Şi le-a cântat greierul pâna ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cântareţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti supt frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sculară, se ridicară pe firicelele de iarba dimprejurul culcuşului cinstitului cântaret şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile îi năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. "Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic sa fie?" se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un raspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături, care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el, îl apucau furiile. O căuta totuşi şi n-o găsi. "Fireşte – gândi greierul – lăcustă şi să stea acasă – dracul a mai văzut!" Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însa pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de maica-domnului – gânganiile cele roşii stropite cu negru – i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelesese că şi ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umflă inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închina cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-l asculte. Şi, cu toată oboseala, greierul le cânta, în cinstea lor, un imn al dimineţei. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decât sa-l asculte.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cântăreţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea. După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minifabulă

Greierul c-a tot cântat,
Ajunsese deputat,
Iar furnica, silitoare,
Grija-avea să-i dea mâncare.

fabulă epigramatică de Mihai Haivas din Restituiri în patru rânduri
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură. Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi... Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Patru crai pe dalbe mese
Patru crai
Alicant de sori se ţese
Drum spre rai

Patru crai colindă-n salbă
Patru crai
Ceara gîndurilor albă
Evantai

Patru crai sabie vie
Patru crai
Rotitoare herghelie
De cobai

Patru crai leagăn de rouă
Patru crai
Sarafan de lună nouă
Sorţii strai

Patru crai reflex morminte
Patru crai
Harul din potire minte
Fără grai

Patru crai dormind pe ape
Patru crai
Steaua lacrimii să-ngroape
Haide-hai...

poezie de Valeriu Stancu din Armurier de curcubeie
Adăugat de Diaconita Mariana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul greierelui

Greierele, mîndru crai,
Vesel cântă-n prag de seară,
Colindă întregul plai
Bucurându-se de vară.

Pare răguşit în grai,
Meseria nu-i uşoară,
Greierele, mândru crai,
Vesel cântă-n prag de seară.

N-a strâns nimic în cămară,
Nici făină, nici mălai,
Viaţa nu-i este povară,
Zdrăngăneşte din chitară
Greierele, mândru crai.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei. Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Consimţire sub vânt

Se lasă dezbrăcată rochiţa-rândunicii...

poezie de Ioan Marinescu-Puiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picături de poezie

Picături de poezie

Dacă ai pune frunza
să facă poezie,
atunci frunza
cu ce oare ar scrie?
Nu ştie nici ramul,
nici codrul nu ştie
în freamăt şi-n valmă,
cu ce oare frunza ar scrie
când iată, aproape-i de toamnă.

Dacă ai pune iarba
să facă poezie,
atunci iarba
cu ce oare ar scrie?
Nu spune cuvinte,
creşte, se ofileşte,
se frânge-n două,
cu ce oare iarba ar scrie
când uite, vara trece
şi nu mai plouă.

Dacă ai pune steaua
să facă poezie,
atunci steaua
cu ce oare ar scrie
de acolo, din nemurirea ei?
Numai Dumnezeu ştie
care-a facut-o ca pe noi din iubire
şi din dor de poezie.

Dacă ai pune Fiul Lui
să facă poezie,
atunci Fiul de pe cruce
cum şi-ar scrie poezia?
Nu ştie nici Maica Preacurată Maria,
nu ştie nici Pilat
cel pe mâini spălat,
nici Baraba cel vorbăreţ,
nu ştiu nici oştenii romani
care fac de pază
şi se-ncălzesc la foc.
Ştiu însă totul
cele doua cuie
bătute în palme,
dar ele nu pot scrie
din care şi ani mai cad
picături de poezie.

Inviato dall'app Tiscali Mail.

poezie de Iurie Bojoncă (2021)
Adăugat de Iurie Bojoncă
Comentează! | Votează! | Copiază!

E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzând multe, ştii destule şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă, aerul jilav de răcoare, şi când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Rătăcit, dintr-un oraş în altul
Am pierdut noţiunea timp
Mă uit la stele dimprejurul lunii
Răsăritul a venit

Am un gât supt de săruturi
Nevrotic, într-un haos neobişnuit.
Jos pe aleea goala,
Scandează un beţiv

O fereastra spartă şuieră
În vânt
Balamalele i se desprind
Scopul meu târziu în viaţă
Este s-o repar şi să mă sting

Pietre înşirate, ornament stradal,
Picură o picătură în ploaie, rugină pe metal
Jalnic mă-ntristează cum am pe frunte-un rid
Palid în cofrag, mă prinde noaptea-n frig

poezie de Ştefan Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi păsările se-nţeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, aşa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: "Nu ieşiţi la marginea cuibului!" "Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!" "Tst! pisica!"

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cioc! Cioc! Cioc!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele meu...

O floare se usucă-n vânt,
uşor se pleacă spre pământ,
e cotropită de dogoare,
de arşiţa venind din Soare.
Aşteaptă doar o mângâiere,
iar de la vânt o adiere,
cu briza lui răcoritoare
ce-i poate da viaţă, culoare,
că altfel nu s-ar numi floare,
iar floarea vieţii sunt chiar eu
şi tu devii Soarele meu
că-n suflet te-am purtat mereu.
În zori mă bucur de lumină,
la prânz de zumzet de albină,
amiezele cu drag petrec,
cu alte flori să mă întrec,
culori, parfum, arom', buchet,
te-mbată-n câmp, sunt berechet,
şi toate florile doresc
blagoslovit dumnezeiesc.
Iar la apus, către-nserat,
când intră toate în păcat
că ruga nu le-a ascultat,
pe mâine iar le-a amânat,
încep să facă temenele,
se ofilesc de dor şi jele,
că vine noaptea pe furiş,
iar vreun flăcău, pitiş-pitiş,
s-o tăvăli cu mândra lui
când dau frâu liber dorului
şi pân' la roua dimineţii
au ostoit tot rostul vieţii.
Eu, tandră şi încrezătoare,
rămân cea mai fidelă floare,
cultiv speranţa ce nu moare,
respectuoasă, răbdătoare,
aştept un răsărit de Soare!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf unui altruist

Uşor da altuia, în viaţă
Ce ştim că i se cuvenea;
Şi groapa-n care sta de faţă
Tot altuia vroia s-o dea...

epitaf epigramatic de Vasile Panaitescu din Cimitirul vesel (2000)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terţine-n cinstea unui vânt nebun

Era doar vânt. Doar cine-avea curajul
să-i strige-n faţă adevărul? Iarba
servea în vârf de suliţi echipajul.

"Tu nu eşti primul care-mi smulge barba."
Era doar vânt. Cutreiera pământul.
Sub tălpi se viscolea în hohot oarba

zgrăbunţă risipită, jurământul
cocoarelor, pe care-l spulberase.
Era doar vânt. Şi nu-şi găsea mormântul.

Îl însoţea, învârtejit în grase,
hilare arătări sporindu-i hora,
un praf gălbui ce năpădea terase.

"Aruncă-mă în ochii tuturora."
Era doar vânt. Şi-n zarea bleumarină
un pâlc de nori umfla multicolora

iluzie a formelor, cortină
cu stâlpi şi turle scânteind prin ţară.
"Ţi-ai numărat oraşele, ţarină?"

Era doar vânt. Şi forfota sprinţară
a văilor care-i spuneau pe nume
îi strălucea pe mână, ca brăţară.

Era doar vânt. Se-ncoronase-anume
să logodească flori, s-aducă ploaie.
Dar prelungea un sterp surâs prin lume

şi, măgulit că salcia se-ndoaie
în faţa lui, obişnuia să fure
slugărnicia frunzelor vioaie.

Era doar vânt. Şi năvălea-n pădure
ca vizigoţii-n temple. Dar gorunii
sfidau tăcuţi, cu trunchiurile dure,

sminteala lui, visau în raza lunii
sub cerul pustiit de mere coapte.
"O, împăraţii lumii – şi nebunii!"

Era doar vânt. Şi se stingea în noapte.
Şi cerul negru se făcea de lapte.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui crai tomnatic

Să nu plângi vârsta ta ingrată,
Căci Cupidon e genial,
Îţi pregăteşte o săgeată
Muiată în Gerovital!

epigramă de Cornelius Enescu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!