Cu un pas mai aproape de cer

Pământul – îşi ia cu regularitate înapoi –
tot ce din trupu-i a fost zămislit:
cocioabe, palate, zgârie nori –
şi nu în această ordine...
şi lutul celor care...
cu mână vrednica – le-au ridicat –
spre a fi cu un pas...
mai aproape de cer.

Naivă şi zadarnică trudă!
Cerul este atât de înşelător!
Undeva... la orizont – pare – că se uneşte
cu Pământul.
Acolo, toate visele prind aripi
şi pot zbura – spre slava împlinirii!

Darnic şi rodnic este Pământul
pe care-l strivim făra urmă de resentiment...
cu tot ce ne stă în putere şi putinţă:
piciorul încălţat cu opinci
sau pantofi de firmă...
căruţe şi cai de povară –
maşini luxoase aflate în mare vogă,
tractoare ce „ară“ faţa pământului,
aerisind-o din când în când...
tancuri cu şenile – ce netezesc
„zbârciturile“ bătrânei Terre –

....... Neobosita „Cale Lactee“ –
le îndură pe toate cu stoicism.
Prea multă durere însă
face ca rănile să-i sângereze –
ţâşnind din adâncul sufletului...
ca o lavă fierbinte, incandescentă – topită –
în plânsu-i ce-a clocotit atâta vreme – în tăcere!

Misterioasa „zestre“ oferită de inima largă
a Pământului...
Natura – logodnica pe vecie a omului –
cu dărnicie,
va hrăni şi adăposti pentru o vreme...
făpturile noastre, atât de vrednice –
şi-atât de...
Efemere!

poezie de Valery Becart
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!