+drum +de +piatra

Alergătorul

Un câmp pustiu,
Bătătorit ca un drum,
Şi din când în când
Câte o carte.

La distanţe foarte mari,
Vreo carte fundamentală,
Tare ca piatra.

Vine unul, gâfâind de muşchi,
Sănătos ca un zeu nou,
Şi scuipă pe ea,
Pe fiecare la rând.
Calcă peste ele dumnezeieşte.

A obosit, a mers destul,
Câmpul se întinde înainte pustiu,
Bătătorit ca un drum.
Alergătorul cade jos, moare,
Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o priimească. Muma Vântului avu milă de dânsa şi o priimi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vântul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mâncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge. Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse până ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hic et nunc

Într-un timp, pe drumul Ierihonului, un om
Şi-a văzut moartea cu ochii, odată,
Iar tu, cel ce citeşti, acum, rezemat de un pom,
Încă te mai întrebi dacă ieri l-ai văzut, în colţul unui hotel,
dormind, pe o dală de piatră...
Nu striga după un ajutor, era doar cu visele sale,
Înfrigurat şi lipsit de puteri,
Într-o mare de lume, într-un oraş luminat, şi nu o vale,
Cu trecători grăbiţi, indiferenţi, sirene şi puzderie de maşini,
acompaniate de raideri
Ai crede că, pe acest drum al tău, el, în această lume, nu-i singur
Şi, poate, speri că altcineva îl va privi cu alţi ochi,
Dar ochii tăi, când văd primii luminosul azur,
Cărei bucurii i se-nchină?
Privilegiul acesta e pentru toţi, căci a fost creat inimii şi nu privirii,
Iar tu de-ai înţeles, nu trece, ca atunci, mai departe,
Opreşte-te, ascultă-ţi secundele firii
Şi înveleşte-i sufletul plin de dureri, dându-le la o parte!

poezie de Alexandru Răduţ din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Amalie Hauser
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de altare ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
S-amestecă în praful cărării

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

[...] Citeşte tot

poezie de Liliana Burac din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua mea onomastică

Mă caut şi nu mă găsesc!...

Mă caut în vechiul ogor strămoşesc-
În grâu, în porumb şi-n secară,
În apa fântânii cu ghizduri de piatră
Şi-n focul din vatră,
În golul din casă
Şi-n gloata de-afară,
Şi-n toţi răposaţii ce-n mine trăiesc
Mă caut zadarnic...

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc!...

Când vântul se ceartă cu plopii pe drum
Şi drumul trosneşte sub paşii greoi,
Mă caut şi-n larma vieţii de-acum,
şi-n pacea vieţii de apoi...

Când ziua se-ngână cu noaptea pe lac,
Mă caut în iarba de leac,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 3 (martie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece de pâine nouă legănau acest pământ...

Era un drum care urca în cer de pe câmpia coaptă,
Umblat de-o fată c-un paner şi-avea ulcior cu apă.
N-a mai rămas nimic din toate ce-am avut;
De-aseară stau pe câmp sub un stejar mărunt.

Ne-am născut să stăm pe aur, dar rămânem tot săraci
Şi pământul sângerează, e spinos şi plin de maci.
El a fost pământ rotund şi era ocean de grâne,
Iar în coarnele de brazi atârnau colaci şi pâine.

Ce fântâni erau pe câmp!... Stelele cădeau în ape
Şi văpaia se-nchina spicelor de grâne coapte.
De aramă era câmpul, grânele urcau în cer...
E târziu şi-i lună plină - o fată vine c-un paner.

Vino cu mine să vezi unde este pâinea – îmi zice -
E între ape; aici e gras pământul. Şi dă să se ridice.
Sunt rănită... Ţi-aduci aminte grâul cum urca în cer?
Îşi şterse ochii, dar altele curgeau şiroaie din paner.

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism, revista Boema, mai 2021, nr.147
Adăugat de Alina Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sânul nopţii...

Amurgul e mirajul din toate câte sunt,
în umbră ispitit de ape fără fund...

Când amurgul stă să ardă
în ţărâna de pe drum,
soarele (să nu să piardă)
îşi deschise ochi subţire
printre norii arşi de scrum.
Mult jăratec umblă-n valuri,
prinzând trestia şi lacul,
prinzând florile pe maluri.
Aci, vântu-şi face veacul.
S-a trezit şi se porni
la un neam de păpădii.
Trecu stins prin somnul ierbii
ca un sfânt răpus în piatră,
şi o luă apoi spre sat
să-şi găsească loc în vatră.

Prispa este caldă încă,

[...] Citeşte tot

poezie de Ştefan Radu Muşat din Copilul şi Norul (aprilie 2009)
Adăugat de Camelia Sava - Mărgean
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Eliade

Tăceţi! Cearta amuţească - E-o oră grea şi mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieţii visuri - oştiri de nori - apare
A morţii umbră slabă cu coasa de argint.
Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.

Aducaţi-vă aminte de-acele nalte poze
De frunţile-n lumină a vechilor profeţi,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ
Şi-n fruntea unui popol pierdut în chin - e Moze,
Şi sufletul lui mare, adâne şi îndrăzneţ,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii şi-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea umilinţă

Regretaţilor mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu...

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur sau să blestem
Când noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mâine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund
Eşti prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor (24 iunie 2014)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!