Romanţa tinereţii

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindcă ea aflase cine sunt -
Poetul poreclit "Fluieră-vânt" -
Şi fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu şi eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioşat
Şi-n cadrul preţului fixat -
Un preţ absurd,
Ridicul
Şi meschin,
Cu care-aş fi băut un kilogram de vin -
M-am îmbătat de gura ei
Şi-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit...

Dar vai!...
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar şi altora!...
Şi-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel - mai pe nimic -
Căci ea - flămândă veşnic - se grăbea
Să-şi vândă gura dulce ca la tarapana!...

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preţ mai bun -
Dar cum îi luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu preţul meu...
Şi-atunci -
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Şi s-o ascund sub pat -
Deşi-o iubeam, am renunţat la ea
Şi n-am mai vrut să ştiu cine era!...

Dar într-o zi cu ploaie şi cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Şi-a dispărut...
Şi nimeni n-a mai întrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut...

Şi totuşi, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau în tramvai...
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Şi-aştepta
O zi să-mi mai aduc aminte şi de ea!...

Dar ce păcat
Că regăsirea ei m-a-ndurerat...
Şi-n loc s-o mai sărut -
Cum aş fi vrut -
Am început să plâng cu-adevărat!...

Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea -
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!...

Şi-acum,
Cred c-aţi ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea...
Era chiar tinereţea mea!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscuta din noapte

Aş fi vrut să-ţi fiu un braţ pe care să poţi plânge...
Un ochii care să nu critice, ci să te admire
Aş fi vrut să fiu un alb nisip al mării tale
Dar totul părea atât de frumos...
Şi nu era decât un amalgam de suflete lăsate în linişte
Şi eu credeam că sunt iubită...
Iubită cu iubire egoistă, individualistă
A fiecăruia către sinele său
Eu, care credeam că mie mi se scrie lumina din poezie...
Dar roşul, întunericul i-a luat loc
Eu care credeam în vis... Dar timpul s-a scurs fără a ezita...
Eu am rămas doar femeia... necunoscuta din noapte.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce bun o floare

Am vrut să-ţi aduc o floare din parc
Dar când am văzut că şi ea
Era îndrăgostită de o altă floare mai albastră
Am renunţat,
şi m-am dus la o florărie
Care vindea numai ghivece
Am luat un ghiveci cu câteva flori în el.
Emoţionat de pământul pe care şi-l împărţeau
În aceeaşi formă de viaţă,
Am renunţat, şi
Am fugit spre un cimitir
Măcar acolo florile nu contează,
Erau munţi de flori
Şi un nume celebru înscris pe o piatră.
Am luat o floare din miile de cozi verzi
Dar roua ce cădea pe ea
Venea de pe frunzele ce îmi arătau
O altă floare pe care o ţinea un tânăr în braţe,
Pe-o piatră era un nume de ea.
Să mă scuzi iubito, că am venit la tine fără nici o floare,
La cum miroşi, la ce bun o altă plantă
cu parfum de lăcrămioare?

Autor: Mili Dumitru
copyright
#poezieînrampă

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (2019)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscuta

necunoscuta din decor
de lebede si frunze moarte
apare ca un vis de dor
ce vine de departe....

in primul ceas de iarnă grea
necunoscuta a-mbrăcat
in fulgi strălucitori de nea
profilul ei de neuitat

necunoscuta semn imi face
să o urmez cu paşii mari
in arabescuri de zăpadă
noi doi să fim ca doi hoinari!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinuciderea lui Don Juan

În noaptea-n care Ea nu m-a mai vrut
Am înţeles că sunt un om pierdut,
Şi-n noaptea-aceea, chiar, m-am sinucis
Cu propria-mi legendă-n manuscris...

Dar când pe catafalc mi-au aşezat
Cadavrul de amant încornorat
Şi-am înţeles că faima mea de Don Juan
N-a fost decât un simplu titlu de roman,
M-am revoltat că marea nedreptate,
Ce mi se pregătea-n eternitate,
Mi-o consfinţea chiar laşitatea mea
Că n-am ucis-o mai întâi pe... Ea...

Şi-n timp ce zece popi mă prohodeau
Şi-o sută de femei mă blestemau,
M-am răsucit în lada mea de lemn
Şi-am înviat, ca şi Cristos... solemn!...

Şi-aşa,-nsoţit de popi şi de femei,
M-am îndreptat din nou spre casa Ei...
Dar când am dat cu ochii iar de Ea -
Femeia... tot pe mine m-aştepta!...

Şi, cum era firesc, ne-am împăcat!...
Iar popii-n cor au binecuvântat
Miracolul, că - deşi mort - eram tot viu,
Şi-n locul meu intrase Moartea mea-n sicriu!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necunoscuta

Adulterinii

[necunoscuta]

am văzut-o pentru prima oară în seara aceia
era oacheşă şi plină de viaţă
pe podul Grant am văzut-o
îmbrăcată în rochie neagră
de sub care curgeau doua picioare albe
am dorit-o
pe lângă noi perechi îşi plimbau iluzii
eu doar ochii la sânii-i imenşi

în camera de hotel
goi
la primul orgasm scânci
la al doilea era pe cale să se înece
toate femeile dorite
se revărsară in ea prin ejaculare
mi-am luat hainele şi am ieşit
pe stradă
înspre casă unde soţia şi copii mă aşteptau cu masa pusă
mi-am dat seama că nu ştiu cum o cheamă
oricum nu are importanţă
niciodată nu o voi mai iubi

poezie de Cezar C. Viziniuck
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngerul albastru

Pe vremea când se întâmplau minuni
pe care, azi, le credem doar poveşti,
era un sat cu oameni harnici, buni,
pe care n-ai putea să nu-i iubeşti.

La margine de sat, curgea un râu
cu ape liniştite, iar pe mal,
treceau în şir căruţele cu grâu,
în râsete şi cântec de caval.

În vara-ceea chiar, s-a întâmplat
tot ceea ce am să vă povestesc,
şi-am să vă spun şi cum de am aflat:
din textul vechi pe care îl citesc.

El pare scris de-o mână de copil,
e scris cu pana, şi-i un scris frumos,
dar s-a mai şters în timp, şi-i dificil
să-i înţeleg limbajul curios:

"Trecâmd pe lângă râu, pe înserat,
mi s-a părut c-aud, de pe prundiş,
un sunet ca o zbatere, ciudat,
şi-am vrut să văd ce e, mai pe furiş.

Am mers tiptil şi-am vrut să mă ascund,
dar l-am văzut şi nu m-am îndurat
să-l văd luptându-se, din greu, pe prund,
în pânza de păianjen încurcat.

Era de un albastru ivoriu
şi strălucea-ntr-un fel de necrezut;
m-am aplecat spre el, şi-am vrut să fiu
salvarea pentru îngerul căzut.

Văzându-mă, s-a liniştit pe loc
şi-a aşteptat, cuminte, să-l salvez:
era întreg, căci a avut noroc
şi-am reuşit să îl eliberez.

Abia atunci, încet, şi-a îndreptat
antenele spre mine şi-a vorbit,
spunându-mi, pentru că l-am ajutat,
va ţine seama, şi mi-a mulţumit.

Şi-a arătat, apoi, un dar divin
şi s-a-nalţat spre ceruri într-un fel
ce m-a uimit, Am zis, într-un suspin:
"Voi fi şi eu un înger, ca şi el."

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arghezi (2)

am întrebat o capră de ce este capră
iar ea de mirare
era cât pe ce să moară
şi a început să scoată fum din ea,
când încă mai era caldă
şi ca s-o liniştesc
a trebuit să mă întreb pe mine
de ce sunt, şi cine sunt, dar a început să iasă fum, fum din mine
şi se lăsase frig
şi n-am mai zărit răspunsul,
când deodată
nu ştiu cine
deodată s-a întrebat că de ce este cine,
de m-am scuturat
şi mi-am luat capra de funie
şi şchiopătând pe piscul Araratului,
care-mi rănise talpa dreaptă
am coborât cu capra la vale.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arivista

De când se ştie-a vrut doar să parvină,
Să promoveze în organigramă,
Dar nimeni n-a băgat o vreme-n seamă
Prezenţa ei atât de feminină.

Era cam toantă, dar n-a fost o dramă,
Căci unui şef, odată, pe retină
I s-a fixat alura ei divină
Şi a aflat îndată cum o cheamă...

Iar de atunci nu ne mai miră felul
În care duduiţa cea tenace
S-a dovedit a fi,-n final, dibace,
Căci, cu talent, ca să-şi atingă ţelul,
Şi-a pus în evidenţa mijlocelul,
Deşi părea că n-ar avea mijloace!

poezie de Grigore Chitul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacomului Sabidius

Trecea în jurul mesei o tavă cu plăcinte;
Am vrut să-nfulec una, dar prea era fierbinte.
Dar pofta lui Sabidius era mai arzătoare
Şi-a tot suflat în ele, cât a putut de tare.
Plăcinta a răcit-o, cum am fi vrut să fie,
Dar n-a atins-o nimeni; era o scârnăvie!

hexagramă de Marţial din Epigrame (1961), traducere de Tudor Măinescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia de cuvânt

la început a fost cuvântul, şi era atât de singur încât s-a despărţit în silabe
cea de sus s-a numit cer şi rai şi nori şi vânt şi ploaie şi absent
iar cea de jos s-a numit pământ şi iad şi umbră şi tărie
şi pentru că mai rămăseseră sunete
a zidit omul cu toate florile şi toate animalele
dar omul era singur, nu avea cu cine să vorbească
şi atunci, din unu a făcut doi şi femeia a strâns cuvântul la sân
şi cuvântul nu a mai plâns. a suspinat doar
şi a crescut fără teamă de întuneric, de ură, de micime
dar toate acestea şi-au dat mâna şi i-au pus gând rău ţintuindu-l
în cea mai neagră tăcere
iar cuvântul a murit şi a înviat
pentru că omului îi era greu fără de cuvânt
şi cuvântului îi era greu nerostit
mâna care mângâie, umărul care sprijină, gura care suspină
sunt demne de umbra şi duhul cuvântului
iar frazele se înlănţuie scriind toată istoria lumii
în aceleaşi eterne cuvinte
de început

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da

Era doar una la părinţi,
Iar el - un terchea-berchea
Ce-ntruna se ruga la sfinţi
Să-i fie ea perechea,

Căci tatăl ei era primar
În satul de sub coastă;
În rest, nu prea avea habar
De ce-o vrea de nevastă.

Se pare că s-a-nduioşat
De ruga lui prea-sfântul,
Iar fata s-a amorezat
Şi... gata legământul!

Primarul n-a avut de-ales,
Le-a dat chiar şi bolidul,
Dar a lăsat de înţeles
Că n-ar prea vrea partidul,

Că este cam recalcitrant
Şi-i ţine în blesteme,
Ba chiar că e intolerant,
‘i-njură pe-orice vreme,

Dar dacă membru s-ar făcea,
Ar fi un om de bază
Şi-orice partid pe loc l-ar vrea,
Căci pe-alţii-anihilează.

Şi ar mai fi cum ar mai fi,
Ar trece ei şi de-asta,
Dar trebuie ca peste-o zi
Să zică "Da" nevasta.

Păi vezi că eu uitai să spui
Că fata cea curtată
Avea o mamă ce, hai-hui,
Era mai mult plecată.

Aşa că el, a doua zi,
S-a dus c-o mutră acră
La tren că dacă o veni
Să-i spună: - Mamă... soacră,

Să vezi ce plan făcut-am eu
Cu fata lu' matale,
Că şi ea mă iubeşte, zău,
Vreau "Da"-ul dumitale!

Spuneam de acră pe mai sus,
Dar stai să vezi trăsnaie
Că nicio vorbă n-a mai spus
Socriţei cea bălaie,

Cu formele de top-model,
Cu buze senzuale,
Că a uitat de tot de el,
Şi nu i-a zis "matale";

De-atunci a mai trecut un an,
De nuntă nu-i mai pasă
Şi-o caută ca un Don Juan,
Când nu-i primaru'-acasă.

Acum, eu nu ştiu câţi de "Da"
A vrut ca să obţină,
Dar ăla care trebuia,
Nu cred c-o să mai vină.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La petite étoile

credinţei i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feţei mele i-am pus o mină ocupată şi neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viaţa mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili şi mândri, fortăreţele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depăşeau pe coridoare,
pe stradă, prin viaţă...

însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluţa aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele şi hârşâiturile,
strălucea peste mine ciudat
şi mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.

la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată şi mai greu de prins decât
un licurici din nopţile calde de vară,
aşa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
îmi imaginam, superior, că sunt îndrăgostit de ceva
atât de nepământean:
-"numai mie mi se putea întâmpla asta"-
apoi am vrut să pot medita, gândind că aşa ajung
să am minte şi suflet astral,
dar adormeam mereu în timp ce ea îmi zâmbea îngăduitor şi ironic.

*
în carnea mea s-a prins o boala ciudată, o durere care
părea să nu treacă decât
dacă naşte o altă durere – steaua asta... am vrut s-o seduc,
să mă unesc cu ea... însă suspicioasă,
şi-a luat lumina şi s-a dus din ce în ce mai departe
până când nici nu m-a mai băgat în seamă;

plin de remuşcare, pentru lung timp am iubit-o pătimaş
fiindcă era frumoasă, nemişcată şi nemuritoare
totuşi ea nu mă mai vedea absolut deloc, cel puţin aşa părea:
o, joc al aşezării inimilor pe treapta căderii!
cine e o treapta mai sus, supravieţuind,
cine e primul care cade?!?
cum dau navală remuşcările, de ce distanţa sparge ţândări
ziua de ieri şi toate zâmbetele furate!
abia acum o iubeam pătimaş,
departe, rece şi imposibilă cum era
sau poate numai pretindea
oricum, aş fi schimbat arhitectura căii lactee
doar s-o aduc mai aproape...

*
apoi am descoperit că şi stelele mor,
că nu sunt nemişcătoare, ba chiar se mişcă foarte repede,
am prins un pic de inimă şi-am vrut să mă smulg
dintr-o poveste în care mie îmi picase la sorţi numai rănile,
am vrut să fug de ea, dar fiecare tiran
are nevoie de-o victimă, de adulaţia sau ura sacrificiului,
orice, numai să stea acolo, în lanţul mai lung sau mai scurt
al suferinţelor zilnice.
şi-aşa, geloasă ca o iubită bătrână,
părăsită pentru mereu mai tânără-alta,
am simţit-o căzând peste mine
într-un fel de ultim gest de spectacol, care avea
să ne spulbere pe amândoi.

iniţial, era ceva asemenea bebeluşului care, deschizând gura
pentru prima dată în viaţă, se simte inundat de ceva rece,
de fulgii mari de zăpadă căzând perfect
în centrul gurii, direct în gâtlej...

dar la mine, ea a căzut şi mai departe, probabil
pentru că o stea e mai grea decât un fulg sau, mai probabil,
pentru că un poet este mai fragil decât un bebeluş:
la mine steaua a început să cadă înăuntru
ajungându-mi în măruntaie,
iar inima a devenit explozia unor constelaţii nechibzuite
născând, împroşcând, renegând puzderii de asteroizi,
în serii de bombardamente
necontrolate.
*
eu am încercat
să-mi pun politicos pătura de carne înapoi,
hainele mele cele mai bune şi să-i promit solemn
că o să rămânem prieteni.
dar se pare că steaua s-a înfuriat şi mai tare
şi-a început să plângă.
ea mi-a urlat în comete
că mă ochise dinainte de a mă naşte
şi că mă vâna din prima zi a vieţii mele.

şi-acum continuă să-mi cadă zilnic peste măruntaiele inimii
în timp ce eu îi repet ca un bărbat abuzat de o nevastă isterică
că nu prea am nevoie de stele pentru că ele sunt muritoare
şi mult prea flexibile... şi sunt foarte departe...
dar timpul trece, acum aştept cuminte
să crească fiii noştri
şi mai vedem ce-o să se mai întâmple.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada inimii naive

stăteam în mansarda de fildeş, cuminte,
şi remaiam neîncetat cuvinte,
iar îngerul-mi zicea: dă-i înainte
şi nu lua la tunete aminte.

dar inima, frumoasa mea năroadă,
nu i-a ajuns pe geam să vadă
şi gata în amoc să cadă,
a coborât desculţă-n stradă.

întâi i s-a cerut o dijmă, nu prea mare,
ceva aşa, ca taxa de parcare,
pe palma ei de loc sub soare
şi un permis de-acomodare.

a întâlnit un bişniţar în cale,
vindea înfiorări carnale,
iar ea, naivă şi cam bleagă,
pe loc s-a dăruit întreagă.

ce a urmat e lesne de ghicit;
cu timpul s-a înţelepţit,
dar fiindcă nu era şi mută,
grabnic i-au dat să bea cucută.

urâtul adevăr te poate şi ucide,
când soarta ţi-e în mâini cupide,
revino, inimă, acasă,
să-ţi scrii minciuna ta frumoasă.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a speriat şi a început să plângă, dar cine s-o audă decât vrăbiile, dar vrăbiile nu puteau s-o tragă la ţărm, şi atunci, ce să facă şi ele, zburau de-a lungul malului şi ciripeau vrând parcă s-o mângâie: "Uite-aici suntem, aici, aici!" Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în ciorapi; pantofii ei cei roşii veneau pe apă după luntre, dar nu puteau s-o ajungă, fiindcă luntrea mergea mai iute. Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bătrâni şi păşuni cu oi şi vaci, dar nici ţipenie de om!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grădină cât a vrut. Aşa a trecut multă vreme. Gretchen cunoştea acuma fiecare floare, dar, deşi era o mulţime, ei i se părea că lipseşte una. Care anume nu ştia. Iată însă că într-o bună zi sa uitat mai bine la pălăria de soare pe care o purta baba şi care era zugrăvită cu flori, şi a văzut printre florile zugrăvite şi un trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba uitase să şteargă de pe pălăria ei trandafirul atunci când surghiunise în pământ trandafirii din grădină. Dar, ce să-i faci, aşa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamă!

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum imima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!