+drum +de +piatra

Rânduri de nisip

Poate că nisipul din palmele mele
a fost singurătate strigată pe culmi
sau lacrimă tăcută de piatră
căzută pe un drum fără rost.

Dar nisipul a uitat.
Nu mai ştie ce-a fost.

Poate că nisipul din palmele mele
a dormit lângă o poveste de dragoste
sau l-a lovit vântul cu cetina palidă
căzută din stele undeva-n Făgăraş.

Dar nisipul a uitat.
Nu mai ştie ce vânt l-a cernut.
Şi ce paşi...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre cele cinci romburi de piatră, înalte de câte un picior şi jumătate, care se înşirau frumos alături de mormântul părinţilor; în amintirea celor cinci fraţi ai mei, care au renunţat foarte de timpuriu să-şi mai croiască drum prin viaţa aceasta de lupte, lor le datorez credinţa că bieţii copii s-au născut cu toţii culcaţi pe spate şi cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor şi că nu şi-au scos mâinile din buzunare cât timp au trăit.

Charles Dickens în romanul Marile speranţe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsiţi

Stinsă-i para lumânării
De pe lespedea de piatră
Şi bătrânii, bieţi, alături,
Tot mai stau uitaţi la vatră.

Luna trece şura popii,
Luminând în drum pridvorul -
Pipa moşului nu arde,
Baba şi-a uitat fuiorul.

Doar târziu, când prind mai aprig
În vecini să latre câinii,
Ei tresar, se văd în faţă
Şi plâng amândoi bătrânii.

Câtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă...
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul în sus

Şi drumul se arată drept în sus,
Ca un perete care ţine cerul
Să nu-şi încurce oile oierul
Când nici lumini şi nici alţi oameni nu-s.

Rostogolite vietăţi de foc
Aprind sub tălpi zgârieturi de piatră
Doar, la Albac, un câine rău mai latră
Şi liniştea se-aşează-ncet la loc.

Deasupra, dedesubt, nimic, nimic
E numai drum nesăturat de sine,
Şi o căruţă dinspre munte vine
Cu caii mari şi căruţaşul mic!

M-agăt de iarba care dă în spic
Şi o furnică gleznele îmi ţine.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 48

Când am plecat la drum, prevăzător,
Eu după gratii pus-am orice fleac
Să pot să-l folosesc şi-n viitor,
Şi mâini perfide să nu-l aibă-n veac.
Dar tu eşti ca o piatră nestemată
Mă bucuri, dar acum mă simt mâhnit
Că fiind scump, a mea e grija toată
Să nu te fure hoţul nepoftit.
Însă pe tine-n cufăr nu te-am pus
Căci tu lipseşti, deşi te simt prezent
De parcă-n pieptul meu te ţin ascuns
Unde tu vii şi pleci în mod frecvent.

Dar şi de-aici, mă tem, vei fi furat,
De-aşa odor şi-onestul e tentat.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valea Cerbului

E-o Vale ca-n poveşti, un᾽ se-mpreună munţii
Şi baţi un drum de piatră, de vrei aici s-ajungi...
Efortul e-n voinţă, ca şi-n sudoarea frunţii,
Pe şerpuite căi, ascunse şi mai lungi.

Te-ntâmpină pădurea de brazi şi de mesteceni,
Izvoare de ape repezi şi limpezi, de cleştar,
Cu braţele deschise, dar ca la vechi prieteni,
Aceste frumuseţi ţi se aduc în dar.

Când Soarele-n amiază trimite raze calde,
Iar vântul, în pădure, prin arbori doar adie,
Coboară-n zări albastre privirile, să sclade
În zbor nemărginit şi-n cânt de simfonie.

Natura neîntrecută, eternă şi bizară,
Atâtea daruri are, în mâinile-i măiastre,
Aici sunt aşezate, în acest colţ de Ţară,
De la străbuni lăsate, să fie ale noastre.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf pentru o doamnă drăguţă

Orele i-au fost firişoare-aurite de nisip
Desfăşurate-n franjuri, în vârtejuri şi-n inele;
Alunecându-i calde, anotimp după anotimp,
Din mâini; înfipte-n zidurile unor mici castele.

Zi strălucitoare peste zi strălucitoare
Rostogolite-n debandada unui curcubeu,
Pentru că ea le-a catapultat, nerăbdătoare,
Pe toate-n rigola actului extemporaneu.

Lăsaţi-i o floare pe mormânt şi vedeţi-vă de drum,
Scutiţi-o de-a milei voastre greutate;
Ea e fericită, fiindcă ştie-acum
Că ţărâna ei este frumoasă peste poate.

Puneţi-i pe mormânt un tânăr trandafir
Şi lăsaţi-o-n pace, scutită de-a milei solidaritate;
Ea e fericită, fiindcă ştie-acum în cimitir
Că ţărâna ei este frumoasă peste poate.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata împăratului, care nu ieşise din casă de când o făcuse mă-sa, se mira şi sta în loc uimită, văzând frumuseţile câmpului. Aci îi venea să descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulţimea aia ce acoperea văile şi dealurile, flori de cari nu mai văzuse ea; aci îi venea să se dea la umbră sub câte un copaci nalt şi stufos, în care miile de paseri cântau fel de fel de cântece, aşa de duioase, de erau în stare să te adoarmă; şi aci în urmă să se ducă la câte un şipot de apă limpede ca lacrima ce izvora din câte un colţ de piatră din coastele dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeş la ele şi-i plăcea să le vază curgerea lor cea şerpuită ce aluneca pe pământ, încungiurate de mulţime de floricele şi verdeaţă de primăvară. Dară la toate astea calul o îmbărbăta şi-i da ghes să meargă înainte şi să-şi cate de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decât după ce duc trebile la capăt bun. Îi mai spuse că are să mai dea de o cursă pe care i­o întindea tată-său, şi o şi învăţă cum să facă să iasă şi de astă dată biruitoare.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul o luă şi el la drum în treaba lui, unde îl trăgea dorul. Abia mai făcu vro zece paşi şi văzu pe sus un stol de şapte porumbei. Îi urmări din ochi până ce îi văzu în ce parte de loc se lăsară. Într-acolo deci şi dânsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atâta mare de vreme. Trecu mări, pâraie şi ape mari ca pe uscat, mai cutreieră ţări şi pustiuri, până ce ajunse la un munte mare, mare, al cărui vârf da de nori. Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. Se puse a se urca pe dânsul, şi, din văgăună în văgăună, din stei de piatră în colţi, din râpă în râpă, căţărându-se când pe muchi, când pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. Intrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu nişte palaturi ca de domn şi aşa de măiestrit lucrate, cum nu se văd pe pământul nostru. Acolo locuia logodnica lui, zâna zânelor. Cum o văzu primblându-se prin grădină cu roabele după dânsa, o şi cunoscu. Un copilaş de drăguleţ se ţinea după zână, alerga, se zbenguia printre flori, şi tot striga pe zâna ca să-i arate câte un fluturel. Pasămite zâna rămăsese grea când zburase de la masă. Şi acesta era copilul lor.

Petre Ispirescu în Zâna zânelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!