Clopotarul

Ramuri de frasin spre cer se întind,
Leagănă fructe-n inele de şoapte,
Scutură seara, seninul aprind,
Limpede ziua fuge de noapte.
Dangăte slabe deschid rugăciune
În vatra-aşezată-n câmpie;
Comete sonore în prag de Răpciune,
Iarba ascultă, fagul le ştie...
Pasăre-nchisă în turnul sălbatic
Aerul umed topit în pustiu

Macină timpul străin, singuratic;
Ici, un păianjen cu trup argintiu
Locul veghează şi casa reface
Din firul subţire, fragil şi prelung.
Puii, vreo şapte, iviţi din găoace
Aleargă-n mătase, abia se ajung.
În mantia-i sobră şi rece, în turn,
Stă somnolent liliacul,
Prins de o bârnă, ursuz, taciturn,
Cu fruntea-n podele, săracul;

Şi-o buhă curioasă, mereu prevestind,
Tot strigă arar temătoare
Şi pene rugină pe aripi se sting:
- "Nu ştiţi, veni-va el, oare?"
Paşii pe trepte de turn se-nteţesc;
- "E el, a sosit clopotarul!"
Din colţuri de noapte priviri se iţesc
Să-l vadă pe omul cu harul.
......................................
În satul cu frasini de unde-a vanit?
De unde-a purces clopotarul?

Locaşul să-şi schimbe a fost nevoit,
Căci vatra din deal fu amarul.
Avut-a cândva o nevastă, feciori,
O casă frumoasă cu dalbele-i trepte,
Cu geam veselit de ghivece cu flori
Pe-ai lui şi pe el să-i aştepte.
Dar fulger din ceruri lovi într-o zi,
Pârjol, înghiţi truda toată!...
Femeie şi ziduri, orătănii şi fii
Pieiră-n pojar dintr-odată.

Iar para cea groaznică-n miez de Cuptor
Îi luă clopotarului graiul,
Rămase în viaţă dar făr' de-ajutor
Să-şi care el, singur doar, traiul.
......................................

Clopotniţa-i vie când palmele lui
Prind funia dârz s-o dezlege,
Ca sunete scumpe să zboare pe grui...
-Se simte atunci ca un rege-
Şi ritmic metalul se tânguie lin
În limba profund clopoţească,

De note sublime tot turnul e plin
Iar frasinii prind să-nflorească...
Şi nu se socoate lipsit de noroc,
Că-i mut, că-i sortit la tăcere,
Grăieşte un clopot în taină în loc
De lucrul ce-l face să spere.
Şi e grăitor şi cu cei din genuni,
Cu toată făptura deodată,
Slobode în juru-i în dangăt minuni
Şi limba-i acum dezlegată!...

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Brevi finietur (2002)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Studentul

Îi păru că-i miez de noapte
Când privi cu greu afară,
Chiar de era ora şapte,
El crezu că-i abia seară.

Nu putu să-şi amintească
Unde-a fost şi ce-a făcut.
Un coleg vru să-i vorbească,
Dar că lui nu i-a plăcut.

– Lasă-mă şi tu în pace!,
Că oricum nu am ce face,
Înţeleg că am greşit,
Că doar nu sunt nesimţit.

Se izbi înspre căldare,
Cu nesaţ bea-ntruna apă,
După câteva pahare,
Vesel ziua vru să-nceapă.

– Ce, de-acum te-ai deşteptat!
Sau poate neică-ai uitat
Că astăzi avem examen,
Îl zise un bun prieten.

– Ia să nu-ţi faci tu griji mari,
Cât mai am nişte dolari,
O să vezi acum, bădiţă,
Cum aduc bună notiţă.

Şi ieşind pe uşă-afară
Se-ndreptă spre facultate,
Să nu vii ca şi aseară,
C-o păţeşti, la sigur, frate.

poezie satirică de Anatolie Cărbune (5 octombrie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incendiu în turn

Turnul pe tabla de şah a luat foc
îmi redecoreză casa
cu fum
trebuia să-mi montez sistem antiincendiu
umblă prin cameră
cu paşii lui de cenuşă
atrage pereţii spre el
s-a urcat în patul nostru
captiv în proprii pioni incolori
nebunii cu rugăciunile lor
caută să-l exorcize
turnul nostru de alb
acum e negru
stă între mine şi tine
nu acceptă rocada
şah mat
pe tabla întoarsă cu faţa la tine
pătratele îşi sting lumina
piesele se strâng
în aşteptarea revanşei

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Marea Neagră

E Marea Neagră lacrimă de noapte
Pe care arde lacrimă de jar,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte...
Şi dincolo de cer, un singur far...
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Nămeţi de alge, auriu nisip.
O geamandură te-a oprit, străina,
Spre-a te opri în suflet şi în timp.

E Marea Neagră lacrimă de noapte,
Purtând pe coapse mateloţi trudind,
Vin pescăruşi iubirea să-şi îngroape,
Având pe frunte al ninsorii nimb.
Un val de albă rochie de mireasă
Se-nalţă către cer în rugăciune,
Pe drum de albe stele vin acasă,
Căutător prin timpuri şi prin lume.

Pe care arde lacrimă de jar,
Uimită de tăcere, neagră noapte,
Eu călător rămân... şi triumfar.
Vin îngerii cărarea să-mi arate.
Îmi prind pe braţe stele de nisip
Şi cresc în mine stele de cleştar,
Sunt trecător prin al luminii timp,
Dar voi rodi în mine iar şi iar.

Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte
Prin mine trec, reprogramându-şi vrerea.
E rece, e-ntuneric şi e noapte,
Un anotimp de gheaţă-i mângâierea.
E schit, vuind sub stânci de valuri, marea,
Zăpezi de stele sub ninsori de vis.
Ne soarbe în adâncuri depărtarea
Polen de alb întunecat şi trist.

Şi dincolo de cer, un singur far...
Trec mateloţi plângând năvodul vieţii,
Cutremuraţi... Apusului de jar,
Îi îngenunche sub asediul ceţii.
Ce braţe reci! Morminte de cleştar,
În chingi de sticlă morţii iar şi-i strâng.
Se pierd spre mâine, iar şi iar şi iar
Şi trec pescari de vieţi înspre amurg.

Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina,
Zdrenţe de nea se-aşează peste scoici,
Nisipul se ascunde, poartă vina
Pierdutelor şi singurelor doici.
Brăzdează-n ceruri ancore de sticlă
Şi ninge flori de gheaţă peste lume,
Şaluri de fum spre ceruri se ridică,
Iar noi cădem în tristă plecăciune.

Nămeţi de alge, auriu nisip,
Melci răsucindu-şi drumul spre pieire,
Lumina ca un vis lucind pe chip
Ori veşnicul declin, nemulţumire,
Sunt toate pagini albe... Catafalc
Pe care paşii calcă nemilos...
Cu gheţuri stranii inima-mi îmbrac
Uiând de tot ce-n viaţă-a fost frumos.

O geamandură te-a oprit, străina.
Tu poposeşti pe trepte de cleştar.
S-a risipit şi s-a pierdut lumina,
Zadarnic arzi o ramură de jar.
La Marea Neagră doliul iar se lasă
Cu ningeri de priviri de albatros,
Te-ai îmbrăcat etern, în alb, mireasă,
În pace, în lumină, în frumos.

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
Rămâi o clipă-acolo şi-ngenunche!
În truda ta, vei încrusta, îţi zic,
Iertare şi dureri. Cu pietre scumpe,
Împodobi-vei lacrimi de cristal.
Ca un vulcan te-nalţă către soare!
Te vei urca, prin fiecare val,
O stea de ametist, în "Carul Mare".

Spre-a te opri în suflet şi în timp,
O geamandură te-a oprit, străina,
Nămeţi de alge, auriu nisip,
Se zbat ca-n inimi, timpul şi lumina.
Şi dincolo de cer, un singur far,
Clopot şi vuiet, valuri reci de şoapte,
Pe care arde lacrimă de jar.
E Marea Neagră, lacrimă de noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua

dacă frâng în braţe timpul ca pe-o stea
oare cine, cine oare, te-ar avea
dacă paşii tăi în noapte s-ar scurge pe pământ
atunci cine, cine oare, eu mai sunt

dacă astăzi te ascunzi într-un tainic suspin
lung e drumul către al meu destin
pe masă a rămas doar un pahar cu vin
cum pot acum să spulber al meu chin

s-a scurs iarăşi promoroaca în sat
mi-e frig şi mă plâng în iarba ce-a plecat
iubirea plecase să moară
iar pe drum nici-o moară

mai macină timpul ultimul ceas
rămas doar sărutul de tainic pripas
ce trist că mai suntem, noi, amândoi
doar triste amintiri dintre doi

te întrebasem într-o doară, în şoapte tăcute
de ce-ai plecat atunci, printre sălcii mute
tu surâdeai, erai tainic descânt
eu am rămas, pribeag să mai cânt

şi te chemam femeie într-o noapte
tot sărutând a tale şoapte
mă întorceam mereu în depărtarea mea
tot căutând prin valuri doar o stea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dac-am fost atunci - dacă sunt acum

Dac-am fost atunci – dacă sunt acum:
tu peste mine îţi adulmeci drum,
nemărginită beznă făcută din lumină.
Şi-nalta frumuseţe ce-o torni prin univers
eu, cel necunoscut şi şters,
pe faţa mea o prind, deplină.

O! Noapte, dac-ai şti cum toată
fiinţa mea în zbor e preschimbată
când mă încumet să te-ajung!
Sprâncenele ce-n dublu arc se-ndoaie
nu pot să-ncapă-asemenea şuvoaie
de priviri pironite prelung.

Din Poeziile către noapte

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul din gând

În noapte, sub lună, îmi spune-o poveste
Un vânt ce adie-n poiana pierdută
În mijloc de codru, în lumea tăcută
A celor ce dorm în arpegii celeste.

Şopteşte deasupra mulţimii de fire,
A ierbii ce-şi unduie părul cel verde,
Sub vorbele-şoapte ce vin să dezmierde
Urechi de-ntuneric cu-a lor născocire.

O fi adevărul, sau doar inventată?
Stejarul cel falnic din margine ştie,
Căci şoaptele, toate, se-ntâmplă să fie,
Trecând peste timpuri, povestea lui toată:

Ieşise din ghindă fragil şi subţire
Cu teama în suflet, făptură plăpândă
Ce-ntinde spre viaţă încet, tremurândă,
O mică tulpină spre-a zilei lucire.

Priveşte spre ceruri şi vrea doar o rază
Puţină căldură, lumină şi rouă,
Căci iată şi primele frunze! - sunt două,
Şi-n lumea cea nouă, s-apară cutează.

Treptat, se trezeşte pădurea la viaţă
Se-aud din tufişuri dueluri de triluri:
Se-ntrec trubadurii-n culori şi în stiluri,
Un uliu-şi ascunde privirea de gheaţă,

Pe cer, astrul zilei se-nalţă de-o şchioapă,
Fantome de ceaţă dansează, prind formă,
Culorile nopţii acum se transformă,
O bufniţă capul roteşte, mioapă.

Micuţul stejar îşi priveşte vecinii,
Se-nalţă să vadă în jur cât cuprinde,
Deasupra-i batrânul din care descinde,
Alături e fagul, în vale aninii.

De-acum, peste toţi se revarsă lumină,
Iar frunzele lor par că râd de plăcere.
E trist stejărelul şi plânge-n tăcere,
Un prunc ce aşteaptă căldura să vină.

Suspină, aşteaptă şi, parcă de milă,
O rază-l ajunge şi-l mângâie tandru,
Trecând peste frunzele-i de copilandru
Făcându-l să râdă spre soare, abilă.

E scurtă plăcerea, e iar în penumbră
Privind spre coroana stejarului rege
Ce toată lumina din jur o culege,
Lăsându-şi urmaşul în marea lui umbră.

Cu greu se înalţă, cu foame de soare,
Trec lunile, iarna, e iarăşi în vară,
A fost ocrotit de nămeţi, de povară,
Dar traiul în umbră îl macină, doare.

Priveşte cu ură stejarul cel falnic
Ce pare-n putere şi nu vrea să moară
Îşi simte micimea în viaţă amară
Şi-aşteaptă finalul din gândul cel tainic.

Şi, poate un zeu din pădurea bătrână,
Citindu-i în gânduri de sus, de prin ceruri,
Sau iele ce-apar prin păduri din eteruri,
Cumva au venit cu un fulger în mână,

Călare pe norii ce-ntunecă zarea,
Gonind, în furtună, prin vânturi rebele,
Cu-n vuiet năprasnic şi gânduri mişele,
Priviri ucigaşe fixându-şi cătarea

Pe-acela pe care ar vrea să-l distrugă;
Mănunchiuri de raze brăzdează văzduhul,
Uriaşii din ceruri îşi varsă năduhul
C-un trăsnet năprasnic... şi pleacă în fugă.

Bătrânul stejar e cuprins de durere
Îl arde sub scoarţă un foc ce mocneşte
În rana adâncă ce creşte şi creşte...
Un suflet, prin fum, se ridică-n tăcere.

Cu lacrimi în ochi îi salută plecarea
O ciută cu puiul. O stea în cădere
‘I-anunţă sfârşitul, e-adâncă tăcere,
În toată pădurea se simte-apăsarea.

Un rege-a murit, dar e parcă devreme
Să facă schimbarea, s-accepte un rege
Atât de nevolnic, dar legea e lege!
Se-nclină copacii, nu-i loc de dileme.

În locul umbrit de măreaţa coroană,
Din stratul de frunze se-nalţă-n lumină
Copii ai naturii, subţiri în tulpină,
Dar verzi... şi ce poftă de viaţă emană.

Curând, în poiana din sânul pădurii
În zori sau spre seară apar căprioare,
Iar ziua vezi fluturi atraşi de vreo floare,
Se-ntrec în buchetele albe şi murii.

Trec anii, poiana-i de-acum şi mai mare,
În iarnă, copacii din margini cedează
La vânturi, la ger, sau atunci când presează
Prea multă zăpadă şi n-au apărare.

Mai trec nişte ani peste proaspătul rege,
E mare de-acum, e puternic, rezistă,
Urmaşii lui, tineri, figura lor tristă,
Îl fac să zâmbească, de-un gând să se lege,

În care el însuşi creştea greu, în umbră,
Şi gânduri ciudate, din vremea aceea
Îl fac să-şi trăiască, din nou, epopeea,
Cu partea din viaţă urâtă şi sumbră.

A fost întâmplarea, destinul, norocul?
Doar gândul acela îl umple de vină,
E-o pată pe viaţa-i frumoasă şi plină,
Coşmarul ce-l chinuie: gândul şi focul.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinos

Cum urcă spre seară poteca surori,
Mame, copii şi nepoţi,
Tăcuţi pelerini cu braţe de flori,
În demnă-acalmie cu toţi!...

Şi iată cum umblă pe deal o mătuşă
Cu greu, târând paşii domol,
C-o greblă şi flori într-o găletuşă,
Să dea ritualul obol.

Se-adună-n cinstire cei vii laolaltă,
Popas fac în vechi cimitir,
S-aducă prinos celor scumpi ce odată
Sorbeau din al vieţii potir;

Cu grijă, când scormone lutul cu sapa,
Mormântul cel drag prospătând,
Pătrunde o boare odată cu apa-
Susur pe cei duşi adorând.

Şi parcă şi albele flori crizanteme
--Miraj de parfum şi culori--
În câmp ireal de parfum prind să-i cheme,
Clepsidra măsoară fiori...

Din ceruri, o rază divină tresare
Şi-o lacrimă scapă spre cruci;
Sublimă e taina fiinţei ce moare
Lăsând moştenire prin prunci!

poezie de Gabriela Genţiana Groza din Brevi finietur... (2000)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveşte şi ascultă, iubito!

Priveşte, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se aşterne-n fundal,
Un moş rebegit pândeşte prin geam.

Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup şi-n suflet mi-e rece,
Se-aşterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici paşi de nepoţi nu pot să-l străbată.

Priveşte, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniţi de departe!
O lume de gheaţă se-aşterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoşii m-aşteaptă.

Mă strigă în noapte fraţii din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.

Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.

poezie de Vasile Şerban din Un gram de om pentru eternitate (2024)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna iese dintre codri

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăveşte umbre negre
Pe linţolii de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte
Şi suind în cer le mută,
Parcă faţa-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

Ce gândeşte? numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fâşii de gaz albastru,
Ca şi aburi cu lumină.

Lin pin iarbă scotoceşte
Apa-n prund şi-n pietricele.
Florile surâd în taină,
Oare ce-or surâde ele?

Şi-s cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă şi pădure.
Stele palid tremurânde
Ard pin negurile sure.

Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfăşoară.

Lunecând pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Şi icoana şi suspinul.

Înfăşat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud şoapte.
Ah, mă simt atât de singur!
Este noapte, noapte, noapte.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru timpul trecător

Pe harta timpului, o stea,
Străluceşte, să-şi arate
Fastul şi lucirea sa
Chiar şi dincolo de moarte.
Strigăt ca un clopot viu,
Dangăt în cuvinte stranii...
Lumea noastră-i un pustiu,
Au valoare numai banii.

Pe harta timpului, o stea,
Străluce şi se risipeşte
Sălbatic, ca iubirea mea.
O alta-n ceruri se clădeşte...
Noi ne trăim concomitent
Tristeţea gândului deodat'.
Eu în tăcere te aştept,
Tu-n alte lumi ai exilat.

Străluceşte să-şi arate
Simpla-i cale spre pieire
Suflet rătăcit în noapte
Dup-un strop de fericire.
Printre faldurile zilei,
Licărire de-o secundă,
Fulg din zbaterea aripei
Ce-n tăcere se scufundă.

Fastul şi lucirea sa –
Un quasar, clepsidră spartă,
Ce-n tăceri le vom avea...
Nu-s decât pictură moartă...
Cât în lume vor mai fi
Sfărâmate epopee,
Timpul se va risipi
În vlăstari de azalee.

Chiar şi dincolo de moarte
Liniştea vom căuta
În fisurile de noapte,
Printre munţi de catifea.
Şi spre ziuă, la o cruce,
Sufletul va-ngenunchia.
Ce cărări să mai apuce?!
Liniştea nu-şi va afla...

Strigăt ca un clopot viu...
Vocea sufletului doare!
Am fugi, dar e târziu
Şi n-avem ascunzătoare.
Printre ramuri de tăceri,
O privire-nlăcrimată.
Fi-vom noi cum fost-au ei –
Ciob dintr-o clepsidră spartă.

Dangăt în cuvinte stranii,
Plânsul în cuvinte-rugi,
Repede parcă trec anii
Şi tu, om, te duci... te duci...
Lumea-i plină de morminte,
Un mormânt vei fi şi tu...
Omule, să iei aminte!
Să nu spui vreodată NU!

Lumea noastră-i un pustiu,
O vacanţă de o clipă.
Şi eu, ca mâine-o să fiu
O secundă pe-o aripă.
Zbor spre mâine risipit,
Temeri, spaimă şi durere
Ce se pierd în infinit
Printre lucitoare stele.

Au valoare numai banii...
Biete suflete de tablă,
Sunteţi circuite stranii
Scurtcircuitate-n grabă.
Strângeţi clipele-n emoţii –
Fluturi ninşi pe aripi moi
Şi vă pierdeţi printre munţii
De cuvinte şi... gunoi.

Au valoare numai banii,
Lumea noastră-i un pustiu –
Dangăt în cuvinte stranii,
Strigăt ca un clopot viu.
Chiar şi dincolo de moarte,
Fastul şi lucirea sa,
Străluceşte să-şi arate
Pe harta timpului, o stea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E iarnă peste toamnă...

au venit norii să-şi scuture nămeaţa,
să-şi scuture albeaţa pe toată dimineaţa,
e iarnă, iarnă, e iarna pe afară
şi este iarăşi frig şi este dor de vară

sunt pomii fără frunze, sunt florile nu sunt
şi bate vântul rece şi rece e pământ
şi undeva sub streşini, stau păsări ce-au rămas,
să-nfrunte gerul iernii, gândind la timpul ars

se scutură din ceruri, stropi albi şi îngheţaţi,
atât de mulţi deodată, atât de dezbrăcaţi.
se-aşează peste locuri, s-ascundă din culori,
culorile de toamnă, din frunze şi noroi

se prinde alb pe zare, pe drumuri şi poteci
şi chiar pe felinare, să lumineze reci,
în bălţile de gheaţă, ferestre pe pământ,
ce se deschid crăpate, calcate sub carâmb

e iarnă, iarnă iarăşi, e iarna care-a fost,
întoarsă din plimbarea, pe unde-a fost cu rost,
întoarsă să răzbune, căldurile de ieri,
din verdele de vară, din toamnă adieri

e timpul într-o joacă, e timp de lunecuş,
copii se strâng grămadă, se strâng la săniuş,
fac oameni de zăpadă, mai mari, mai mici, mai mulţi,
e iarnă peste toamnă, se-ntinde până-n munţi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ar fi fost ziua ta...

Bat clopote de toamnă şi frunze sângerează
Şi mă trezeşte-un scâncet, dintr-un decor nocturn.
Mă ţine toamna asta cu lacrima ei, trează
În aşternutul rece şi-atât de taciturn.

N-am unde să te caut, n-a mai rămas vreo urmă
În casa-n care urlă singurătăţi şi n-am
Decât dureri ascunse, ce prin tăceri îmi scurmă
Şi la povara crucii, eu, sufletu-mi, înham.

Se-ngână dimineaţa la margine de lume
Şi n-aş mai vrea din noapte, să mă trezesc acum,
Când nimeni nu-mi răspunde, dar eu te strig pe nume,
Că poate îţi sunt paşii rătăcitori pe drum.

Ţi-am pus de-azi noapte grâul la înmuiat, ca bobul
Să fiarbă cât mai bine, încet, la foc mărunt
Şi candela-i aprinsă, să-ţi lumineze locul
Că-i ziua ta, iubite, şi pentru tort, n-am unt.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada bătrânei ţărănci

Şade-o bătrânică tristă
În căsuţa-i de la ţară,
Şi-amândouă-abia rezistă
Sub a anilor povară...

Casa, cât şi veacul veche,
Stă proptită într-o rână,
Şi-mpreună fac pereche
Cu plăpânda ei stăpână...

Anii au trecut în goană,
Parcă ieri a fost odată
Când pe dealuri o codană
Alerga neastâmpărată...

Să tot fie de-acu`anul
De când singură o duce,
Că moşneagul ei, sărmanul,
Veşniceşte sub o cruce...

Şi-ar dori,-n amurgul vieţii,
Să se-adune în ogradă,
De pe unde-or fi, băieţii
Şi nepoţii, să-i mai vadă...

Grija morţii o apasă,
Bântuită de ideia
C-o să moară-nchisa-n casă
Şi n-or să-i găsească cheia...

Celui mare îi va scrie
Iarăşi, să-i mai amintească,
Despre cheie, el să ştie,
Unde-anume s-o găsească...

Timpul repede mai trece,
Peste sat se lasă seara,
Cu o adiere rece
Inundată-i ulicioara...

Închizând la orătănii,
Intră-n casă şi se pune,
Însoţită de mătănii,
Să rostească-o rugăciune...

Şi în pat apoi se-ntinde,
Cu ciorapi groşi încălţată,
Şi-anevoie somnu-o prinde
Pe bătrâna-ngrijorată...

Focul a murit în vatră,
Timpul intră în târziu,
Doar un câine jalnic latră
Într-o curte a pustiu...

poezie de Iulian Bostan (11 decembrie 1997)
Adăugat de Iulian Bostan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme pe ape

Urme pe ape
O rază priveşte prin geamul curat.
Ce bine, miroase a rugăciune în casă!..
Mama priveşte copilul din pat,
Se roagă să-i fie viaţa lui frumoasă.

Palmele moi le trece uşor prin păr,
Vreo unul are grijă să nu – i cadă.
Suflarea – i încălzeşte faţa lui de măr,
De fericire copilul în ochii ei se scaldă.

Raza -nţeleaptă roua pe geană-i opreşte
Şi o transformă –ntr-o filă din viaţă
Din care mama cu dragoste citeşte
Şi numără încet încet câte – o povaţă.

E timpul fecioraşule să te botezi,
Să te înalţi voinic în ape sfinte.
Tu toată viaţa curată s-o veghezi,
De fapte bune inima să - ţi cânte.

Să moşteneşti mereu în gând şi – n suflet
Un munte tată şi unul mamă.
Zăpada lor când se va scurge de pe creştet
Curată să o strângi pe toată – n palmă.

Cu timpul s-a preface – ntr-un izvor
Cu amintiri curate cristaline.
Să le îndrepţi frumos şi dârz către ogor
Ca spice coapte să se-aplece pline.

În timp de bucurie fii atent cum calci în bătătură
Tu crezi că nu rămâne urme la ce faci
Abia când plouă –n suflet poţi observa făptura
Ce te ajută sau te lasă-n voie ca să zaci.

De s-a-ntâmpla să fii plouat cu chciură
Să fii atent că nu e de folos,
Vei fi apreciat cu ochi de ură
Iar lauda să fie o durere pân - la os.

În timpuri reci vei merge prin zăpadă.
La început negreaţă va rămâne.
Va alerga o lume-ntreagă să o vadă,
Rămâi statornic, ai grijă ce vei face mâine.

Căci peste noapte vei munci mai mult,
Vei alerga pe o cărare moale şi curată,
Din fericire vei uita ce te-a durut,
Vei duce mai departe crucea ca răsplată.

Să mergi prin viaţă pe apele curate,
Urmează a strămoşilor înţelepciuni.
Trăieşte-ţi viaţa cu astfel de fapte
Ce - asemeni clopotului aşteaptă plecăciuni.

poezie de Cuşnir Dorina (martie 2018)
Adăugat de Cuşnir Dorina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii flori

Îţi mai aduci aminte când sărutată toată,
Pe buze vântul dulce cu o floare se juca?
Petalele de măr surprinse, dintr-odată,
De inocenţa clipei pe gene-au prins să-ţi stea...
Trecut-au ani, iubito, la rând, fără zăbavă,
Şi-acele clipe, poate, din gânduri au zburat,
Doar merii albi prind timpul – scântei, ca într-o lavă,
Şi dragostea şi-o poartă prin ochii-ţi sărutaţi...

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Lumi (2015)
Adăugat de Amalie Hauser
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva prin şoapte

Undeva departe s-a născut iubirea
Într-o revărsare fără de egal,
Undeva anume simt cum fericirea
Se înalţă-n mine precum deal cu deal,

Poate chiar în gara unde-a nins în noapte
Sau în vârf de munte la izvor de timp,
Cărarea tresare la a noastre şoapte
Când seara se lasă peste-un vechi Olimp,

Tremură pădurea când păşesc timid
Printre frunze moarte către luminiş,
Într-un cânt de păsări drumuri noi deschid
Şi zidesc cetate peste lăstăriş,

Am găsit izvorul care ne-a robit
Ciutele s-adapă la ceasuri târzii,
Timpul prins în scoarţă nu se dă scobit
Şi revarsă clipe peste vechi câmpii,

Undeva iubirea şi-a făcut sălaş
Leac să fie urii care ne-a cuprins,
Pentru o vecie m-a făcut părtaş
Să-nfloresc câmpia unde-acum a nins.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce să n-am şi eu, puţin noroc
În lumea asta plină de păcat
Şi parcă timpul stă pe loc,
De noapte legănat

De ce să n-am şi eu, în viaţă rost
Când inocenţii falnic risipesc,
Pierdut mă simt, minţit am fost
Şi totuşi, mai plătesc!

Sau ofilit salcâmi şi lilieci
Mi-e dor să simt al lor parfum
S-alerg nebun, să uit pe veci
De al iubirii fum

Să nu am bani, nici dorul omenesc,
Mi-aş face casă în sălbatic loc
În flori de mai să-mi odihnesc
Sfârşitul meu noroc

Şi părăsit de toţi să mă ascund,
Acolo unde soare n-o mai fi
Să dorm puţin, să uit profund
De noapte şi de zi.

poezie de Stefan Băiatu (21 martie 1987)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!