Balada bătrânei ţărănci

Şade-o bătrânică tristă
În căsuţa-i de la ţară,
Şi-amândouă-abia rezistă
Sub a anilor povară...

Casa, cât şi veacul veche,
Stă proptită într-o rână,
Şi-mpreună fac pereche
Cu plăpânda ei stăpână...

Anii au trecut în goană,
Parcă ieri a fost odată
Când pe dealuri o codană
Alerga neastâmpărată...

Să tot fie de-acu`anul
De când singură o duce,
Că moşneagul ei, sărmanul,
Veşniceşte sub o cruce...

Şi-ar dori,-n amurgul vieţii,
Să se-adune în ogradă,
De pe unde-or fi, băieţii
Şi nepoţii, să-i mai vadă...

Grija morţii o apasă,
Bântuită de ideia
C-o să moară-nchisa-n casă
Şi n-or să-i găsească cheia...

Celui mare îi va scrie
Iarăşi, să-i mai amintească,
Despre cheie, el să ştie,
Unde-anume s-o găsească...

Timpul repede mai trece,
Peste sat se lasă seara,
Cu o adiere rece
Inundată-i ulicioara...

Închizând la orătănii,
Intră-n casă şi se pune,
Însoţită de mătănii,
Să rostească-o rugăciune...

Şi în pat apoi se-ntinde,
Cu ciorapi groşi încălţată,
Şi-anevoie somnu-o prinde
Pe bătrâna-ngrijorată...

Focul a murit în vatră,
Timpul intră în târziu,
Doar un câine jalnic latră
Într-o curte a pustiu...

poezie de Iulian Bostan (11 decembrie 1997)
Adăugat de Iulian Bostan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bătrân

Aplecat peste omătul troienit, pe ulicioară,
Trece lin, cu mersul moale, un bătrân cu-a lui povară.
Ţine strâns de ţolul aspru - cu vreo două legături
Făcut sac – să poată duce, din pădure, uscături.

Pe căciula-i învechită cad zăpezile de-o viaţă,
Haina roasă adunată-i cu-un cordon de zdrenţe-n faţă,
Bumbii au căzut, dar baba n-a mai fost aici, să-i coase.
Sub pufoaică stă ascunsă numai o mână de oase!

Mâinile-s înfăşurate doar în cârpe din ştergare,
Iar din cizmele de gumă ies obielele murdare,
Rupt în coate şi-n genunchii îndoiţi, străbate locul,
El cu ochii minţii vede cum îi arde-n vatră focul.

Pojghiţa sub paşi trosneşte, iar omătul cerne, cerne,
Pe cărarea cea îngustă tot mai aprig se aşterne.
Îngheţat, urmează drumul care duce spre bordeiul
Unde nu mai este pâine şi s-a terminat uleiul,

Dar visează la căldură, trupul rece să-i alinte,
Undeva, prin pod uitată, o găsi el nişte linte.
Şi mălai de-o mămăligă de-o mai fi, încă nu ştie.
Visând cum aprinde focul, îl cuprinde-o bucurie

Şi mai cu nădejde calcă, uşor pasul îl grăbeşte,
Dar prin viforul năpraznic o lumină îl orbeşte,
Iar doi domni, în uniforme, cer ceva ce nu-nţelege,
Cer anume documente şi-i vorbesc despre o lege,

Spun să lase legătura de pe umeri, jos, îndată!
Şi un anumit articol dintr-o carte îi arată.
El nedumerit ascultă şi priveşte cu mirare,
Pune crengile-n zăpadă, nu pricepe legea care

Poate pune stăpânire peste focul din bordeie,
Ca şi cum s-ar putea pune lacăte, pe o scânteie!
Apoi lasă-n drum tot visul cel frumos, cu crengi uscate
Şi se pierde-ncet, de parcă, veşnicia o străbate.

Se rostogolesc, amare, două lacrimi, pe sub barbă
Şi pe Dumnezeu îl roagă să îl ducă lângă babă,
De-o fi cald sau o fi rece, cum o fi, nici el nu ştie,
Doar oftează şi se duce prin zăpada argintie...

poezie de Emilia Amariei din Datori cu o ţară (18 decembrie 2015)
Adăugat de Emilia Amariei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul ca un câine

Timpul ca un câine latră uneori,
Trăiesc idei, mor cu idei, mai şi trăiesc,
Dumnezeu a vrut pace, dar tot mai apr răni grave
Pe suprafaţa pământului, este un om mai mare
Acest pământ, iar timpul latră la el.
În faţa cui să-ngenunchiez, poate în faţa mea?
Poate mi-e sete doar de moarte?
Poate vreau să intru în imperiul întunericului?
Fără spaimă. Nu este ceva eroic, dar nici să trăieşti
În nemurire nu e ceva eroic.
Mai bine noi vom prinde infinitul chiar de coarne,
Aşa, să-i rupem dinţii, coarnele, să-l dezvăţăm
De lunga sa domnie peste noi.
Eulalie, sunte şi lumină, un idol se ridică şi-apoi moare.
God gave a loaf to every bird, poftim. OK?

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gabriela Firea şi Florentin Pandele (Tusea şi Junghiul politicii mioritice) sunt atât de farisei încât s-au filmat, într-o cameră plină de icoane pe toţi pereţii, de sus până jos şi de la stânga la dreapta, rugându-se cu voce tare la Dumnezeu, cică pentru vindecarea bolnavilor de coronavirus, şi au trimis filmuleţul cu sceneta de prost gust la toate televiziunile de casă ale PSD-ului (România TV, Antena 3 TV ş. a.), care l-au transmis la ore de maximă audienţă, ca să-i vadă toată lumea. La astfel de rugăciuni ipocrite, Dumnezeu Îşi pune mâinile la urechi. De fapt, cei doi pretinşi credincioşi sunt într-o goană deşănţată după voturi. Cred că, pentru un pumn de voturi, Gabi Firea ar fi în stare şi să-şi pună poalele-n cap, în direct, la TV şi la o oră de maximă audienţă, iar Pandele, ultimul ei soţ, ar fi-n stare să-şi dea jos pantalonii, tot în direct, la TV. Cei doi farisei ar tebui să ţină cont de ce a spus Iisus despre rugăciune (Evanghelia după Matei, 6.5-6): "Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor. [...] Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău!"

George Budoi în Aceşti Agramaţi care ne conduc (14 aprilie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc târziu

Am înţeles, de-o vreme, că greşesc
atunci când caut să-mi exprim părerea
asupra unora ce "nu trăiesc",
dar le provoacă altora durerea.

Ar trebui să-ncerc să-i înţeleg
să aflu cât au suferit în viaţă,
să îi ascult, iar apoi să dezleg
tot ce în suflet au acum de gheaţă.

Aş vrea s-alung din ei tot ce-i urât,
să-i fac să uite orice răzbunare,
să ierte din trecut cum pot şi cât
şi, poate, să-şi găsească alinare.

Îmi pare rău de ei când, într-un joc
vor după punct să-ncerce un alt capăt,
în care n-au vreo şansă de noroc
şi uită că-i târziu şi sunt la scapăt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Ion Creangă în Punguţa cu doi bani
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de azi

Munceşte mult că n-are stare,
Îşi face el o casă mare:
Betoane omule, betoane.

Un gard înalt să nu se vadă
Omul ce trece pe stradă.
Astea sunt ale lui toane:
Betoane omule, betoane.

În curte iarbă să nu fie,
O face ca în farmacie.
Şi peste astea vrea să toarne:
Betoane omule, betoane.

Când timpul e să plece
Că viaţa-i scurtă, iute trece,
Face ceva, parca sunt vane:
Betoane omule, betoane.

Gândeşte doar de azi pe mâine
Şi-n urma lui vezi ce rămâne:
O casă mare, garduri, vane...
Betoane omule, betoane.

poezie de Adrian Timofte (ianuarie 2020)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rândunel

Un vânt şi-o ploaie necăjită
S-au repezit ca din senin
Şi răpăie prelung pe frunze
Şi-mi culcă florile de crin.

Grădina toată-i răscolită...
Ce tristă e grădina mea!
Pe-o creangă tremură de frică
Un pui plăpând de rândunică.

E singur, în bătaia ploaiei,
Şi-n ciripitu-i rugător
Îmi spune să-i deschid fereastra:
Şi eu deschid, el intră-n zbor.

Şi iată-mi-l rotind prin casă
Şi parcă nu mai e pustiu
În casa mea înveselită
De ciripitul lui zglobiu.

Dar iată... soarele s-arată...
Pe frunze picurii sclipesc
Şi rândunelele, pe-afară,
În zboruri vesele vorbesc.

La glasul lor, grăbit, mă lasă,
Plăpândul pui de rândunea...
Mai vino, ploaie, înc-o dată
Să-l văd din nou în casa mea.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa de zbor

Era atât de... altfel, de singur într-un zbor
Prin galaxii pe care nicicând nu le-a parcurs,
Dar, totuşi, cunoscute din timpuri ce s-au scurs,
De când era un suflet născut... în viitor.

Purta în el cunoaşteri, şi singure-au crescut,
Odată cu atâtea învăţături ce-ar fi
Menite să-i ofere puterea de a şti
Lumina să o poarte spre tot ce-i decăzut.

Scânteie-n întuneric, bucată din destin,
Iubire-n nefiinţă cu zborul efemer,
Sămânţă de lumină alunecând pe cer,
Dorinţă de-ntrupare şi mesager divin.

Îşi simte rătăcirea de-o clipă într-un zbor
Pe care îl parcurge doar pentru a găsi
Acea pereche care e tot ce şi-ar dori
În viaţa efemeră a unui muritor.

Să mai fi fost vreodată cu ea? E un mister!
Dar ştie că menirea-i deplină, pe Pământ,
E numai s-o găsească, să nu se lase-nfrânt
În marea căutare, sub doar un singur cer.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se lasă amurgul peste sat

Se lasă amurgul peste sat,
Peste păduri, câmpii, izvoare.
Satul pare un colţ de rai,
Unde veşnic soarele răsare.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste casa părintească.
Bătrâna mamă stă cu Dumnezeu la sfat
Şi cu ochii la fereastră.
Se lasă amurgul peste sat,
Peste salcâmi şi tei în floare.
Apare un ţăran pe o cărare,
Părând că duce soarele-n spinare.
Se lasă amurgul peste satul meu natal,
Peste câmpii şi turme de mioare.
Apare luna după deal.
Frumoasă ca o fată mare.

poezie de Vladimir Potlog (21 iunie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-au anii

Trecut-au anii,
Şi duşi au fost.
Am trecut şi noi,
Odată cu timpul,
Nu mai suntem ce am fost.
Trecut-au anii,
Toate s-au schimbat
Şi locul copilăriei noastre
E îmbibat în amintiri şi praf.
Trecut-au anii,
Noi rămasa-m tot aici,
Statornici ai vieţii,
Ai nemărginitului timp.
Trecut-au anii,
Şi omul peste timp,
Anii au rămas în urmă,
Amprenta chipului răvăşit.
Trecut-au lunile cu caru',
Trecut-au zilele
Rând pe rând,
De mă întrebi ce zi e astăzi,
Nu ştiu.. Mă simt confuz.
Trecut-au anii tinereţii,
Nu se vor întoarce înapoi,
Ăsta-i cursul firesc al vieţii,
Ne-am născut
Să fim muritori.
Trecut-au anii,
Am şi uitat, Ce înseamnă noţiunea timp,
Nu mai ştim să ne bucurăm
De lucruri mărunte,
Simţim, trăim,
Într-un mod obiectiv.
Trecut-au anii,
Nisipul din clepsidra timpului
S-a scurs demult,
Am ajuns la capătul vieţii,
Trăim clipa,
Poate ultimul minut.
Trecut-au anii,
S-au irosit în zbor,
Oamenii sunt ca şi
Corăbiile pe mare
Îşi urmează calea,
Prin viaţă-s trecători.
Trecut-au anii,
Privesc trecutul ca într-o oglindă,
Dar nu mă recunosc,
Oare aşa mult timp să fi trecut,
Mă simt a fi opusul,
A ceea ce sunt şi văd.
Trecut-au anii,
Viaţa s-a scris într-o carte.
Am imagini lipsă din ea,
Capitole, încă neîncheiate,
Mintea nu vrea să-şi amintească,
Momentele nefaste.

poezie de Diana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Gârbovită de povara
Anilor ce te apasă
Traversezi cu greu cămara
Şi trudită ieşi din casă.

Cu mişcări grăbite, scurte
Îţi freci ochii la lumină
Apoi o porneşti prin curte
Cu paşi mici, către grădină.

Toate florile te-aşteaptă
Să te plimbi pe lângă ele,
Irişi cu tulpina dreaptă,
Gura-leului, pansele...

Lângă poartă, teiul mare
Umbra-şi lasă peste tine
Şi a lui sfântă răcoare
Se revarsă-n valuri line.

Un cais cu crengi uscate
Ce te ştie de copilă,
Se apleacă jumătate
Spre făptura ta fragilă.

Vişinii privesc cu teamă
Mersul tău şovăitor
Şi cireşii blând te cheamă
Să te ţii de trunchiul lor.

Iar zorelele-atârnate
Pe gărduţul dinspre stradă
Stau de-a dreptul nemişcate
Chipul palid să ţi-l vadă.

........................

Tare dragă ţi-e grădina
Şi-ai dori, de s-ar putea,
Când n-o să mai vezi lumina,
Să dormi îngropată-n ea.

poezie de Octavian Cocoş (19 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă ipostază

mamei plecată în lumea fără timp

copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
un Dumnezeu tânăr
există o relaţie între ei
de parcă s-ar şti
de undeva
iată îi spune copilul
ţi-am desenat un măr
jumătatea cea mare ţi-o dau ţie
cealaltă o păstrez pentru mama
să-i spui lucrul ăsta
şi să-i mai spui că tata s-a dus
într-o dimineaţă devreme în pădure
după vreascuri şi nu s-a mai întors
hornul de la casă a căzut
peste iedera urcată până la cer
cireşii au privirile pline cu flori
poarta se zgâlţâie în balamaua
ruptă de anul trecut
duminică
bătrânele satului
cu mâinile sorojite de vreme
au îngenuncheat lângă altar
clopotul a bătut în dungă

s-a dus şi mătuşa...

anul ăsta nu vom împodobi bradul
să-i spui că răsăritul caută pământul
şi-l ţin aproape de piept
pentru ziua în care
ne vom întâlni...

să-i spui şi asta
înlăuntrul meu se face târziu
contaminez spaţiul dintre mine şi cer
nu mai pot rămâne aici
nu mai pot privi îndărătul zilei
ochii mei sunt plecaţi să caute înţelesuri
cerul e cusut pe la margini cu lacrimi

împing durerea printre rugăminţi
şi aştept...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, şi muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă şi până la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru.

începutul de la Stan Bolovan de Ioan Slavici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim astfel an după an, fără a duce la împlinire şi desăvârşi ceea ce am putea face acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu; într-o bună zi vom trece ciorna pe curat. Anii vor trece şi nu o vom face niciodată, nu pentru că moartea vine şi ne seceră, ci şi pentru că, intrând într-o altă etapă a vieţii, devenim incapabili să mai facem ceea ce etapele anterioare ne-ar fi îngăduit să facem. Nu la anii maturităţii putem împlini o tinereţe frumoasă şi plină de sens, după cum nu la vârsta bătrâneţii putem să dezvăluim lui Dumnezeu şi lumii întregi ceea ce am fi putut fi în anii maturităţii. Este un timp pentru toate, dar, odată ce timpul s-a dus, sunt anumite lucruri care nu mai pot fi realizate.

citat din Sfântul Antonie al Surojului
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Vreme vine, vreme trece,
Timpul ne petrece rece...
Noi, trecători pe scena vieţii,
Vrem să-i înţelegem zborul,
Vrem să-i degustam esenţe.

poezie de Valeria Mahok (26 noiembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!