Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (5)

Trecut-au anii şi-au crescut
Neander-puştii din trecut,
Dar nu erau cum ar fi vrut:
Ca el, puternici, de temut,
Deşi le-a dat tot ce-a avut
Şi i-a-nvăţat tot ce-a ştiut.

În lupte, nu erau ca el:
Iar unul, cel mai mărunţel,
A zis: "Eu nu merg la răzbel,
Că nu suport să văd măcel
Şi nu ştiu, nu-nţeleg defel,
Ce câştigaţi cu lucru-acel?"

Ba, unul mai spre sapiens,
Tot căuta al vieţii sens
Şi n-avea păr pe-un cap imens
Cu stropi pe el ca de condens.
Cu-acela se certa intens:
Erau, mereu, pe contrasens.

Era, de ei, nemulţumit,
C-o viaţă-ntreagă a muncit
Să-şi vadă neamul fericit
Şi-aşa cum e, boşorogit,
Simţindu-se neîmplinit,
Vrea alt "Ka fu". Traduc: "Plodit".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salcâmul nimănui

Erau pe deal copaci destui,
Dar unul, cel al nimănui,
Foşnea din frunze cu-nţeles
Când mă rupeam de-un drum de şes.

Se întâmpla atât de rar,
Încât mă întrebam: "El chiar
Îşi aminteşte mersul meu
Ori chipul? Ştie că sunt eu?"

Sunt ani de când n-am mai trecut
Prin locuri care mi-au plăcut
Şi-au fost, în tinereţea mea,
Decor spre ce mă atrăgea.

Mă-ntreb şi-acum, pe-acelaşi drum:
Salcâmul dintr-un vechi album,
Mai pune-n margini de cărare
O umbră binefăcătoare?

M-apropii şi o adiere
Şopteşte-n clipa de plăcere
De sub salcâmul nimănui:
"Iubeşti aceiaşi ochi căprui?"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara din gând

Vara care-mi este caldă amintire,
se-ntâmpla în vremea când, înfierbântaţi,
pedalam spre casa plină de iubire
cu batrâni, de lume, parc-abandonaţi.

Îmi erau în suflet, dragi, bunicii mei,
îţi erau şi ţie, ştiu cum îi priveai
când, plecaţi sub timpul umerilor grei,
ridicau spre tine ochii lor de Rai.

Te iubeau bunicii, mult, ca şi pe mine,
te priveau, adesea, tandru, ca si când
ai fi fost icoana care-n casă ţine
toată bucuria cuibărită-n gând.

Nu ştiau că ziua le aduce oaspeţi,
nu îi anunţasem că îi vizităm
şi că-n vara-ceea, tineri, veseli, proaspeţi,
vrem, priviri pierdute, să mai luminăm.

Pe-o şosea, spre lumea unde-i azi tăcere,
îţi priveam, iubito, părul fluturând,
deschizându-mi calea, dulce adiere
dintr-o vară care-mi este, azi, în gând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dinozaurii

Dinozaurii au fost
Creaturi care au trăit
În vechime, cu un rost
Ce ne dă mult de gândit.

Şopârle înfricoşătoare,
Cu sânge rece sau cald,
Creaturi înfiorătoare,
Ce-au populat acest meleag.

Erau mai mari ca o casă,
Sau chiar un bloc cu terasă,
Însă deloc minte n-aveau,
Mai proşti ca o mâţă erau.

Aveau kilograme multe,
Cântăreau tone zeci sau sute,
Zeci de metri în lungime
Şi tot atât înălţime.

Foarte mari ei au crescut,
Ajungând chiar de temut;
Unii erau ierbivori,
Iară alţii carnivori.

Aveau arme în dotare:
Fălci cu dinţi, labe cu gheare;
Trup robust şi cozi mobile,
Braţe şi picioare agile.

Văzul bun, auzul fin
Şi mirosul dezvoltat,
Pentru inamici – un chin,
Pentru amici – de bază aliat.

Erau creaturi cam dure
Şi micuţe, şi mature,
Curajoase, fără teamă,
Fără milă – bag de seamă.

Ty Rex – Regele Tiran,
Brontosaurus, Diplodocus,
Velociraptor cel viclean,
Stegozaurus, Deinonychus.

Cântăreţul Parasaurolophus,
Ţanţoşul Corythosaurus,
Înaripatul Pterodactylus,
Cap tare – Pachycephalosaurus.

Blindatul Ankylosaurus,
Gât lung – Brachiosaurus,
Sauroniholestes, Coelurosaurus,
Coelophysis, Procompsognathus.

În văzduh – Pteranodon,
Plesiosaurus în mare,
Prin ieburi – Iguanodon,
Se răpuneau; care pe care?

Archaeopterix – primitive păsări,
Triceratops cu trei coarne,
Nu erau balauri cu flăcări,
Nici din poveşti, nici din basme.

Ci dinozauri din carne şi oase,
Monştri vii, mai mari decât case,
Lacomi mâncători de alte vietăţi,
De ierburi, pomi şi alte crudităţi.

Nimeni nu ar fi dorit
Aşa monştri să-ntâlnească;
Să-i vadă doar ca pe un mit,
Fosile multe să găsească.

Aşa speră paleontologii,
Geologii, arheologii;
Să dezgroape oase multe,
Pentru schelete complete.

Care să ne poată "spune"
Acele fiinţe cum erau,
Să ne arate, să ne-ndrume,
Să-nţelegem cum trăiau.

Demult, demult, în trecut,
Totul cu Triasic a-nceput,
La mijloc era Jurasic
Şi s-a sfârşit cu Cretacic.

65 de milioane de ani în trecut
Atunci ei au dispărut,
După ce au înspăimântat
Toate vieţuitoarele de pe uscat.

Dar şi din ape sau cer
Timp de vreo 160 milioane de ani,
Iar astăzi, mai sunt, sper,
Doar păsări din acei titani.

Păsări ce-au evoluat
Din familia raptorilor,
Micşorându-se, au zburat,
Cu ajutorul penelor.

Nu erau deloc pterozauri
Cu membrane de corp lipite,
Ci arhaice păsări-dinozauri,
Cu plisc, dinţi şi gheare alungite.

Într-o eră demult apusă,
Mezozoic se numea,
De asteroid distrusă,
Ce pe dinozauri îi răpunea.

Iată, aşa se presupune
Că ar fi sfârşit dinozaurii,
Deşi nu ştim dacă-s bune
Toate aceste nesigure teorii...

Care nu ne lămuresc
De ce-au fost şi-au dispărut
Şi nici cum, în mod firesc,
În timpul lor au apărut.

De ce erau aşa mari?
De ce minte nu aveau?
De ce erau cam barbari?
Şi de ce cam proşti păreau?

De ce n-au supravieţuit?
De ce n-au evoluat?
Iar dac-ar mai fi trăit,
Cum ar mai fi arătat?

S-ar fi micşorat sau nu?
Oare s-ar fi îmbunat?
Poate ar fi fost un dezastru
Printre noi de-ar fi umblat.

Poate că aşa-i mai bine,
Fără creaturi bizare;
Mari, fioroase reptile,
Să rămână în uitare...

Într-o lume demult apusă,
Inaccesibilă oamenilor,
Prea îndepărtată, dusă,
Pierduta eră a dinozaurilor...

poezie pentru copii de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantere negre, superbe, pătate... Frumoase animale! Nu doar felinele, ci, în general, toate. Poate chiar şi gândacii; de ce nu?! Dacă nu-i priveşti din prima clipă cu un sentiment de repulsie, de scârbă, nu sunt deloc atât de dezgustători cum par. El începu să-şi schimbe impresia despre gândaci, nu i se mai păreau deloc atât de respingători cum îi considerase prima oară când îi văzuse, dar încă era mai rezervat în a le lăuda aspectul; de asemenea, nu intenţiona să intre în contact tactil cu ei; prefera să păstreze distanţa faţă de aceste creaturi bizare. Acum nu mai erau respingătoare, ci doar bizare; altfel decât cum obişnuiesc oamenii să perceapă normalitatea. Şi ce dacă erau altfel, diferite?! Existau, deci probabil aveau un rol bine stabilit şi determinat în ecosistem, adică erau importante; şi în număr foarte mare.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scorpia

Erau îndrăgostiţi - definitiv! -
... de bere, vodcă, whiskey şi cognac,
dar mai luau, rapid, operativ,
şi câte-un vinişor mai slab, de leac.

Erau atât de veseli! Se iubeau
şi el pe el, şi ea pe ea, normal,
se alintau din ochi atunci când beau,
căci străluceau... spre albul-roşu-pal.

Se retrăgeau, ades, în casa lui,
c-avea de toate-n ea, chiar şi un pat
cu perne şi cearşafuri (cam gălbui),
dar nu conta: fusese botezat

Cu alcoolul dublu rafinat,
cu bere, şliboviţă, sau cu vin,
să nu mai spun că... şi ce au mâncat
făcea din patul lor ceva divin.

Iubirea lor tindea spre... infinit,
dar într-o zi, spre prânz, când s-au trezit,
pe el, părând, la cap, mai chinuit,
l-au încercat mustrări de neoprit

Şi, mai tuşind, mai horcăind, i-a zis:
-Iubito, spune-mi sincer, c-am uitat:
azi-noapte, am dormit sau am înscris?
Iar dacă da, cu scorul, cum am stat?

-De când te ştiu, eşti nul mereu la scor,
iar la pahare eşti... pe minus, rău,
dar, pentru asta, ştii că te ador,
că eşti... iubitul meu cel trăncălău.

-Adică tu, ca scorpie ce eşti,
ştiai că noi, aici, nimic-nimic,
ai profitat, spunând că mă iubeşti,
dar spui abia acum, să mă oftic?

-Nu, dragul meu, în timp ce turuiai,
cu glas împleticit, de pehlivan,
eu ţi-am urat, mereu "Noroc!" să ai,
dar n-ai avut... să mă gândesc... de-un an.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţia trandafirului

Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în aşteptare
Strângând la piept, neliniştit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea şi ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Şi, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Şi nu ştia, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.

O aştepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoşi, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alţi ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieţii:
Iubire-nfăşurând c-un fald
Relicvele tristeţii.

A fost, atunci, şi a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei şi la popas
Acasă,-n galaxie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea cavalerului

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
în ţări păgâne – cum le ziceţi voi –
şi multe trupuri am făcut să cadă
în anii tineri, daţi pe un război.

V-am ascultat dorinţele "creştine"
şi vorbele cu care ne-aţi minţit,
dar ştiu acum şi nu mă pot abţine
să nu vă spun, de răni acoperit,

că voi aţi fost şacalii, profitorii,
voi, ce aveţi un singur ideal:
puterea! – iar cuvintele notorii
sunt doar un fals discurs teologal.

Ce spuneţi, voi nu credeţi, dar prostimea
v-ascultă, boi "cucernici" fără duh!
căci le greu să vadă-n în voi micimea
când le-arătaţi nimicul din văzduh.

Acei "păgâni" aveau, şi ei, un suflet,
erau ca noi, aveau un dumnezeu,
dar, ce ştiţi voi ce-nseamnă un răsuflet,
de nu e de creştin sau de evreu.

Am fost, preasfinte, într-o cruciadă
căci voi m-aţi îndreptat spre un păcat
pe care vi-l dau vouă ca dovadă
că tot ce-aţi vrut să fac, am blestemat.

Eu mi-am ales o cale de lumină
şi port în suflet al iubirii crez.
Ce spuneţi voi, e strâmb şi nu alină
durerile din lume. Eu cutez.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steluţe în genele ei

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.
...

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi începuturi

Sălbatic, un urlet se-aude
pierzându-se-n văile ude,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul îşi cheamă.

Se simte pierdută-n regatul
în care doar ea şi băiatul
scăpaseră din vânătoarea
de lupi şi de alte jivine,
urmându-şi intinctul, chemarea
în viaţă a-l ţine.

Trăiau, pe atunci, într-o grotă
din munte, mai sus, la o cotă
la care pădurea dispare,
lăsând printre stânci numai jnepeni,
iar urmele de pe cărare
nu poţi să le depeni.

Cu greu, sacrificii şi muncă,
urmând a naturii poruncă,
l-a dus, educându-l, prin lume,
de multe ori rea, adversară,
în care-a putut să-l îndrume
c-o dragoste rară.

Crescuse, puternic şi suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină şi prinţ în ţinutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.

A fost însă-o noapte geroasă
în care, de urlete-atrasă,
venită din neguri de munte,
o nouă chemare apare,
pornită, cumva, să-i înfrunte
pe vechea cărare.

A fost mult prea mult, iar regina,
uitând şi vânatul, şi cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ţinuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.

A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul "cedează"
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de lupul ce-n viaţa cea nouă
a vrut împăcare.

Şi-acum se aude, sălbatic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină,
ce, fiul plecat, îşi mai cheamă,
urlând, înspre luna cea plină
durerea de mamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

într-o zi

şi-a chemat generalii
la palatul de ceramică ro
şi e
le-a poruncit să-i pună pe ofiţeri
să scrie o poezie
era romantismul de cazarmă
lăsat să bată pas de defilare
la voia întâmplării
în cadenţă marş
ofiţerii cu pinteni zornăiau
tocurile de călimări
răsuceau mustaţa dacă aveau
cine nu avea în dotare
se trăgea de guşă
un colonel şi-a ciupit amanta
de sânii feciorelnici
versurile refuzau alinierea
erau soldaţi neinstruiţi
toţi erau în stare să scrie un raport
să schiţeze un plan de bătaie
reuşeau să scoată gărgăunii din capul
unui recrut fără petliţele cusute
regulamentar era numai regulamentul
cuvintele ieşeau se loveau între ele
semănau cu soldaţii beţi
ofiţerii scriau două-trei cuvinte
le tăiau în multe moduri
trimiteau ordonanţele să tragă
pe furiş o privire la ceilalţi
nimeni nu părea capabil să lege
o strofă în toată legea
au apelat la corespondenţii de război
erau ziarişti care scriau poveşti
sau telegrame pompoase

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec sub stele

Strângeam în braţe o chitară
Şi te priveam
Când îţi cântam,
Eram îndrăgostit de tine,
Iar cântul meu,
Pe-acorduri fine,
Te-nvăluia cu şoapta-i caldă
Când eu, din ochi, te mângâiam.

Tu mă priveai, vedeai în mine
O nouă zi de primăvară,
Cu păsările-n drum spre casă,
Cu Soare blând
Şi mai frumoasă
Decât oricare dinainte,
Decât ce-a fost odinioară.

Era târziu, cu stele-aprinse
Şi Lună Nouă.
Mă priveai,
Iar trupul tău a vrut să-mi cânte,
Căldura lui să mă-nfierbânte
Şi să îmi fie el chitară
Atunci, demult, când mă iubeai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!