Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

George Coșbuc

Ziua-nvierii

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori și de cu noapte, din dealuri și cătune
Sunt Paștele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Și totu-i sărbătoare pe deal și pe câmpii,
Cu flori și cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
El, El dă zilei farmec și farmec dimineții,
El morții dă repaos, dă dragoste vieții!

Dar colo într-o casă la margine de sat
Nevasta nu-și găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
Cu fața pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veșted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, veselă de-a pururi, abia știu ce-i plânsul
În zilele fetiei, și-un gând o-nsenina
De când e măritată: că Domnul îi va da
O fată, drăgălașă, cu ochii de cicoare
Ca tată-său, și blândă și vecinic zâmbitoare
Ca mă-sa! Puișorul! Oh, bine ce va fi!
Și va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
Și una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.
O vede mică-n leagăn, și inima-i tresaltă,
Și-i crește fata, crește, bujor și ghiocel,
Și uite-o cum se-ncearcă să steie copăcel
Și bâlbâie și cade, dar râde și se scoală.
Ce veselă-i când vine să-și puie capu-n poală

La mamă-sa și-ndrugă cuvinte de-ale ei.
Și crește ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
Cât masa e de naltă, și-ajunge la zăvor
Și singură-și deschide, când iese-n foișor.
O vede-n gând și râde și tremură nevasta
O, Doamne, tu ești mare, și dulce-i viața asta!
Dar a venit copila s-o-nvețe cum să plângă,

Să-i frângă rostul vieții și sufletul să-i frângă
Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni
Copila mamei n-are răsuflet în plămâni
De multă izbitură și nopți făr-alinare.
Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
Și slujbele-s degeaba și macu-n așternut
Și vinerile mă-sa degeaba le-a ținut.
Și i-a citit și popa, dar nu i-a fost de samă!
Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
În brațe cu odorul, sub sfântul pătrahil
Și tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.
E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
Din casă la-nviere, și s-ar fi dus și ea,
Dar azi se liniștise copila și dormea.
Cum sta așa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
O-nvinge oboseala și fierberea-ndelungă,
Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald și e frumos
Și-n geamuri bate cerul cu soare și miros,
Și ea de nedormire e galbenă și frântă,
Și-i liniște-n odaie, și clopotele cântă...
Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
Copila mamei, albă ca îngerii din rai
Și capul mic și vesel pe spate și-l aruncă!

E liniște pe dealuri și cântece pe luncă
Și fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
Se joacă-n scânteierea văzduhului curat
Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse
Tot face semn să vie și mamă-sa la ea.
Și mama pleacă grabnic și parcă se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, și nu putea s-ajungă!
O țint-așa de-aproape și-o cale-așa de lungă!
Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelnițând,
Și-n capetele goale creștinii vin cântând:
Sunt toți bătrâni ca vremea, iar preoții nainte
Sunt mai bătrâni și cântă, dar slabele cuvinte
Abia răsar din gură ș-apoi pierdute mor
Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
Răsună ca din peșteri, fac vuiete-necate
Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.
Și mama-și face cruce, s-apropie un pas
Dar când zărește mortul rămâne fără glas,
Copila ei pierise, și-o vede că-i aproape,
Copila e sub giulgiuri și-o duc ca să i-o-ngroape...
Ea sare buimăcită și-apucă vrăjmășește
Copila, o ridică din leagăn, o privește
În ochi: ei sunt de sticlă și morți ca de pământ,
O ține sus, dar capul copilei cade frânt,
O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
Cum ții de piept pe unul și-l scuturi să-ți răspundă,
Și-o strânge furtunatic un urlet a gemut,
Era durerea mamei, că ei i s-a părut
C-aude roata morii și roata stă deodata.
Se uită lung în giuru-i, se-ntoarce-nspăimântată,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns
Dușmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
Bărbatul și copila, pe dragii ei din lume.
Să nu ne lași, măicuțo! îi zice de la piept
Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata,
Te apară măicuța, pe tine și pe tata!
Și strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
Și iese cu ea-n brațe, spre sat apoi s-abate
Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate,
Aleargă, ține drumul bisericii, și-n drum
Se dau creștinii-n lături, cruciți, că văd acum
Ce n-au văzut în viață: văd groaza și păcatul
Dar ea aleargă-ntruna să-și apere bărbatul,
Căci el acolo-i singur, și dacă va sosi
Dușmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

Cucernici stau creștinii, în pace și iubire,
Smerit plecând genunchii și limpedea privire,
Iar clopotele cântă; dodată ei tresar:
Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
Năvalnică s-azvârle să-și facă drum cu sila
Și spaima face vuiet și jalnic țipă mila
Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.
S-abat în două laturi creștinii-n drumul ei,
Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
Cu ochi așa năprasnici, cu mâinile-ncleștate
Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
Desculță, nedormită, și hainele ei spun
Că nu e semn a bine, ca-i blestem și pierzare,
Pedeapsă peste dânșii, în ziua asta mare.
Ea însăși buimăcită în jurul ei privea,
Căci își pierduse capul și nu-și mai pricepea
Cărările; în fața bărbatului, pierdută
Privea într-altă parte, el mut și dânsa mută.
Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum
Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum?
Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
Și buzele-i jucară de-un tremur fioros.
Văzuse cruci și facle și chipul lui Christos,
El azi omoară moartea cu vecinica viață,
E sfânt și e puternic, și stă aici de față
Cu mine și cu tine, că toți suntem ai lui:
Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,
El tace; și durerea când urlă și te face
Să rupi pământ cu dinții de mult amar, el tace!
Și ea, lăsând copila din mâini, a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat!
Lui cântec și tămâie, lui rugile și plânsul,
Lui preoți și biserici și toate pentru dânsul!
Că zece bani de are un biet de pe cărări
În loc să-și ieie pâine, îi dă pe lumânări,
Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere
Și-n schimb ne dă-ntuneric și foame și durere.
Muriseră creștinii în jur de-acest cuvânt,
Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,
Și sta cu ochii-n aer și galben ca paharul:
Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, și-aici copilul meu:
De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
Lăsați-mă! E moartă, și uite-i, nu mă lasă!
Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o țin.
Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
Ea țipă și scrâșnește și bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
Așa-necată urlă, la Christ cătând mereu;
Copilul lui e colo, și-aici copilul meu:
De-al lui îl doare numai și iarăși e curmată
De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
Și mulți se dau în laturi și mulți se-ngrămădesc,
Iar Christ rămâne singur, căci toți acum privesc,
La zbuciumul durerii: de mulți încercuită,
Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
Și-o clipă, mântuindu-și vorbirea, de sub mâini
Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni
Și geme ca jungheată: De-al altora nu-l doare
Pe-al lui să și-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!
Au scos-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat
O duc acum pe brațe, căci n-a mai încetat
Să țipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
Bărbatul ei în urmă, având copila moartă
La piept, e dus cu gândul și vine-ncet și trist,
E soare-n cer, puternic și mândru, ca un Christ,
E liniște pe dealuri și, ca o rugă sfântă
Trec șoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
Cu zâmbete și jocuri și râsuri de copii,
Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
Și nimeni nu cunoaște ascunsa lui cărare!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Balade si idile" de George Coșbuc este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -9.90- 4.99 lei.

Citate similare

George Coșbuc

Zece mai

n ziua cea sfântă și mare
La zece-ale lunii lui mai
Se vede-o ciudat-arătare
Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!

Când zorile-ncep să s-arete
Acolo-n tăcutele văi,
Din groapă ies moartele cete,
De-a pururi jeliții flăcăi.

Ei vin de prin locuri pe care
Ca vechile răni le cunoști,
Pe unde-au stat șanțuri odată,
Redute, și taberi, și oști.

Striviți și cu mâinile rupte
Și galbeni ca-n jalnicul loc
În ziua sălbatecei lupte
Când bieții pieriseră-n foc.

Fac roată, și-o rugă murmură
Iar Valter și șonțu, și toți
Mai-marii ce-n frunte căzură
Stau jalnici acolo-ntre soți.

Și stau cum stă omul ce-ascultă
Și nici o mișcare nu fac;
Așteaptă cu grijă și spaimă
Un semn de departe și tac.

Deodată ei capul ridică,
Dau chiot și-n zare privesc
Spre țara din care ieșiră,
Spre scumpul pământ românesc

Și-ascultă, căci tunul azi cântă
Departe-n iubitul pământ,
Puternic că-n ziua luptării,
Dar alt fel de cântec, mai sfânt.

Vi-e teamă că n-o să mai cânte,
Că moartea vă fuse-nzadar
Dar țara trăiește! Iar tunul
Ce limpede-o spune și rar!

Și-ascultă... iar țara-i departe,
Sunt dealuri la mijloc și văi,
Și râul cel mare-i desparte
De mame pe bieții flăcăi.

Și moartea cea veșnică-nchise
Pe urmă-le tristele-i porți,
Dăr moartea lor viață ne dete:
Ferice de-asemenea morți!

Iar ce-or fi șoptind ei pe vremea
Ce-ascultă cântarea de tun
Eu nu știu, căci nimeni nu poate
Pe morți să-i audă ce spun.

Dar cred că se roagă, sărmanii:
Noi liberi pe voi v-am facut
Iar Tatăl din cer să vă aibă
De-a pururi sub sfântul său scut!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Copila mea...

Copila mea, fii naivă
Dar numai până într-un punct,
Să nu încerci și tu ca Eva
muști din interzisul fruct.

crezi ce ți se spune numai
Atâta cât e-adevărat,
Numai atât cât să te-ajute
Să-ți păstrezi sufletul curat.

Copila mea, tu ia aminte
Pe cine lași să-ți stea-împrejur,
Să nu te-aventurezi cu oameni
Care te vor doar un sejur.

Când o fi să te-îndrăgostești de vreunul
Să nu suferi atuncea când
După prima "dezamăgire"
O să îl vezi rapid plecând.

Copila mea, bagă de seamă
Ce faci, ce spui și ce gândești
-atunci când mică ești e simplu
Prin vorbe să te rătăcești.

Tu rămâi mereu cea dreaptă
Și sinceră în tot ce spui
Iar de primești ură, răsplată
Oferă binele oricui.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Și galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea țesut în floare
Și-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Și-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era , de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Și verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândește brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea -nțeleagă,
Și el acum și-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori și doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viață vis îi pare
Și joc își bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Și-n drumul lui umblând de-atunci
Simțea de-ajuns frumoasa fată
Că viața noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaștri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi
Visarea ta la ce ți-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind și geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
vor afla dușmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-așa, zică iară,
Să-i facă gândul ei ușor,
Iar gându-i se topea de pară
Și-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată și fecior.

Au fost ascunși încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu și l-a răpit.

Atunci Ileana și simțește
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur privește
Ș-aprinsa-i față-ngălbenește
Că nu e brâul nicăiri.

Și cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald șiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Și-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Și prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeți răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Și-apoi plângea, mai mare mila,
Și-n nopți apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăiește-n pomenirea
Poveștilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Își bate și-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 18 septembrie 2016.
Distribuie
George Coșbuc

Iarna pe uliță

A-nceput de ieri cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Și pe râu e numai fum.
Vântu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin țipând
Și se-mping și sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puși;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scâncesc și plâng grămadă
Pe la uși.

Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui,
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Și-o târăște-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Și s-avântă, și se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci și se ridică
Dând pe ceafă puțintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ții!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chitește
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvălește
Pe-ntrecut.

Uite-i, , căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa șapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat -mbete-n cale
Pe creștin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.

S-oțărăște rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Ați înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Și-apoi zici că ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniț-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu cu vai,
Și se țin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-și păzească drumul lor!
Râd și sar într-un picior,
Se-nvârtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba și-a uitat învățul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteți păgâni?
Maica mea! stai cu bățul
Ca la câini!

Și cu bățul se-nvârtește
Ca să-și facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân și face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc și câinii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrânii
Din bordei.

Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ștrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 februarie 2019.
Distribuie
George Coșbuc

Crăiasa zânelor

Orcanul însuși stă domol
Și-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Ușoare, ca de neguri, fug
Prin liniștea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutați încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Și vara-n veci nu moare,
Iar ele-și au crăiasa lor
Și toate sunt fecioare.

La țara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu și lung,
Slăbită și mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Și se ruga milos de blând,
Și cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ți descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ți descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur și-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbați cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăiești
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu tem că ești
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Și dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Și-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Și-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă fețe,
Că n-a văzut în viața ei
Inel, și ce mândrețe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Și cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaș
Se roagă ea-mbătată.
Ți-l dau, stăpâno, de mă lași
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoiește:
Mă strângi la piept, și-atâta ce-i?
Și pieptul Anei crește,
Și cum întinde brațul drept
Mai viu îi bate pieptul
Și tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Și-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Așa fac și copiii-n joc
Când nu-și înțeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înșii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind
aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleț
Mărgeanuri roșii-n pară,
Și n-ai fi dat d-ajunsul preț
Al salbei, dând o țară.
Și cui o dai tu? pătimaș
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ți-o dau și ție, de mă lași
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori și fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Și-o sută de săruturi.
Așa fac doi coii în joc,
Când nu-nțeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca și nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-și prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Și cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, și-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Și ochii-i otrăviți de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ți-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Și-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?


*

Știți voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Și-având în loc de paloș fus,

Și-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el și-a pus
Altiță-n loc de-aramă?

El stă pe tron, și lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-și salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Și brâul și-l dezleagă,
Și păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple fața-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Și Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde și-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te bocești;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai ești,
Vei fi împărăteasă!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 5 septembrie 2016.
Distribuie
George Coșbuc

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfățat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Și fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar și sar încetinel.
El e frumos și tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd și râd șirete
Și pe furiș privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Și-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Și răsfățat apoi își lasă
Pe spate capul și nu-i pasă
De fete și de câmp nimic.

Și printre spice el șoptește,
Vorbind aiurea și-alintat!
Și, cum se plimbă-n lung și-n lat,
Cu fetele -mprietenește
Și din copil sfiios el crește
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, și-aprins de dor,
Își face joc prin părul lor,
În urmă brațul și-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Și-o strânge către el ușor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguțo, vrei?
Ce ochi frumoși ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip scape
Și-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-așa câte-un cuvânt,
Ea zice trei și-l tot ajută,
Și uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Și iacă poți! Dar să te ții!
E greu dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Și fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Și fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toți vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-și mai desfac și sânul,
Și-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată și-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu știe nimeni de-unde vine,
Și capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câți sunteți flăcăi ca mine,
Să-mi spuneți voi acum, e bine
faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruți puțin? Da zeu!
Cum aș voi fiu mereu
Un vânt și eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o știu eu!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Pașa Hassan

Pe vodă-l zărește călare trecând
Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulțimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Și-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oștirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium și saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Și cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oștirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte și fum,-
Dar pașa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zărește și-alege vro doi,
Se-ntoarce și pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi
Și-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu știe de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Și-n față-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăștie singur pe câți îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre pașă: e groază și vai,
Că vine furtună.

- "Stai, pașă, o vorbă de-aproape să-ți spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar pașa-și pierduse și capul și firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară și-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier
Și zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Și vodă-i un munte.

- "Stăi, pașă! piară azi unul din noi."
Dar pașa mai tare zorește;
Cu scările-n coapse fugaru-și lovește
Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară șoimește.

Turbanul îi cade și-l lasă căzut;
Își rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Și lui i se pare că-n loc e ținut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Și-i dârdâie dinții și-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci pașa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Și-n ceasul acela Hassan a jurat
zacă de spaimă o lună,
Văzut-au și beii fuga e bună
Și bietului pașă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toți a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 12 mai 2016.
Distribuie

De ziua ta, copile drag

De ziua ta, Copilul Meu,
Mă rog la Bunul Dumnezeu,
Să-ți dea tot binele din lume
Și-n minte numai gânduri bune.
Noroc, iubire, sănătate,
În viață tu să ai de toate.
Să ai în suflet numai soare
Și-n viață veșnic sărbătoare.
S-ai parte doar de fericire,
Și multă, multă implinire.
Chiar dacă nu sunt lângă tine
Aș vrea să știu că-ți este bine
Și când ți-i greu sau nu ți-i bine,
știi că-s mereu lângă tine
Cu gândul și cu inima
Te rog crezi, copila mea.
Iar dacă ți-am greșit vreodată,
Te rog iartă, dragă fată.
C-așa-i în viață, toți greșim
Când nici nu ne închipuim.
Dar trebuie avem răbdare
Cu toți cei ce ne ies în cale.
Și trebuie s-avem puterea,
trecem multe cu vederea...
Că a greși e omenește,
Dar oare cine nu greșește?!

poezie de (1 iunie 2009)
Adăugat de Mariana SimionescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne așezam, tăcuți, la masă...
Era plăcut și cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Și mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coșul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam și eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viață Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năștea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieși din pribegie
Și ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, așezată
În case vechi, cu porți de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Și tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-așez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coșul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus și numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Și când cocoșul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc și flori de gheață,
Și-am s-o aștept, ca-n dimineață,
Să-apară iar în viața mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Și-n zori de zi n-o să apară,
ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Văduva din Nain

O văduvă era o dată
și ea un singur fiu avea
în viața asta ce-i fu dată
să-i fie drag aici de ea

pe nimeni ea n-a mai avut
ci fiul ei ce-i rămăsese
un sprijin dulce și un scut
de parcă ea însăși l-alese

dar vai — veni o vreme când
o boală crudă l-a lovit
și apoi băiatul în curând
s-a stins sărmanul și-a murit

rămase văduva acum
doar singură fără sprijin
lovită crud pe-l vieții drum
gustând al morții crud venin

a ei speranță s-a topit
în viața crudă pe pământ
când fiu-i iată a murit
aproape fiind de mormânt

s-a rupt și cerul și pământul
pe palma zilei fără milă
când în sucriu îi e copilul
cu ultim-a vieții filă

și l-au luat să-l ducă la mormânt
cu trupu-i firav în sicriu
împlinească al Domnului Cuvânt
căci nu era băiatul viu

din Nain iată din cetate
pe când pe poartă ei ieșeau
mulțimile îndurerate
ce adesea iată lăcrimau

pe văduvă văzând cum plânge
și cum se zbate-n chinul ei
cum mâinle amar își frânge
pierzându-și singurul temei

căci el i-a fost reazim și rost
băiatu acesta ce-a murit
dar azi e singură la post
cu sufletul prea greu rănit

și atunci o iată pe la poartă
Hristos Domnul se afla
și El mulțimea adunată
prin ochii Lui o sesiza

vedea cum văduva se zbate
în plânsul ei atât de amar
și lacrimi calde-ndurerate
din ochi îi cad parcă-n zadar

cu ochii Lui de Creator
văzu durerea și necazul
cum a izbit necruțător
cumplit în ființa ei talazul

și mila iată îi străpunse
și Lui Ființa și Făptura
căci pentru acesta El venise
ca să trăiască viu Scriptura

di mila văduvei cuprins
o iată Domnul i-a vorbit
cu-o vorbă caldă ca în vis
văduvei cu chip rănit

nu plânge — și El s-apropiat
atunci îndată de sicriu
și așa ușor El a strigat
tinerelule — scoală-te îți spun

și glasul Lui s-a împletit
cu ochii ficși ai tuturor
iar tănărul — vai s-a trezit
părând tărâmul basmelor

și mortul iată apoi a stat
în capul oaselor cuminte
băiatul chiar a înviat
l-a Domnului sfinte cuvinte

mărie Tatălui Cel Sfânt
glorie și Lui Hristos
căci Domnul slavei prin Cuvânt
își puse amprenta aici jos

căci morții iată îi ridică
umble astăzi pe picoare
puterea Lui e veșnic sfântă
căci doar Hristos ne e salvare

și Domnul Isus văduvei i-a dat
băiatul iarăși în viață
fie Tatăl lăudat
căci El spre ceru-i ne înalță

mărire Mielului Cel Sfânt
- cânte-ntreagă omenirea
căci El și morții din mormânt
i-nvie căci este iubirea

glorie Lui Dumnezeu
slavă cinste și onoare
Lui Hristos — El Fiul Său
ce ne oferă azi salvare

poezie de (22 ianuarie 2019, Mănăștur)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Părinților

Trec anii, și pân-acuma tot trecură,
Se trec părinții ce mereu tăcură.
Iar eu plâng fugind prin cruda viață
Având în inimă a nemuririi speranță...
Deplâng scurgerea neoprită a timpului
Înălțând "Rugă pentru părinți" Tatălui...

Sărmana mamă, cât voit-a,
-nece-n mir acea durere,
lumineze masa, casa
Mereu cuprinsă de tăcere....

Mereu muncid, mama zâmbea
Căci chipu-mi trist și lacrimi pe obraz,
Era ei inimii mâhnirea
Și neoprită grijă de necaz...

Zâmbea, cred că-i împlinită,
Să nu-mi fac griji de inimă a sa,
Dar sufletu-mi simțea că-i necăjită,
Că mult, prea mult muncește ea,
Sărmana mamă...

Dar tata, neobositele lui brațe...
Munceau din greu tot spre-al meu bine,
Iar eu acum, fugind prin cruda viață,
Câteodată, îl văd pe tatăl meu în mine...

Cum griji își face de copii ai săi,
Păzindu-i de păcate lumii
Ca ei să crească, inimă bucurându-i,
Să-i fie bătrânețea, o sor-a fericirii...

Ah, de câte ori voit-am,
opresc timpul în loc
Să nu mai văd ce tot văzut-am
Să nu văd lacrimi părintești
Durerea să o dau pe foc!...

Plânge sufletu-mi de nemurire
Cu gândul la rădăcini – ale lui,
Cu gândul acasă, la fericire
În fața casei, la umbra nucului...

De ce dat-ai Doamne Sfinte,
Aripi imense timpului,
treacă suflet de Părinte
Intransigent zburând în calea lui???

De ce luat-ai Doamne,
Tinerețea, sfânta tinerețe-a lor?
De ce încărunțit-ai părul?
Când îngerii cântă în cor
Despre-a lor frânte inimi
Ce vor mereu să bată,
De dorul dragostei, a fiilor,
Ce prea puțin prin depărtări s-arată...

Trece viața-mi mult prea scurtă,
Eu fug prin ea, printre străini,
Pe frunte obosita mamei mâini
Mă-ntoarce-acasă, la casa-mbătrânită...

Întors acasă prea arare
Din depărtatul drum al sorții,
Văd nucul de la poartă, și-o cărare
Spre prispa casei, unde așteaptă sfinții...

Multe grele întâlni-voi
Peste multe mări zbura-voi,
Dar gândul, inimei îi pasă,
Că toate drumurile duc acasă,
La părinți...

poezie de din Poezii (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Paladi AnatolieSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Spiriduș

De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios,
Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roșii maci,
Se înalță cald fuior de vis în ruga gândului sfios
Cu timp ușor, de zbor... copila, doar ochi-i desfrunzind copaci.

Ar vrea, cu mâinile întinse din vârf de muguri, atingă
Și ea din bolta toată stele, să-și simtă astrul fără nume
Acum, când încă n-o cunoaște, dar știe că de-ar fi să stingă,
Copila-i va fi o scânteie, o zi, sau noapte... lăsând lume.

Nu știe că-i așa firavă, numai speranțe, de va fi
O rază să-și îndrume licăr în umbra astrului pribeag
Și ar vrea în palmele-i să-l țină, în răsăriri de zi cu zi...
Să și-l culeagă din sclipiri pe-o ață în colier, șirag.

Întreabă licărul, copila, cine o așteaptă în prag femeie
Și cum va fi pășitul roșu de drag, din sânge de fecioară,
Iar dacă dor este etern, sau spulberări veșnicu' încheie
Și, lacrimile-s de extaz, ori stoarcere... de-ar fi să doară?

În palme își încălzește starul, cu răsuflarea întretăiată,
Plăpânda fată cu păr moale, tot o mătase sclipitoare
Și vrea în dar să dea la stea cosița-i, coadă ea să-și facă...
Cometa lui să poată fi, de vrea... lucinda călătoare.

Și astrul rece parcă înmoaie din albăstrimea de ghețar
Și parcă pâlpâie a ou, un galben cald de gălbenuș,
Ce se topește în sticla în ramă, ca bobul de-un mărgăritar,
Jurând stea suflet ferestrei copilei, partener de urcuș...

Când vor pleca, o zi, o noapte, cu același nume... Spiriduș...

poezie de (4 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinți și-n capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind,
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roș de sânge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Și, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strânși, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poți sfărma
Și pe-un voinic ce cuteza
-nalțe dreapta lui de fier
prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii dacă pier
Cei buni așa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Și tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat și umblet slabă ce-i!
Topiți sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din brațe nimănui!
Închideți-mă-n groapa lui -
lași tu, Fulgere, să mor?
Îți lași părinții-n plâns și dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!
N-ai glas de vifor, jelești;
N-ai mâini de fier, ca fier frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu ești de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzești!

Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins!
N-auzi nici trâmbițile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mâna care poartă scut
Ți-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
fii întreg ce-ai fost mereu,
tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Mirați și de răsuflet goi,
Văzându-ți chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Și, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toți morții parcă s-au sculat
Să-și plângă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Și popi, șirag, cădelnițând
Ceteau ectenii de comând -
Și clopote, și plâns, și vai,
Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,
Și sfetnici, și feciori de crai,
Și nat de rând.

Și mă-sa, biata! Cum gemea
Și blestema, și se izbea
sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?
Ce urmă, peștii-n apa lor?
fii cât munții de voinic,
Ori cât un pumn fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Și rând pe rând
Ne ducem toți!

Eu vreau cu Fulger rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu!
E un păgân și Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!
Credința-i val, iubirea vânt
Și viața fum!

Și-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit. -
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Și sprijin pe toiag cătând
Și-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăiește-n veci,
E numai dus.

N-am cap și chip pe toți să-i spui
Și-aș spune tot ce știu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Și toți s-au dus pe-același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viața-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea -
aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viața ce-i?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte și la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Și de femei!

Trăiește-ți, doamnă, viața ta!
Și-a morții lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți?

Dar știu un lucru mai pe sus
De toate câte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Și mâine nu-s!

Și-oricât de amărâți fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat! -
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Și ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea știe ce-i.
Și nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În fața unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
mori râzând...

Și clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Și-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Și nălțător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun când le-nțelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
George Coșbuc

Voichița lui Ștefan

Doamna lângă Ștefan vine,
Blândă-n vorbe și-n purtat:
Doamne, iar ești supărat!
Sunt, Voichiță, pentru tine!
Zăpăcită doamna sta
Și-nflorită de rușine:
Ce-am făcut, măria-ta?

Tu?... Nimic! Și vodă strânge
Mâna doamnei, gânditor.
Șerpii-și au culcușul lor...
Ah, Voichițo, cumplânge!
Rău ca Radu nimeni nu-i:
Uite-n pumni așa aș frânge
Gât de lup cum e al lui!

Doamna i-a pătruns cuvântul,
Până-n suflet i-a pătruns.
El tăcea, ea n-a răspuns.
Noapte e, și bate vântul,
Și prin noapte, cu vreo doi
Tari bați cu ei pământul.
Pleacă Ștefan la război.

Dintr-același ceas Voichița
Nu s-a mai oprit din plâns.
Brâu pe trup ea n-a mai strâns.
Nu și-a mai gătit cosița.
În genunchi, c-un dor păgân
Ea sărută iconița
Maicii Domnului, din sân,

Unu-i soț, iar altu-i tată,
Pentru care se ruga?
Zile-ntregi ea se lupta
De fiori cutremurată;
Când avea pe soț în gând
Ea se pomenea deodată
Pe părinte blestemând.

Ah, de-ar fi un zid de-aramă
Între dânșii, până-n nori!
Și prin plâns adeseori
Îi părea că ei o cheamă
Să-i împace! Ea, dar cum?
Pe ea cine-o bagă-n seamă?
Prutul să-l oprești din drum!

Și-ntr-o zi, sătui de sânge,
Iată-i, moldovenii vin,
Sufletul, de milă plin,
Al Voichiței cum se frânge:
Pentru soțul ei dorit
Râde veselă, și plânge
Pentru-un tată biruit.

Ea cu pași grăbiți pornește
Să-și cuprindă soțu-n prag;
Ochii-i stinși s-aprind de drag,
Ștefan însă ocolește
Ochii doamnei, e pripit.
Iar Voichița nu-ndrăznește
Nici să-i zică bun sosit.

Tu știi, Voichițo, bine!
Neamul vostru-i neam de hoți,
Și-i voi dușmăni pe toți,
Cum te dușmănesc pe tine!
Am să-i curm pe-ai tăi de veci
Nu mai poți trăi cu mine:
Tu ai mamă, poți pleci.

Doamna-ngălbenind scoboară
Ochii umezi în pământ,
Făr-a zice vrun cuvânt.
Iese-apoi. I-a spus s-o doară,
Și-a durut-o ce i-a spus
Un altar ce se doboară
Când vin trăsnete de sus!

Și rămas acum viteazul
Singur în iatac, și-a pus
Capu-n mâini, pe gânduri dus.
El și-a potolit necazul
Dar pe doamnă o iubea!
Și-ngropând în coif obrazul
Ștefan vodă-acum plângea!

poezie clasică de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mara

Mara, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpușică. Era mândră de ea.
Și o iubea din suflet. Era o alinare,
Și-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).

Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumusețe rară, desprinsă din povești!...
Gingașă ca o zână..., subțire și înaltă,
Doi ochi căprui și limpezi. Te pierzi când îi privești.

Copiii de pe stradă veneau ca să se joace
Cu Mara, și păpușa. Ce fericiți erau...!
(... Și timpul trece-n grabă și nu se mai întoarce...)
Iar ei creșteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.

Dar într-o dimineață, cînd s-a trezit devreme
Și-a mers să-și ia păpușa din raftul cu hăinuțe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpușa râde, geme
Și își rotește capul, și mișcă din mânuțe.

Se pare că măicuța, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpușa chiar vorbea...!
Și făr-a sta pe gânduri, fetița merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!

Copiii, cu mirare priveau păpușa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbește...
Și i-au făcut hăinuțe din pânză argintie.
Minunea-nsuflețită, c-un zâmbet mulțumește.

Povestea cu păpușa ce-i vie, și dansează
Ajunge la ureche de păpușar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.

Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orișicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpușa a obține.

Se-apropie de Mara, și-o roagă să-i arate
Minunea-nsuflețită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parșivă.

Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpușa și spune răspicat:
" – Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...

Și-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi să-nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Și nu cred vreodată va vrea locuiască
De mine despărțită!... Nu fac așa prostie!"

Rănit cumplit de vorbe, se înroși la față,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhață,
Și o privi cu ură. Nechibzuind, decise

Din brațele fetiței, păpușa să o smulgă,
S-o rupă-n bucățele, s-o calce în picioare
Să o arunce-n focul din drum... Mara să plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greșise oare?!

De-atunci, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Își cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Și nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpușica vie. Și sufletul de mamă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

La paști

Prin pomi e ciripit și cânt,
Văzduhu-i plin de-un roșu soare,
Și salciile-n albă floare
E pace-n cer și pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale
Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: Hristos a înviat!
Și râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Și-un vânt de-abia clătinitor
Șoptește din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Și pomii frunțile-și scoboară
Duhul Sfânt prin aer zboară.

E liniște. Și din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Și clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag și plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetișor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vieții-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!

poezie clasică de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine dă, lui își dă...

Lângă un sătuc de munte, în hățișuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic își făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ și din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori și păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în niște cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit așa, sărmanul, își ducea al vieții fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, cerșească demâncare,

Arătându-și trist durerea prin zicala lui de pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Îl știa de mult tot satul și, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulțumea, zicând cu pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

Ani în șir trecu de-a rândul, mulți din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Și din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-ași mai schimba cojocul, cârja, tolba și sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieșeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce își lua darul, tuturor zicea cu pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerșetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, și la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
– De acuma, știu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerșetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândește s-o mai ție.
Și-i repetă și stăpânei vorba lui, cu multă pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Și,-obosit, se odihnește pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihnește bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic și-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit și mort de foame, și uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
– Moșule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Și nu am gustat nimica, nici măcar un colț de pâine.
Știu uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îți mai pun ceva în tolbă, ba și cei ce-o fac în silă.
– Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Și chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată și-o mănâncă; potolește-ți foamea-n pace;
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

După ce mâncară pâinea, mulțumindu-i, a plecat
Spre căsuța boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrățișează,
Dar deodată rău îi vine și la față se-ntristează.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
– Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă și frumoasă
Ce mi-a dat-o cerșetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-și vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Țipă, urlă de durere, conștiința nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viață, dar nimic nu poate face.
În durere-și vede fapta cea mârșavă și debilă
Și își ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moșului, trecând în pace:
"Cine , lui își dă, tată, cine face, lui își face''!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Diaspora Pro RomaniaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

* * *

Vine un flăcău acasă:
- Mamă! Tată! Ard de dor!
Am decis să mă însor
Cu fata lui moș Arvinte,
Că-i frumoasă și cuminte
Gingașă și educată,
Pe deasupra încă-i fată.
Mama-l pupă și-l mângâie,
Lăcrămând de bucurie.
Numai tata-i supărat
Și-l privește încruntat.
Pe urmă îl ia de-o parte
Și începe de departe:
- Mai demult, în tinerețe,
Ne-am iubit cu mama fetei.
N-o s-o iei, că nu se poate,
Ea ți-i soră, tu-i ești frate!
Flăcăuandrul, abătut,
Mult a plâns și a băut,
Șapte zile, șapte nopți,
Într-un beci, ascuns de toți.
Peste-o lună jumătate,
Vine iar c-o noutate:
- Mamă! Tată! Mă insor
Cu copila lui Bujor!
Așezată, gospodină
Și mândră ca o grădină.
Mama îl îmbrățișează,
Fericită lăcrămează.
Numai tata-i foc și pară.
Îl conduce în cămară
Și îi zice: - Scump fecior,
Cu femeia lui Bujor
Ne iubisem noi cândva,
De la mine-a rămas grea.
Tu-i ești frate, puișor,
Deci nu poți să te însori.
Iar băiatul, întristat,
Iar a plâns nealinat,
A băut rachiu și vin,
Ca să uite de venin.
Încercând a treia oară
Să-și aleagă soțioară,
Tata iar i-a povestit
Că cu mă-sa s-o iubit.
Iar pe urmă o aflat
Că la fetele din sat,
Vasilicai lui Arvinte
Și fetelor de părinte,
Maricicăi lui Tulica
Și fetei mătușii Nica,
Copilei văcarului
Și fetei primarului,
Anișoarei lui Dodon,
Pistruetei lui Anton
Și odraslelor vecinii,
Fetei grase-a lui Arsenii,
Adrianei lui Costică,
Esmeraldei lui Opincă,
Mădălinei lui Istrate...
La toate le este frate!
Flăcăului, de amar,
Îi curg mucii în pahar.
Fetele de măritat
Toate i-s surori în sat.
Mama-l vede abătut
Și îl ia la descusut.
El suspină ca de boală,
Plângând maică-sii în poală.
Cu năduf și supărare
Îi spune măicuței sale:
- Tata a însămânțat
Muierile de prin sat.
Cum, dracu, să te însori
Dacă toate ți-s surori?
Măicuța, cu voie buna,
Râde-n hohot ca nebuna.
- Ce-i cu tine, mamă dragă,
Aici nu-i nimic de șagă!
- Apoi, dragul meu fecior,
Râd, că ești neștiutor.
Adu-mi noră orice fată,
CĂ NU EL ÎȚI ESTE TATĂ!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
George Coșbuc

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu șorțul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Și când o văd, îngălbenesc;
Și când n-o văd, -mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Așa cum e săracă ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!
Toți frații vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dânsa, eu să știu
Că am urâtei drag să-i fiu?
pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 25 octombrie 2018.
Distribuie

Colindul colțului de pâine

E miez de iarnă și străbat din deal colinzi duioase
Iar geamurile strălucesc și-s, astăzi, luminoase,
E hârjoneală pe drumeaguri, e ziua de Crăciun,
Și orișice creștin dorește pară azi mai bun.

E sărbătoare peste sat dar lângă o portiță
O bătrânică firavă, cu ochii de fetiță,
Privește lung, dezamăgită, pe drumul ce-i pustiu
Precum pustiu îi este-n suflet, pustiu și prea târziu.

În mână ține un posmag și se gândește "oare
mușc din el și eu nițel?", căci leneș, la picioare
Se gudură un mâț bătrân și schelăie un câine
Privind cu jind la bucățica minusculă de pâine.

Îl amiroase și-l împarte, frățește, la cei doi
Cercând să își înece foamea și gândul la nevoi,
Că-i sărbătoare, e frumos, și amintiri plăcute
O năpădesc și îi revin din vremuri neștiute,

Când era tânară-n puteri, și se-adunau la masă
De sărbători, cu fii, nepoți, de-abia-ncăpând în casă.
Dar au uitat-o, s-au tot dus, iar ziua către mâine
O-mparte, cum împarte tot, doar c-un pisic și-un câine.

A fost frumoasă, respectată, și a lucrat la stat
Și-a trecut frumos prin viață cu dragul ei bărbat.
Dar el s-a dus în altă zare iar pruncii prin străini
Și-acum în viața ei există doar mărăcini și spini.

Privește lung, în lung de drum, și-i pare, cu mirare,
Că se abat spre casa ei trei raze de la soare.
Trei, Doamne, vin cu mers sprințar, îi vede, sunt aproape,
Și-o perlă mare, clipocind, îi picură sub pleoape.

E-o perlă pură, limpede, dar fără vreo valoare
Și se rostogolește-ncet, curgându-i la picioare.
Își face cruce, mulțumind, și mâinile-și ridică
Iar hohote-i țâșnesc din piept și cerul îl despică.

Trei puișori de om plăpânzi îi bat timid la poartă
Iar biata babă plânge-ncet, gândind la trista soarta
Ce-a-ngenunchet-o și i-a frânt și bruma de putere
Și-a izolat-o-n vise reci și fără mângâiere.

Cu glasuri mici trei copilași colindul și-l avântă
Cătând spre lacrimi care curg din inimioara frântă.
Colindă-ntruna,-nduioșați, vreo cinci colinzi, piticii,
Iar perlele din ochi se scurg pe mâinile bunicii.

Căci le frământă, ne'ncetat, a drag și a mirare
Și-a rugă spre Mântuitor, că a mai fost în stare
S-asculte iar colinzi sfințite iar micii urători
Nu i-au adus numai urare ci-n inimă fiori.

Când puișorii s-au oprit, cu suflet greu oftează
Și-n loc de dar, cu mare drag, pe prunci i-mbrățișează.
Iar îngerașii scot din traiste bomboane, cozonaci
Și dăruiesc totul măicuței, golindu-și micii saci.

Topindu-se de dor și drag bunica se chircește
Și-mparte-ncet, mărinimos, acelor ce-i iubește,
Un cățeluș și o mâță chioară, colacul ne'nceput
Făcând copiilor cu mâna și sufletul durut...

Poveste tristă, viață crudă, dar ziua de Crăciun
Ar trebui să ne găsească cu sufletul mai bun.
Așa aș vrea fim cu toți și să avem în casă
Belșug. Iar cei săraci aibă ceva de pus pe masă.

poezie de (12 decembrie 2016)
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!