+mama +moarta

Somnambule

În oraşul meu trăiau o femeie şi fiica ei,
şi-amândouă erau somnambule.

Într-o noapte, când tăcerea era stăpâna lumii, mamă şi fiică,
mergând în somn, s-au întâlnit în grădina lor învăluită-n ceaţă.

Şi mama a vorbit, şi-a spus: "În sfârşit, în sfârşit, duşmanca mea!
Tu, cea care mi-ai distrus tinereţea – care ţi-ai clădit viaţa
pe ruinele vieţii mele! Te-aş putea ucide!"

Şi fiica a vorbit, şi-a spus:" O, femeie odioasă, egoistă şi bătrână!
Tu stai între libertatea sinelui meu şi mine!
Viaţa mea nu-i decât ecoul vieţii tale insipide. Vede-te-aş moartă!

Chiar atunci a cântat cocoşul, şi-amândouă femeile s-au trezit.
Mama a întrebat cu blândeţe, "Tu eşti, dragă?"
Iar fiica i-a răspuns cu blândeţe, "Da, dragă."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare

Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând,
dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte -
şi-a trebuit să strig:
Doamne, Doamne, de cine m-am lepădat?

Sunt mai bătrân decât tine, mamă,
ci tot aşa cum mă ştii:
adus puţin de umeri
şi aplecat peste întrebările lumii.

Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
şi să le fac dreptate spunându-le
care-i mai adevărat şi care-i mai frumos?
Mâna mi se opreşte: e prea puţin.
Glasul se stinge: e prea puţin.
De ce m-ai trimis în lumină, Mamă,
de ce m-ai trimis?

Trupul meu cade la picioarele tale

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1923)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua-nvierii

E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune
Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,
Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,
El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

Dar colo într-o casă la margine de sat
Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
Cu faţa pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul
În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina
De când e măritată: că Domnul îi va da
O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul pe care cei morţi îl cunosc

Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959
şi tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959

De ajuns, am spus – şi am părăsit biserica,
Refuzând acea procesiune ţeapănă spre cavou,
lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur.
Iunie. M-am săturat să fiu bravă, iarăşi şi din nou.

Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura
sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător,
acolo unde marea pivotează ca o uşă de fier.
Şi ne-am mângâiat. În altă ţară oamenii mor.

Dragul meu, vântul se năpusteşte ca un balaur
dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât
ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur.
Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.

Ce se poate spune despre morţi? Ei zac fără pantofi
În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor

[...] Citeşte tot

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viţa-de-vie

Viţa-de-vie casa noastră
O-mbrăţişa cu ramuri grele
De boabe ce, către fereastră,
Momeau un cer de păsărele.

Cu-nfrigurata-i mână albă
Mama o coardă ne-apleca:
Copiii se-nfruptau în grabă
Din viguroasa miere-a sa.

Azi păsări nu-s, mama e moartă;
Viţa-de-vie-i doar un ciot;
Văl de păianjeni uşa poartă;
Eu plâng şi mă gândesc la tot.

poezie celebră de Lamartine
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, adio! Ţărmul meu natal...

Adio, adio! Ţărmul meu natal
Se pierde dincolo de apele albastre;
Suspină briza nopţii, tună val după val
Şi ţipă pescăruşii sub un cer spuzit de astre.

Noi soarele,-apunând în marea purpurie,
Urmăm în zborul lui de ore în furtună;
La revedere lui, la revedere ţie,
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

Doar câteva ore scurte şi el va răsări
Ca să renască-n zare înc-o dimineaţă;
Voi saluta uscatul şi cerul care se va rumeni,
Dar nu pământul mamă care mi-a dat viaţă.

E gol holul casei mele, vamă plătind tristeţii,
Iar vatra căminului e rece, moartă;
Lichenii s-au căţărat pe toţi pereţii
Şi câinele urlă a pustiu la poartă.

poezie de Lord Byron, George Gordon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
"Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face''!

[...] Citeşte tot

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro Romania
Comentează! | Votează! | Copiază!