

Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii traşi vârtos pe frunte,
Priveşte spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.

A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu ştiu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.

La stele şi la Doamna Lună
A pus de strajă nori şi vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.

Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.

Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde şade adevărul.

S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârşit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!

"Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanţă,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanţă.

Nu fi gelos! Doar ştii prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n braţe eu trăiesc."

Măreţul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toţi norii negri-a alungat
Şi Soarele-a umplut Pământul.

poezie de Mariana Dobrin din Raiul cuvintelor (9 august 2005)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetele Pământului

Când Pământul începe a cânta,
ies flăcări, aruncând jucăuşe plete
ce se transformă-n cenuşă
şi dansează şi dansează
până la eliberarea trolilor
când se descarcă Pământul
făcându-şi muzica cunoscută.
Ca omenirea să o asculte,
muzica răsună şi zboară,
însoţită de flacăra vie
din adâncurile albastre ale pământului.
Fierb apele ce aruncă nor cenuşiu
care pătrunde în oasele
celor ce nu cunosc muzica Pământului
şi nu ascultă glasul divin
ce izvorăşte din inima Soarelui,
aşezându-se la picioarele omenirii
doar, doar, vor înţelege muzica planetei
şi glasul divin izvorât din adîncurile vieţii.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva pământul străveziu

A fost cândva pământul nostru străveziu
ca apele de munte-n toate ale sale,
în sine îngănând izvodul clar şi viu.
S-a-ntunecat apoi lăuntric, ca de-o jale,
de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu.
Aceast-a fost când o sălbatică risipă
de frumuseţi prilej dădu întâia oară
păcatului să-şi facă pe sub arbori cale?

Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară,
ştiu doar ce văd: sub pasul tău, pe unde treci
sau stai, pământul înc-o dată, pentr-o clipă,
cu morţii săi zâmbind, se face străveziu.
Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci,
arzând se văd minuni – prin lutul purpuriu.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi iată copila împletind cu migală floare dupa floare în interiorul copacului, alături de spiriduşi care fuseseră şi ei cândva oameni pe suprafaţa pământului; aveau trupuri şi aripi de floare aleasă cu grijă, să poată zbura pe vreme de arşiţă şi pe timp de furtună oriunde era nevoie de flori pentru a lumina pământul.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019, Povestiri cu tâlc de copil
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

lipit pământului

aripi
înmugurind fragile
în umilinţă, vor învăţa
înălţimi
cât de jos e pornirea
câtă irosire, zbatere
cheamă
cerul râvnit…
până acum, am găsit doar
ceea ce dezbină iubire
şi oameni
ce-i uneşte voi ştiţi?!
M-aş ascunde o vreme
în rănile voastre
mi-aş învăţa mugurii
pulsul nevoilor voastre
apoi
aş năzui să urc
cine-mi va spune încotro-ul?!
sau nădejdea va rămâne nădejde
şi atât?!
Nu, nu-i norocul ce-ar putea
s-o schimbe în Cale…!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se scutură pământul

Când se scutură pământul
Toată lumea se-înspăimântă.
Îl roagă pe Domnul, Sfântul,
S-alunge urgia cruntă.

Mintea se înnegurează,
Cerul se întunecă,
Pământul sub noi vibrează
Şi-în vale alunecă.

Cu el odată se prăvale
Aşezările lumeşti.
Distruge totul în cale.
Chiar şi vieţile-omeneşti.

Când vulcanul izbucneşte
Lavă către cer aruncă.
În jur totul pârjoleşte,
Viaţa o preface-n stâncă.

poezie de Dumitru Delcă (23 noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă, cu ochii minţii, am privi Pământul începuturilor vieţii, sau am face o călătorie prin tunelul timpului cu 3,5 – 4 miliarde de ani în urmă, am avea în faţă o imagine cutreurătoare faţă de care imaginea Infernului lui Dante ar fi de-a dreptul ademenitoare. Fulgere şi trăsnete înfiorătoare se întreceau cu erupţiile vulcanice zguduitoare şi apocaliptice, aruncând în afară, din pântecele Pământului, râuri de lavă incandescentă ca nişte uriaşe limbi de foc, topind tot ce întâlneau în cale, urmate de valuri de pietre şi cenuşă vulcanică, într-un asurzitor şi halucinant dans al replămădirilor.

Lucian Gavrilă în Miracolul vieţii, miracolul eredităţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii
Adăugat de Călin Ciprian Cugerean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a fost mai bun

Ce-a fost mai bun, darurile tale au fost,
toate aceste minuni, slava pământului -
gestul rece, neprihănit, de pământ, al izvorului,
luminoasele cupe-ale florilor pline de soare
şi primul surâs al copilului la glasul matern,
şi fericita privire în rugă extatică,
şi visul din cântecul păsării peste vecie -
nu mă pot izbăvi, când tu eşti departe.

poezie clasică de Emil Boyson din Din poezia de dragoste a lumii (1965), traducere de Maria Banuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistere

Sus, în 'naltul cerului,
Deasupra Pământului,
Sus, pe bolta cea senină,
Ce de oameni nu-i străină,
Stau de veghe nopţi în şir
Neobositele făclii,
Înşirate pe un fir,
Firul de mătase al nopţii.
Şi cu astfel de mărgele
Perdeaua nopţii e ţesută;
Ele-s minunatele stele,
Ce stăpânesc zarea tăcută.
Pe Pământ totu-i pustiu
Şi cuprins de nemişcare,
Privind sus, pare mai viu
Cerul cel plin de mistere.
Doar Pământu-i adormit
Şi-n tăcerea lui absurdă,
Uită de faimosul infinit
Şi pare a fi o planetă surdă;
Surdă, adormită, mută,
Dar zarea albastră o înfruntă.
Şi-şi arată tot ce are
Mai frumos, mai de mirare.
Toate minunăţiile
Şi miracolele toate,
Le adună cu miile,
Le adună în fiece noapte.
Dar cine să le privească
Din lumea cea adormită?
Cine să le preamărească,
Când e lumea obosită?
Cine doreşte a vedea
Minunea bolţii – o stea?!
În a nopţii grea putere
Şi în adânca tăcere?
Cine să cunoască vrea
Şi doreşte ca să ştie,
Poate să privească o stea
Şi a ei minunăţie.
Dacă-ţi trezeşte interesul
Mai poţi afla chiar şi restul:
Într-o carte de astronomie,
Găseşti informaţii – o mie;
O mulţime ordonată,
Ca la carte aranjată;
Asta-i o poveste aparte,
Ce e scrisă ca la carte.
Dar în cartea naturală
E-o altfel de-ngrămădeală,
Care-n loc să lămurească
Toate lucrurile-n parte
Şi-n loc să le limpezească,
Le încurcă, tot ca-n carte!
Însă totul se descurcă
Dacă ai răbdare multă.
Căci ştiinţa aşa este,
Nu-i doar o simplă poveste.
E ceva mai complicată,
Dar poate fi descifrată,
De-o minunată fiinţă,
Ce-i făcută pentru ştiinţă.
Omul e fiinţa care
În taine poate pătrunde,
Omul e-o creaţie mare,
Nimic de el nu se ascunde.
Fiindcă umana făptură,
De curiozitate împinsă,
Înţelege întreaga natură,
Ce se recunoaşte învinsă.
Însă nu-n totalitate,
Ci numai în mică parte.
Căci natura îşi păstrează
O parte din a ei putere
Neînvinsă, dar treptat cedează,
Spre a omului plăcere.
Şi când totu-i cunoscut,
Omul priveşte satisfăcut,
Cu ochii săi luminoşi,
Ai omului ochi frumoşi.
Două stele vii, aprinse,
De întuneric cuprinse.
Dar în bolta cea cerească
Minunea pare să crească.
Cu cât ceru-i mai cunoscut,
Cu atât ne ascunde mai mult.
Dacă ceva s-a lămurit,
Apare altă taină mai mare;
De şi aceea s-a limpezit,
Apar multe alte semne de-ntrebare.
Natura ne demonstrează
Că multe secrete şi le păstrează
Mai intacte ca oricând.
Ea ne arată neputinţa
Omului în faţa ei,
Atâta vreme cât ştiinţa
Nu dă răspunsuri cu temei.
Căci natura-i mai puternică,
Chiar dacă-i şi darnică.
În Univers ea e stăpâna
Şi aşa va fi întotdeauna!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-am intalnit cu Soarele,
In sfârşit!
Îl pândisem de atâta amar de vreme,
Voiam să îl văd
Şi nu oricum,
Să-mi răzbun neputinţa,
Voiam sa îl văd în timp ce se naşte,
Roşu, mic, neputincios,
Cu zbârciturile prevestitoare de vremi lungi pe chip,
Plângând neştiutor, dintre brazdele dureroase de mare,
Ce-l tot năşteau,
Şi să-i spun:
"Vei muri diseară, Luminosule!"

M-am întâlnit cu Soarele
Şi nu oricum!
Eu, adult, om în toată plinătatea puterii omeneşti,
Încălţat cu pantofi noi,
Un OmFrumos, când cântând, când înjurând şi plângând,
Dar frumos;
El, Nou-născut roşiatic,
Desculţ,
Surd şi mut, hlizindu-se cu ochii de văpaie
Către lume,
Nicicând cântând, nicicând înjurând,
Nicicând plângând.
Îmi propusesem, de atâta amar de vreme, să-i fac în ciudă,
Să-i cânt, spre exemplu, chiar aşa, să-i cânt,
Îl văzusem de atatea ori mare şi luminos,
Mă văzuse de atatea ori mic şi trecător,
Indiferent câtă pâine frământasem trecătorilor,
Nu luminasem şi nu crescusem,
Tot cât o fâlfâire de aripi aveam să trăiesc,
Tot cât o umbră aveam să folosesc.

M-am întâlnit cu Soarele!
El se năştea, eu nu,
O dată pentru muritori, veşnic pentru zei,
Aşa e rânduiala.
Preţ de o clipă am râs inutil la zbaterea lui,
O clipă doar, până ce, pâş, pâş, arzând vălurile ce-l născuseră,
S-a prins de băierile cerului
Şi s-a tras uşor în sus,
Deodată cu suflarea apelor,
Abandonând tot pământescul.
Eu... tot o fâlfâire de aripi, tot o umbră.
"Las-o de mâine! mi-am zis.
Las-o de mâine!"
Aşa că, musai să mai trăiesc o zi,
Mi-am amânat răzbunarea pe mâine.

poezie de Alina Neagoe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscruce

Iată locul dintre nicăieri şi niciodată
Răscrucea vieţii mele
unde niciun drum nu se opreşte
Iată eu îţi prezint trecutul
Negru cu ochi albaştrii de oţel - ura
Biciul tremură încă în mâna sa crispată
Vezi, el calcă în picioare
toate visurile mele de libertate
el îmi ară măruntaiele semănând grânele violenţei
Vezi, el destramă copilăria mea, Africa mea pierdută pentru totdeauna
Vezi, ura îi mănâncă inima, se crede atotputernic
Iată-l îndreptându-se spre noaptea refuzului meu
El mi-a violat cerul
Şi ploaia sfâşiată ce stropeşte pământul
Roşu este sângele său roşu asemenea iadului nebuniei

Şi iat-o pe bunica tremurând
de frigul urii incredibile
Neagră ca noaptea cea mai lungă
Sclava din mine ascultă tobele
dar rămâne surdă la chemarea lor
Oarbă fiind
Neştiind să spună decât "Da... da stăpâne"
în vreme ce în sufletul ei cugetă:
"Ura mea să-ţi străpungă inima!"
Şi ura este un fruct prea copt
care picură sânge
Vezi cum tremură de frică viermele pământului, strivit sub piciorul stăpânului
Iat-o pe mama mea, iat-o pe sora mea, iată-l pe copilul meu blestemat
Iată-i pe cei doi copii ai mei blestemaţi - izvor al descendenţei mele
dar povară prea grea pentru umerii mei umani
Destul mi-am aplecat spinarea
Destul mi-am umflat pieptul, crezând
că întreg cerul încape în ochii mei
Iată deşirate cele două lumi ale mele la răscruce de drumuri.
Eu chem ploile cerului
ape vii salvatoare peste capetele lor ude
Iată-i pe cei doi copii ai mei în umbră cerşind puţină dragoste
Că numai dragostea mai poate spăla atâta ură
Foc, ştrangulare, biciuri în erecţie şi cuţite îndreptate
trestii arzând şi nebunie umană
După foc pământul meu e de reconstruit istoria mea sugrumată

Iată cele două feţe ale nebuniei mele
O, Doamne, prinde-le cu mainile tale vindecătoare
Extrage oţelul din albastrul ochilor mei
şi piatra de sânge care îmi apasă inima
Împinge viermele pământului spre focul solar
rinichii mei vindecaţi de alintul ofensator
Ajută-mă să privesc fără să tremur
azurul cerului şi albastrul mării
Ia în palmele tale noua mea Africă
Şi fă din mine până la finele Timpului
O vibraţie a iubirii!

poezie de Nicole Cage-Florentiny (august 1999)
Adăugat de Marinela Barabula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!