Vulturul îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi... Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocostârcul se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul. Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Mărinimie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strânse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, când îl lăsă jos, îl băgă până în genunchi în pământ; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prâslea şi, lăsându-l jos, îl băgă până în brâu; puindu-şi toate puterile, Prâslea mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele şi, aducându-l, îl trânti aşa de grozav, de îl băgă până în gât în pământ şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scuturându-şi aripile, vulturul făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să se ridice. Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate părţile cu ochii lui ca două scântei. Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii încremenite acolo de veacuri.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Rău e gândul tău – îşi gândi Ileana – dar parte să ai de el!" îi dete apoi mâna, îl ridică pe trupină până la cracuri, îl lăsă apoi ca să cadă între cuţite, şi săbii, şi suliţe şi fel de fel de alte lucruri ce erau gătite spre pierzarea ei.

Ioan Slavici în Ileana cea şireată
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins

Pe când nici nu-ncepe să cadă.
Eu nu ştiu, fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis şi mă-nşel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viaţă nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colţuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Şi-n fiece zi şi tot timpul vecin
Umbririlor nopţii din vale.

Păstorii spuneau că păzeşte pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Şi hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Şi parc-aş vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Şi-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavili putinţii de-adus
Aminte ce-i timpul şi locul,
Şi-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma şi apa şi focul.

Ci-ncet se făcu şi-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri şi nori,
Se-ntoarse, şi soare fu iară,
Şi-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce şi-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Şi-n locul lui gol şi lumină
Vulturul, el însă şi-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,
Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi
Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi
Rotind în luminile serii.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. Îi spuse despre norocul ce dase peste el şi începu a se găti să meargă la ostrov. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărâre a sa. Fu peste putinţă. Îl trăgea aţa la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la ostrov. Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, şi-l chemă la dânsa. Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit, şi măiastra îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpână şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov. Când se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi. Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia. Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi. Eu nu voi, şi plecă în lume.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele ascuns în zori

Cerul brăzdat de nori
Cad picuri de sudoare
Soarele ascuns în zori
Asteaptă cu răbdare

Lacrimi pe pământ
Ochiuri de cascadă
Păsări aleargă în vânt
O ramură stă să cadă

Te am căutat în nor
Erai o raza ascunsă
În zborul unui cocor
Fulg aripă desprinsă

Aruncă soarele pe cer
Nu-l mai ţine ascuns
Lasă -mi sufletul liber
Timpul tău s-a scurs

Norii cei gri se sparg
Iese soarele zâmbitor
Prin căldura lui alerg
Obrajii -mi roşu' bujor

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuminţenia muntelui

Spre gol alpin îşi duc domol
Turme de oi străvechiul port.
Sunt scorobeţi pe Sohodol,
Sunt scorobeţi şi pe Gilort.

În soare, râul muscăreşte,
Sclipind pe pietre solzii reci;
Moşdreanu-ar prinde şi el peşte,
Iar tisa magică-n poteci.

Te înfăşoară cu-o hlamidă
De murmur vânăt, de Parâng;
Ca faraonu-n piramidă,
Întâi se zbate ochiul stâng.

Şi hieroglifele-ţi din sânge
Deodată le pricepi, mirat
Şi, fericită, bolta plânge
Ca o gravidă:"A mişcat!".

poezie celebră de Marin Sorescu din Ecuatorul şi polii (1989)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cine dorul se leagă

De cine dorul se leagă,
De cine dorul se leagă
Nu-l lasă cu mintea-ntreagă
Nu-l lasă cu mintea-ntreagă, of, of!
Nu-l lasă cu mintea-ntreagă
Nu-l lasă cu mintea-ntreagă...

S-o legat de-o fată mare,
S-o legat de-o fată mare
Lăsă sapa pe cărare
Si plecă în lumea mare, of, of!
Lăsă sapa pe cărare
Si plecă în lumea mare...

S-o legat si de-o bătrână,
S-o legat si de-o bătrână
Lăsă fusu-nfipt în lână
Si plecă prin sat nebună, of, of!
Lăsă fusu-nfipt în lână
Si plecă prin sat nebună...

S-o legat si de-on bătrân,
S-o legat si de-on bătrân
Lăsă pipa-aprinsă-n fân
Si plecă prin sat nebun, of, of!
Lăsă pipa aprinsă-n fân
Si plecă prin sat nebun....

Păi si de mine s-o legat
Si de mine s-o legat
Mult am tras pân'am scăpat
Vre-o trii luni am stat la pat, of, of!
Mult am tras pân'am scăpat
Vre-o trii luni am stat la pat, măi!

folclor românesc
Adăugat de Di.MoDi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu ghiare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu ghiare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cu se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutări spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.
Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zare eternei primăveri...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. "De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. "Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului "ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea, trecând cu fraţii săi prin pădure, văzu o vie cu struguri. El simţi că asta nu poate să fie lucru curat. Cum de nu mai văzuse el astă vie în pădure? Frate-său cel mai mare vru să ia un strugure. Ţugulea îl opri. Apoi descălecă, scoase paloşul şi începu a tăia la viţe. Deodată începu a curge din viţele tăiate nişte sânge negru ca păcura. Fraţii se mirară de aceasta. Apoi, încălecând ei, porniră. Merseră ce merseră şi dete peste o livede cu pruni. Ţugulea nu lasă pe fratele cel mijlociu să ia prune, ci făcu ca şi la vie, şi din prunii tăiaţi curse iară sânge. După ce mei merse, dete peste o fântână. El ştia că prin acea pădure nu era nici o fântână. Nu lăsă pe fraţi, să bea apă. Ci luând suliţa, înţepă fundul fântânei de mai multe ori, şi deodată începu a gâlgâi un sânge mohorât şi cu rea duhoare. Gâlgâia ca dintr-o vacă. Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau să otrăvească pe Ţugulea, feciorul moşului şi al mătuşei.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţugulea scăpase cu o scânteie de viaţă, căci fraţii nu-l omorâse de tot. Când a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mâna de frică şi nu i-a retezat capul. El, viindu-şi niţel în simţiri, şi neputându-se scula, a început a geme de durere şi urgie, mai cu seamă când văzu că nu era lângă dânsul nici fata, nici calul. Şi gândindu-se la triştea lui şi la biata fată pentru care nu ştia ce o să paţă şi ea din mâna fraţilor lui, îşi aduse aminte de vultur şi de urs. Nu trecu mult şi se pomeni cu vulturul la capul lui. Şi pe când îi spunea ce păţi, odată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia pădurea, trosnea uscăturile pe unde călca şi răpăia ramurile pe unde trecea. Vulturul cât p-aci era s-o ia la sănătoasa, dară dacă văzu că şi ursul vine în ajutorul lui Ţugulea, se lăsă din zbor iarăşi lângă dânsul. Abia mai putu Ţugulea să spună şi ursului ce păţi. Apoi cu grai stins ceru niţică apă. Vulturul se repezi la fântână şi-i aduse apă în guşă. Până atunci zise ursului să-i pipăie ranele, fiindcă el nu e cârnic, şi să-i aşeze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. Cum îi aduse apă, Ţugulea bău.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă. Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe. Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă

O egretă
Citeşte într-o orezărie "Les Nourritures Terrestres".
Se roteşte în jurul unui un anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă...

O egretă
Citeşte într-o orezărie Les Nourritures Terrestres.
Se roteşte în jurul unui anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

îmi pasă de Dumnezeu
se întrebă poetul privindu-şi
rănile în oglindă
cum stând cu capul în nori
se miră acesta
în mijlocul străzii fierbinţi
bă bagă -ţi mintea în cap
eşti o clonă într-o masă a ideilor
îşi răspunse el
notând discuţia
în inimă
închise ochii şi lăsă păsările
să-i ciugulească cuvintele

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a legănat in aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape. Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se păru că in lumea aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăvcrile se aştern cu spuză de hori, e a lui, a lui singur.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El încă n-a venit

Am rămas aici mult timp,
Aşteptând cu
Cu lumânări aprinse
Şi cu vin înspumat,
Bătătorind cărări
Până la poartă şi înapoi,
Aşteptându-l până când
Aproape s-a luminat de ziuă.

Acum a asfinţit luna,
Iar stele au rămas puţine,
Dar el încă n-a venit.

Deodată în ceaţa străvezie a zorilor,
O bătaie de aripi în sălcii;
O gaiţă îşi ia zborul.

NB. În China gaiţa este asociată ideii de fericire, iar în acest caz fericirea poetei
îşi ia zborul pentru a se pierde.

poezie de Yau Ywe-Hwa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cuib de cuvinte

Cuvintele aveau ochi ce scrutau
în mod deosebit
lumea.
Ochii aveau lacrimi prelinse
ca nişte miruri
pe fruntea sufletului.
Lacrimile aveau o greutate
egală cu transparenţa culorilor
arcuite de la un capăt la celălalt
peste timp.
Culorile aveau glas ascuţit
cu două tăişuri:
un tăiş cresta fericirea
până la sânge,
altul secţiona zborul în aripi.
Aripile fâlfâiau
spaţiile de lumină supuse cerului.
Cerul avea o sete necontenită
de păsări călătoare.
Iar păsările,
păsările îmi ciuguleau din palme
cu ciocuri de piatră vineţie,
cuvânt după cuvânt
până ce
mi-au cuibărit inima toată
în poezie.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!