Dar viaţa aceasta complet fericită n-a ţinut decât o vară. Toamna, ne-am dus la Roman cu mama mea, care avea să nască; cu moşul meu, care-şi tăiase două degete la un ferăstrău mecanic. În acea toamnă, a murit mama mea. Mi-aduc aminte ca prin vis de dânsa bolnavă, dar ţin minte foarte bine cum era întinsă pe masă, moartă, cu lumânări la cap. În zilele cât a stat moartă acasă, uneori plângeam, dar uneori mă jucam de-a ascunsul cu nişte băieţi şi apoi iar plângeam. Fericită, dar crudă şi egoistă vârstă! Întotdeauna mi-aduc aminte cu displăcere, parcă cu un amar reproş pentru mine, că atunci m-am jucat! Niciodată, niciodată n-am dat mamei mele a mia parte din ce mi-a dat ea! Pentru ce s-a născut ea, pentru ce a trăit? Sunt milioane de fiinţe care au avut soarta ei şi pe care nu le ştiu. Dar ea, fiindcă mi-a fost mamă, în mintea mea are un loc unic şi întâmplarea ei e un lucru extraordinar pentru mine. Orice viaţă e un lucru extraordinar pentru cineva -- şi nimic, absolut nimic, pentru alţii!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am stat la ţară cu bunică-mea, apoi la altă moşie, cu tatăl meu şi mama mea a doua, apoi iar la bunică-mea. Mi-aduc aminte de privelişti şi peisagii, care se numesc Sălăveştri, Berbenceni, sate în judeţul Bacău unde tatăl meu ţinea moşii în arendă cu rudele lui noi.

În această vreme moşul meu Teodor s-a înamorat de o fată a Eleonorei, tatăl meu a pierdut ce mai avea, bunica mea era tristă de moartea mamei mele -- eu mă simţeam str[...]n lumea cea nouă a tatălui meu. Mamei mele a doua -- o fiinţă bună, supusă, roabă -- nu i-am putut spune "mamă" şi din greutatea mea de a deveni familiar şi a da numiri "artificiale" şi oficiale, şi din cauza amintirii adevăratei mele mame, pentru care începeam să am un cult şi o tandreţe alcătuită din tot felul de amintiri, căci deja aveam amintiri şi, cum se vede, amintiri scumpe şi duioase.
În aceşti ani cred că s-a închegat o mare parte din caracterul meu, aşa cum îl am şi acum. Cu altă copilărie, cu altă viaţă, fără aceste lucruri neobişnuite şi triste, aş fi fost poate altfel.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu ştiu care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gordon Deitrich: Porţi mască de aşa mult timp încât ai uitat cine eşti cu adevărat.
Valerie: Ştiu că nu o să reuşesc să te conving că acesta nu este unul din trucurile lor, dar nu îmi pasă. Sunt eu. Mă numesc Valerie. Nu cred că mai am mult de trăit şi vroiam să povestesc cuiva despre viaţa mea. Aceasta este singura biografie pe care o voi scrie vreodată şi, Dumnezeule, o scriu pe hârtie igienică. M-am născut în Nottingham în 1985. Nu îmi amintesc prea multe despre acei primi ani din viaţa mea, dar îmi amintesc ploaia. Bunica mea avea o ferma în Tottle Brook şi obişnuia să îmi spună că Dumnezeu se afla în ploaie. Prima mea prietenă am intâlnit-o la şcoală. O chema Sarah. M-au atras încheieturile ei. Erau frumoase. Am crezut că ne vom iubi pentru totdeauna. Îmi amintesc că profesoara noastră ne spunea că este doar o perioadă a adolescenţei pe care o depăşim cu toţii. Sarah a reuşit. Eu nu. În 2002, m-am îndrăgostit de o fată pe care o chema Christina. În anul acela am mers la părinţii mei. Nu aş fi putut să fac asta dacă Christina nu m-ar fi ţinut de mână. Tata nu s-a uitat la mine. Mi-a spus să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. Mama nu a spus nimic. Dar nu am făcut nimic altceva decât să le spun adevărul. A fost acest gest egoist? Ne vindem integritatea pe nimic, dar este singurul lucru pe care îl avem cu adevărat. Este ultima bucăţică din noi. Dar în cadrul acelei părţi suntem liberi. Am ştiut întotdeauna ce vreau să fac cu viaţa mea şi în 2015 am apărut în primul meu film. A fost cel mai important rol din viaţa mea. Nu mulţumită carierei mele, ci pentru că aşa am întâlnit-o pe Ruth. Încă de prima dată când ne-am sărutat am ştiut că nu mai vreau să sărut alte buze în afară de ale ei. Ne-am mutat într-un mic apartament din Londra. Aceia au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărâte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vârstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam când trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte -- nimic!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea avea o singură ciudăţenie

Mama mea avea o singură ciudăţenie,
nu judeca niciodată greşit,
ea era întotdeauna unde trebuie să fie
şi făcea exact ceea ce trebuie să facă
la momentul cel mai potrivit,
mai precis decât cel mai bun ceasornicar.
De aceea totul fiind atât de exact,
eu nu am nici o amintire specifică despre ea.

Absent, stau în amfiteatrul lumii
Sunt invitat să vorbesc în memoria ei
Dar eu pot să spun foarte puţin despre ea
Eu sunt ca un comedian cu o singură replică
şi uit mereu detaliile despre ea.
De aceea stau surprins, mut şi privesc în jur lumea asta
snoabă, cinică, curioasă şi plictisită
adunată ca o colectie de lei din savană.

Dar cineva continuă sa mă întrebe
cine a fost mama mea şi ce a făcut
şi cât de diferită este de ceilalţi din familia mea.
Dar mama mea nu a distrus nimic,
nu a luptat cu nimeni, nu s-a judecat cu nimeni,
nu a fost prizonierul nimănui
şi a făcut politica fără nici o politică.

Deci eu nu îmi aduc aminte nimic deosebit de mama mea.
Ea a fost mama mea şi atât
şi nu astepta ordine de la altcineva.
Ea nu a reclădit nimic
pentru ca ea nu şi-a distrus lucrurile
şi nu s-a luptat cu cei din jurul ei.
A muncit mereu pretinzând că nu munceşte niciodată
şi s-a reinventat pe ea însăşi de câte ori era nevoie.
De aceea eu nu îmi aduc aminte exact ce a făcut mama.

Multimea asta curioasa stă încă în amfiteatru,
plictisite fiare, gata să mă sfâşie.
Eu demult mă vreau plecat,
dar nu sunt lăsat să părăsesc amfiteatrul.
Mama mea avea o singură ciudăţenie:
lipsa de orice ciudăţenie.
De aceea uitate unele de altele,
memoria, limba si inima mea stau să mărturisească
nerecunoscători lilieci, distraţi şi aiurea
ignoranţa mea depre mama.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezii discontinue

Poezii discontinue

Realitatea înfricoşătoare a lucrurilor
Constituie descoperirea mea de zi cu zi.
Fiecare lucru este ceea ce este.
Cum aş putea să explic cuiva cât de mult
Mă bucură asta – şi că asta-i de ajuns?

Să fii întreg, e de ajuns pentru a exista.

Am scris destul de multe poezii
Şi poate voi mai scrie încă multe.
Deşi-s atât de diferite unele de altele,
Fiecare poezie a mea demonstrează ceea ce-am spus,
Deoarece fiecare lucru care există-şi proclamă-întotdeauna existenţa.

Uneori eu însumi sunt ocupat să privesc o piatră,
Nu încep prin a medita dacă ea simte sau nu simte,
Nu încerc să mă conving că mi-e soră,

Dar mă bucur pentru existenţa ei ca piatră,
Mă bucur că nu simte nimic,
Mă bucur că nu-i deloc înrudită cu mine.

Câteodată aud cum bate vântul
Şi realizez: chiar numai pentru a auzi cum suflă vântul
merită să te fi născut.

Nu ştiu ce vor crede cei care citesc ce-am scris eu:
Dar ştiu că trebuie să fie ceva bun,
pentru că gândesc aceste lucruri fără niciun efort –
Şi fără ideea că alţii aud ce gândesc,
Pentru că gândesc fără gânduri,
Pentru că spun doar ceea ce spun cuvintele mele.

Odată m-au catalogat drept un poet materialist
Şi m-am admirat pe mine însumi pentru că niciodată
Nu mi-a trecut prin cap c-aş fi putut primi un nume, orice nume.
Nici măcar nu sunt poet: Eu văd.
Dacă ceea ce scriu are o anume valoare, nu eu sunt cel
valoros.
Valoarea este acolo, în versurile mele.
Toate acestea n-au legătură cu vreo intenţie
de-a mea.

poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe nisip

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

poezie de Ademar Baross
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Horă în duminică

Ca şi cum nu ţi-aş mai spune nimic iau în schimb în mână
cana de apă şi o scufund adânc adânc acolo unde începe apa şovăitoare să se limpezească
din ce în ce mai tare
s-ar deschide peste ea baba nopţii ar curăţi-o cu o rază de lună care alunecă peste;
Îţi par pesemne mai frumoasă aşa... cu amândoi umerii dezgoliţi
cu o cămaşă
care să mă acopere trăiesc în cămaşa aceea care îmi cântă pe spate
nu îmi trebuieşte nimic peste umeri
îmi aduc aminte de tata cum îmi trimitea de ziua mea floarea cea mai roşie
apoi se gândea dacă picioarele mele ar încăpea deja în conduri
cum şi mama purta.
Îmi port mersul meu cum şi mama purta.

Mergeam deunăzi la biserică clopotarul lipsea pesemne şi clopotarii îşi ţin femeile
în braţe şi în tot felul de cămeşi. Pesemne clopotarii
care iubesc nu mor niciodată.
L-am văzut venind înspre mine ca un chip drept şi bălai de pe peretele cu sfinţi
cu un strop de apă sfinţită pe pleoapă, părul lui galben şi prelins la ureche lucea în soarele de duminică
treisprezece ani o singură bătaie de palme îmi părea ca un sfânt căprior cu ochii din cei mai neprihăniţi
mi-a părut că doar pentru mine a bătut băiatul din palme
că pentru mine au sunat clopoţeii de la gleznele lui
i-am spus
tu eşti moartea el mi-a spus da eu sunt moartea sunt
însă cea mai frumoasă din toate
am glas de copil
probabil tu ai avut odată o fiică dar nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut nu ţi s-a născut
glumeşti nu glumesc
femeia are copii cât pântecul ei cât femeia e para are copii cât pântecul ei
şi i-am zis atunci sună din clopote şi el a bătut din nou din palme şi din picioarele lungi
auzeam clopoţeii de la picioarele lui dar mai voiam să trăiesc
nu pot muri la treizeci de ani
mai voiam să trăiesc
mi-a zis nu ai fost niciodată căsătorită eşti femeie pentru tine sunt clopoţeii aceştia
iar eu doar două glezne să am
în cer femeile tinere sunt mirese cu moartea
eu doar două glezne să am
şi a bătut din nou din picioare
mi-am adus aminte de Munch de strigătul acela şi mi s-a făcut frică.
Am auzit din nou clopotul în duminica aceasta
dar nu l-am ascultat
cling cling
sună o stea prea frumos
pesemne Iisus în cer este prunc pentru El să plâng eu dacă nu o să Îl găsesc cuminte în iesle.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea mi-a spus întodeauna că sunt o buruiană urâtă, aşa că eu nu am fost niciodată conştientă de nimic până nu am fost mai în vârstă. Fetele obişnuite ar trebui să aibă pe cineva care să le spună că sunt frumoase. Uneori acest lucru face miracole.

citat din Hedy Lamarr
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupta cea de pe urmă

În zarea vieţii-nnourată
Straşnici trăsnete vuia,
Prin mintea slabă, speriată,
Frigul morţii pătrundea.

Nu m-am dat eu suferinţei,
Cu putere am tras lovire,
În suflet am păstrat dorinţe,
În focul inimii - iubire.

Ce-i pierzarea şi viaţa?
Sunt totuna pentru mine:
De la vecinica dulceaţă
Bărbăţia mea îm vine.

N-am îm minte clătinare
Şi viaţa mea mi-i plină,
Pace fără supărare,
Calea zeilor - senină.

Nu mă-nspăimânta dar, soartă,
Nu mă înbia la luptă,
Căci credinţa nu mi-i moartă,
Dar nădăjdea nu mi-i suptă.

Am în suflet eu putere,
În viaţă liniştire:
Crucea-i a mea mângâiere,
Iar pe cruce-a mea iubire.

poezie de Alexandr Kolţov (noiembrie 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Janey (vorbind despre mama ei decedată): Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri, era decembrie 1989, tatăl meu tocmai fusese dat afară de la Fabrica Zippo, iar mama încă mai făcea tot felul de chestii pentru a se descurca, Daniel Day Lewis câştigase Oscarul pentru filmul "Piciorul meu stâng", iar tot ce îmi doream era o păpuşă Betsy Wetsy.
Jake: Mi-aduc aminte de acele păpuşi. Le apăsai pe buric şi ele făceau pipi.
Janey: Spusese că se duce să îi cumpere lui tata o sticlă de gin, dar ştiam că se duce să-mi cumpere un cadou. Ploua foarte rău în seara aia, iar şoselele erau... alunecoase.
Jake: Janey... accident de maşină.
Janey: Nu. Cancer.

replici din filmul artistic Încă un film despre adolescenţi?!
Adăugat de Dana Ţugui MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Hansel i-a spus lui Gretel: hai să aruncăm firimiturile astea pe jos, ca să găsim drumul spre casă. Pentru că ar fi cel mai îngrozitor lucru să ne rătăcim. Anul ăsta m-am rătăcit.
Nathan: Eşti ghinionist dacă te rătăceşti într-o călătorie. Dar să-ţi pierzi motivul pentru care ai plecat la drum... e ceva cu mult mai crud.
Peyton: Călătoria mea a ţinut opt luni. Uneori am călătorit singură. Alteori alţii au fost cei care au stat la volan în locul meu... şi au plecat cu inima mea. Dar când am ajuns la destinaţie, nu am fost eu cea care a ajuns. Nu am fost eu deloc.
Brooke: Odată ce te rătăceşti, ai două variante: fie găseşti persoana care erai, fie o pierzi pe vecie.
Mouth: Pentru că uneori trebuie să ieşi din cel care ai fost şi să-ţi aminteşti de cel care ai fost destinat să devii. Persoana care ai vrut să fii. Persoana care eşti.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am întâlnit într-o zi

Ne-am întâlnit într-o zi. Era Toamnă.
Eu străină..... Tu, copil. Aveai mamă şi tată.
Ne-am întâlnit într-o zi. Era Vară.
Eu străină... Tu, îndrăgostit de mine şi de alte femei
din lumea întreagă.
Ne-am întâlnit într-o zi, Era din nou Toamnă,
Eu te iubeam.... Tu iubeai ploile şi o altă femeie.
Mi-am pus capul pe inima ta, iar cu mâna dreaptă
îmi strângeam sânul stâng,
Sub care simţeam dinţii unui destin gelos dar drept
Cu Toamna şi iubirea din mine, ce-ţi oferea un dar nemeritat
... Timpul.
Timpul meu! A trecut prin mine şi prin tine într-o zi,
Şi ne-a hotărât soarta.
... Te-am strigat înainte să plec!!! Dar n-ai avut cum să m-auzi,
... Aveai multe iubite... şi ploua zgomotos! De vină era Toamna.
Am plecat! Am plecat... tot străină! Ploua! A fost ultima noapte
de dragoste în cântecul ploii de Toamnă.
Ne-am auzit în Vară. Ne-am întâlnit bucuroşi.
Nu se schimbase nimic în vieţile noastre.
Tu... aveai acelaşi dor de ducă, şi aceeaşi agendă de telefon,
Cu numere vechi, cu nume consumate şi cumpărate la un şpriţ de vin,
Ce-au grăbit cândva albirea tâmplelor mele,
Şi mi-au împachetat toate sentimentele de dragoste în văzul lumii.
... Acum, e din nou Toamnă! Dar nu plouă, Dacă iţi spun că te iubesc m-auzi?
Nu ştiu dacă iţi aminteşti, de fiecare dată când ne întâlneam
ploua. Şi niciodată nu ai auzit când ţi-am spus: Te iubesc.
Ţi-am repetat de zeci de ori... atât cât a cântat ploaia, şi inima mea a reuşit să te adoarmă... liniştit.
Ne-am întâlnit într-o zi. Ne-am întâlnit într-o zi cât pentru o viaţă
întreagă,... chiar dacă tu eşti acolo, şi eu, aici.
... Toamna e de vină, pentru tot ce-mi doare, pentru ce-ţi doare,
pentru tot timpul ce trece prin noi,
cu regrete tardive - şi mulţi ghiocei răsăriţi la tâmple şi-n inimile
încă tinere... de-a rezista ploilor de Toamnă cu iubiri.
Ne-am întâlnit şi-acum. Te-am strigat.... până să înceapă bocetul
Toamnei... dar în zadar răspunsul tău. Acum îmi scurmă frunzele
şi sufletul ce se întinde moale pe pământ... pentru o linişte
şi-un somn odihnitor cerut de-o inimă cât frunza Toamnei.

poezie de Adelina Cojocaru (19 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

STILOUL MEU E ÎN DOLIU, MI-A MURIT A DOUA MAMĂ

Azi, tristeţea absolută
Mi-a trimis o veste care
Nu poate fi abătută
Şi nu are consolare:

Doamna mea Învăţătoare
Care mi-a ţinut în mână
Mâna dreaptă, cu răbdare,
Scrisului să îi rămână

Roabă pentru veşnicie,
A plecat la cer, se pare,
Îngerilor să le fie
Mamă şi învăţătoare

Bună, sfântă, ca şi mie...
Plâng şi simt şi spun cinstit
Că din mine, cel ce scrie,
Azi o parte a murit.

Dumnezeu să te iubească,
Iar pe Mama de-o-ntâlneşti,
Spune-i, sufletul să-i crească,
Doamnă blândă, că tu eşti

Cea care mi-a pus în mână
Un stilou negru şi care
Îi promit c-o să rămână,
Prin ce scriu, nemuritoare.

Doamne, cu lacrimi în gene,
Fă două cununi de stele
Acestor două Elene,
Două Mame ale mele.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!