alchimist

Ursus avea o retortă şi un vas de alchimist. Vindea leacuri universale. La nevoie, compunea comedioare, pe care tot el le juca, lucru care-l ajuta să-şi vindă leacurile. Neiubitor de oameni şi totodată vorbăreţ, o scotea la capăt vorbind de unul singur. Din stradă, îl auzeai vorbind în baracă. Tecătorii spuneau: "E idiot". Din fericire, Ursus nu călcase niciodată prin Ţările de Jos. Acolo, fără îndoială că l-ar fi cântărit, ca să afle dacă avea greutatea normală peste care sau sub care un om e socotit vrăjitor. Fiind prea sărac şi prea aspru din fire şi făcând cunoştinţă cu Homo într-o pădure, deprinsese gustul vieţii rătăcitoare. Luase lupul şi pornise cu el pe drumuri.

Victor Hugo în Omul care râde
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Vai, ce urât mă regăsesc uneori,
crestând hârtia, ca pe-un crin bolnav,
cu unghiile lungi, cuprins de teamă...
Par în chiliile cu lespezi roase
uitatul alchimist târându-şi ghebul
şi barba de sub mucede arcade,
cerşindu-şi sieşi blestematul aur.
Cu strâmbe degete zvâcnind sub lampă,
şi proiectând peste perete umbra
cuvântului abia ivit pe filă,
duhul ţigării-l izgonesc, de-o clipă,
spre cărţi ce se subţie în tartaje...
Râzând, urlând, schimonosit aproape,
cu fiecare literă scurtez
a vârstei cale, şi-nnoptând îmi pare
că-mbătrânesc c-o literă mai mult,
că-s palid, şters şi, dureros, acelaşi.
Dar i-aţi privit pe-ndrăgostiţi? Sărutul
le schimbă, straniu, liniile feţei
şi-i face albi de spaime

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul valurilor

Întind gândul, îmbrăţişare,
aşa cum întind mâna după fructul oprit de faţa împărătească
ce a repartizat fiecăruia câte o bucată de cer,
câte o haină de îmbrăcat eternitatea cu pipăitul stărilor,
câte un umeraş pe care să îşi pună intimitatea,
să prindă şi să desprindă nasturii cuvintelor,
martori ai deschiderii şi închiderii şifonierului inimii.
Întind gândul, atingere măiastră,
mai mult decât ar putea chiar palmele,
tortiţe de prins darul vieţii,
gata de muzica fiinţării,
gata de eliberări, planări în aerul viselor.
Sedusă de muza, alchimist,
ce schimbă în zbor dorul pescăruşului,
leg şi dezleg şiretul de care atârnă înfăţişarea întinsului.
Ca dintr-o peşteră, scot capul în gura pădurii de simboluri,
mă întind, maree,
să îmi descopăr prelungirea în rezonanţa undelor.
Artistă fără pereche, marea îmi răspunde în poemul valurilor.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra Filozofală

Am visat un înger alb coborând din Univers
Cu Piatra Filozofală să mi-o dăruiască-n zori
Şi cu harul său divin să mă lumineze-n vers...
C-o rotire triumfală s-a pierdut apoi în nori...

C-un nesaţ de alchimist prelucram aur din flori,
Din rouă de pe zorele şi boboci de trandafiri,
L-am desprins din curcubeu, de pe strune de viori
Să lucească în cuvinte şi-n căldura din priviri.

Am strâns armonie-n piept şi-am uns sufletul cu mir,
Cu divină înţelepciune am pus ordine în gând,
Apă vie am strâns din Cer şi-am băut-o din potir...
M-a trezit o rază-n zori... când dormeam aşa profund...

Şi crezând c-a fost real căutam un ambalaj
Cu Piatra Filozofală, darul meu primit de Sus,
Şi-am găsit numai un ciob decodat într-un mesaj
Pus în dreapta cerebrală cu modelul lui Iisus...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere

S-au prins cuvintele, seminţe de înfloriri,
de catapeteasma inimii.
Au izbucnit în altarul timpului cu înflorirea rugăciunii,
alchimist pentru bobocii tăcuţi ai palmelor universului.
S-au înlănţuit ca prinse în horă.
Zglobii se avântă în faţă şi în spate,
dincolo de chipul dimineţii, solie luminii, aprinzănd farul gândurilor.
E un sărut lipit de cerul clipelor,
cu dor de sfinţenia vieţii.
Din ele se întrupează culoarea amintirii,
din ele se nasc bănuielile de creştere
pentru spicele înscăunate de cinstea virtuţilor.
Au răsărit cuvintele, fluturi, de pipăit sufletul iubirii.
Miros a mosc şi a scorţişoară, a casă de trecut pragul cu talpile goale
pentru împărtăşirea din intimitatea aerului.
S-au aprins feţele lor visătoare,
s-au învăluit de ghicitorile purpurii ale rătăcirii prin sine,
în căutarea locului de ascultat pulsul vremii.
Îşi schimbă vestimentaţia, se gătesc de primenirea anilor
cu îndreptări de secunde pe axa conectării la izvor.

[...] Citeşte tot

poezie de Iulia Dragomir (27 septembrie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba din vis

Cuvintele mi s-au născut în palmă
Crescând din sunetul primordial de "A" -
Rămas la mine-n suflet - dintr-o vară
În care-un înger - strai de humă - îmi croia...

Cuvintele îmi sunt cireşe coapte;
Rotunde, rostogol pe cordul cel roşcat;
Miros a stele ce-au căzut din noapte
Cănd universul fost-a iarăşi scuturat.

Cuvinte "alchimist" - mă inventează
Dacă lipsesc, fiind plecată prin tristeţi.
Şi îi schiţează - în crochiu - o rază
Portretului prea gri ce plânge-n dimineţi...

Cuvintele-mi sunt păsări cântătoare
Numai din sunet - lumea-ntreagă - întrupând;
Sunt suliţe de îngeri către-un soare
De chihlimbar - în care stă captiv - un gând.

[...] Citeşte tot

poezie de Cecilia Birca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe fiecare om de pe faţa Pământului îl aşteaptă o comoară undeva", îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare. "Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile." ― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întreba flăcăul pe Alchimist. ― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere. Începând din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci când se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de câte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.

citat din Paulo Coelho
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Thot

Magii scribi cunosc secretul zeului ce născocise
Întru slava veşniciei ştiinţa lucrurilor scrise,
Dătătorul de cuvinte şi întâiul sacerdot,
Zeul lunii şi-al magiei, zeul alchimiei, Thot,
Cel ce semne hieroglife dăltuise-n chip măiastru,
Luându-şi ca model chiar luna, înţeleptul nopţii astru,
Căci aşa cum este luna o oglindă pentru soare,
Duhul nevăzut vestindu-i în adânca înnoptare,
E şi scrisul o oglindă fastuos alcătuită
Pe potriva strălucirii ce se lasă-n ea privită,
O oglindă ce rămâne chiar de soarele-i s-a stins,
Lună veşnic păstrătoare în noaptea de neînvins.

Şi cine-ar putea citire să dea magicelor forme
Şi cu aburul rostirii viu conturele enorme
Să le umple, să le smulgă din tăcerea lor măreaţă,
Prin puterea hieroglifei, strălucirii i-ar da viaţă,
Luna ar părea că-i soare şi argintul aur greu,
Alchimist ar fi acela, slujitor marelui zeu,
Poarta-n lături s-ar deschide către lumile trecute,

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Toţi nătării se simt datori să dea definiţii vieţii
cei mai aplecaţi către asta par gunoierii
sunt şi cei mai buni cunoscători, la o adică
e-atâta viaţă-n pubelele acelea verzi
iar ei o duc la groapa de gunoi ca şi când ar fi prisosind
viaţa nu e chiar o mare doamnă
umblă adesea cu subsuorile pline de sudoare
dezgustătoare ţoalele ei umede
de sub care îi atârnă sânii până pe asfalt de multe ori
trebuie să caşti bine ochii să n-o calci pe sfârcuri
câteodată se dichiseşte cu boieli pregătite de vreun alchimist impotent
iar atunci seamănă cu o cocotă din Montmartre
fredonează şansonete naive
şi-şi zice dragoste
tertipul ţine şi nimeni nu se mai uită la sânii ei
privindu-i doar ochii încondeiaţi meşteşugit
cu verzuri ca de pe burta brotacului, cu sidefuri de scoică rară,
cu diafane rozuri ca-n pânzele nu mai ştiu cui
atunci se plimbă, obrăznicătura, cu nasul pe sus, aproape de nori
o claxonează şoferii de trolee, de tir

[...] Citeşte tot

poezie de Mihail Soare din Iubirea ca o sârmă ghimpată (2016)
Adăugat de Dragoş Coandă
Comentează! | Votează! | Copiază!