Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată, într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior
bătrânul tăia la otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarna grea:
Oare, vor avea şi ei pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge,
greul iernii a venit.
Viaţa lor, tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară
gânduri negre îi frământă:
Vor mai prinde o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă?
Ei ştiu ca orice muritor
că viaţa li se sfârşeşte.
Pătrunsă fiind de-un dor,
bătrâna pe moş priveşte:
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul-i greu
să se transforme în humă.
Şi, într-o noapte întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă
focul nu s-a mai aprins.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Trăiau odată într-un sat,
un om bătrân cu baba lui.
În bordeiul lor sărac,
trăiau la mila orişicui.
Deşi rămas fără picior,
el zi de zi tăia otavă.
Bătrâna cocea în cuptor
pâine proaspătă în tavă.
Trăiau singuri, fără copii.
Doar o pisică şi-un câine
le stăteau drept bucurii,
în viaţa de azi pe mâine.
Toamna se adunau în casă
şi gândeau la iarnă grea.
Oare, vor avea pe masă
ce mânca şi ce să bea?
Timpul repede se scurge.
iarna iute a venit.
Viaţa lor tot la fel curge
şi-i îndreaptă spre sfârşit.
Din când în când îi vizitează
câte un tânăr din sat.
Atunci când viforniţează
îi ajută la iernat.
Când viscoleşte afară,
gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde o primăvară,
ori linia vieţii-i ruptă?
Ei ştiu ca orice muritor,
că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
bătrâna pe moş priveşte.
De-ar vrea bunul Dumnezeu
să-i primească împreună,
Că unul fără altul e greu
să se transforme în humă.
Şi-într-o noapte-întunecoasă
viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
focul nu s-a mai aprins.

.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul nu s-a mai aprins

Când viscoleşte afară,
Gânduri negre îi frământă.
Vor mai prinde-o primăvară,
Ori linia vieţii-i frântă

Ei ştiu ca orice muritor
Că viaţa li se sfârşeşte.
Şi mărturisind un dor,
Bătrâna pe moş priveşte.

De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-i primească împreună,
Că, unul fără altu-i greu
Să se transforme în humă.

Şi-ntr-o noapte-ntunecoasă
Viaţa repede s-a stins.
În casa lor friguroasă,
Focul nu s-a mai aprins!

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moş Trifu

Trăiau odată-într-o căsuţă,
Un om bătrân cu baba lui.
Trăiau sărmani, pe o străduţă,
Lângă pustiul câmpului.

Pe lângă casa lor treceau,
Din când în când spre gară
Oamenii şi îi vedeau,
Trebăluind pe-afară.

Când vremea se-împrimăvăra,
Moşul mergea în câmp să are.
Acasă, baba rămânea
Să facă de mâncare.

Tot aşa trecut-au anii,
Până într-o zi,
Când le muriră cârlanii
Şi ajutorul lor pieri.

Câmpu-a rămas nearat.
A rămas şi fără babă.
Puterile l-au lăsat,
Adio de-acuma treabă.

În drumul lor spre gară,
Drumeţii îl mai salutau.
Moşul sta pe prispă-afară,
Gândurile-l năpădeau.

Fiindcă nu putea de fel,
Casa, n-o mai îngrijise.
S-a dărâmat peste el
Şi într-o zi, murise.

Cei care l-au cunoscut,
De moş Trifu-îşi amintesc.
Deşi vreme a trecut,
Ei mereu îl pomenesc.

În amintirea bătrânului
O cruce au ridicat
La marginea drumului,
Lângă câmpul nearat.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit iarna în sat

De-alaltăieri tot ninge,
Viscoleşte peste sat.
Nu se văd copii să strige.
Gălăgia a-încetat.
Frigul iernii îi adună
În casă, pe laviţă.
Vremea nu mai este bună
S-alerge pe uliţă.
În casă e cald şi bine,
Mâţa doarme după sobă,
Bunica poveşti ne spune,
Nepotul bate la tobă.
Sub streaşina de la casă
Vrăbiile zgribulite,
Fug de iarna viscoloasă
Că şurile-s troienite.
Doar Grivei se-ascunde-n şură
De năprasnica zăpadă,
Să latre, nu are gură.
Nu se mai joacă-n ogradă.
Vântul îndoaie copacii,
Crengile în geam lovesc.
Colo-n grajd, la burta vacii,
Doi viţei se încălzesc.
Aşa sfidează gerul iernii
Şi oameni, şi animale,
Până va da colţul ierbii
Sus pe deal şi colo-n vale.
Vremea bună va veni.
Iar vor fi copii afară.
Gălăgie iar va fi
Pe mica lor ulicioară.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu se vinde

Se-mpletesc în culori vii
Paşii toamnei pe alee
Pe când străzile-s pustii
Fără iz de orhidee

Pomii iarăşi se dezbracă
Şi copacii din păduri
Până iarna o să treacă
Uneori prin scurtături

Frunzele se colorează
În atâtea vii nunţe
La taifas apoi se aşează
Şi la uşi — în văz de clanţe

Căci un pictor iscusit
E la lucru în natură
Toamna iată a venit
Şi viaţa parcă-o fură

În imense straturi frunze
Mereu azi se stivuiesc
Şi-n pieţe — la peluze
Căci rost nu îşi mai găsesc

Moartea-n ele se strecoară
Viaţa li s-a terminat
Pe aripi de vânt coboară
Strat de ochi peste alt strat

Şi în zboruri şi-n picaje
Toate se răstălmăcesc
Umbra toarce pe pavaje
Frunze-n straturi ce tot cresc

Şi ne ating cu nerăbdare
În roiuri mereu din zbor
Surâzând pe trotuare
Ca tot omul muritor

Şi e frig şi noaptea-i mare
Pe munţi ninge şi s-a stins
Parcă a iubirii zare
Şi extazul s-a prelins

S-a sfârşit toamna — ne prinde
Iarna — este pe aproape
Căci viaţa nu se vinde
Nici a vieţii sfinte ape
08-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu viaţa m-am prins de mână

Cu optzeci de ani în urmă cu viaţa m-am prins de mână.
Împreună am pornit pe un drum nedefinit.
Deşi timpul ce-am parcurs prea repede n-a trecut,
La opzeci când am ajuns, mult prea scurt mi s-a părut.
Atunci,
În genunchi eu am căzut şi de viaţă m-am rugat
S-o luăm de la-început că nu prea m-am bucurat.
Măcar douăzeci de ani să ne mai ţinem de mână.
Să ajungem veterani, la o sută, împreună.
Iar ea, viaţa, să-mi ofere ceva mai multă iubire.
Să fiu ferit de durere, să am multă fercire.
Doar atunci ne-om despărţi. Eu să plec, ea să rămână,
Bucurii a împărţi, cu copiii mei de mână.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa trudise mama

Pe câmpia roditoare. din întinsul Bărăgan
Unde râd copii în soare şi se coace grâu-n lan,
Măicuţa din greu munceşte, să adune în hambar
Pâinea care se dospeşte, învelită în ştergar.
Cu mâna dusă la frunte, priveşte mama spre sat,
Ştergând faţa cu marama, uşor scapă un oftat.
Ea aşteaptă să-i aducă, apă rece de băut,
Că din zori până-n amiază, multă vreme a trecut.
Cu mâncare proaspătă, foamea să şi-o potolească,
Până soare scapătă, un pogon să mai cosească.
Vin copiii, urcă dealul şi la mama au ajuns,
Mama priponeşte calul şi de masă, iute-a pus.
Când termină de mâncat, cu apă se răcoreşte,
Dă traista la un băiat şi la muncă iar porneşte.
Copiii se-întorc acasă, sărind şi ţipând pe drum,
Mama asudă la coasă şi-n privire are fum.
Tot aşa, din zori în seară, câteva zile la rând,
Mama adună în vară, grâul de pe-întregul câmp.
Curge sudoarea pe frunte, în sfârşit, a reuşit
Să aducă iar în curte, rodul care l-a cosit.
Este mulţumită mama, truda n-a fost în zadar.
Poate ca să vină iarna, grâul este în hambar.
De-acuma vor sta la masă, mulţumind lui Dumnezeu,
Că în iarna viscoloasă, vor avea pâine mereu.
...........................................
Tot aşa trudise mama, dacă mi-aduc bine-aminte,
De vara şi până toamna, când trecu la cele sfinte.

poezie de Dumitru Delcă (16 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa e viaţa la stână

Se-adună norii grămadă
Peste sat şi peste stână,
Pufoşi, albi, ca de zăpadă,
Nu prevestesc o zi bună.

Se-apleacă crengile în pom,
Frunzele încep să plângă,
Sub streaşină stă un om
Cu crucea în mâna stângă.

Cerul fulgeră şi tună.
Parcă nu e zi, e noapte.
Se porneşte o furtună
Care seamănă a moarte.

Vântul smulge-acoperişul,
Culcă la pământ copacii,
In ploaie zbiară viţeluşul
Şi-i pitit sub burta vacii.

Grindina loveşte câinii,
Măgarii sunt nişte statui,
Adunate-n ţarcul stânii
Mioarele parcă-s momâi.

De sub streaşină, ciobanul
Se roagă cu crucea-n mână,
Să nu-i omoare cârlanul
Care-a plecat de la stână.

S-a speriat rău de tot
Când a început potopul.
A plecat cu ham cu tot.
Ca trenu-i era galopul.

Când ploaia-ncet s-a potolit
Şi cerul s-a mai luminat,
Cârlanul, singur a venit
La stâna de lângă sat.

Oile ies la păşune
Pe pajiştea înviorată.
Câinii-au grijă să le-adune
Cu măgarii laolaltă.

Parcă nimic nu s-a-ntâmplat.
Viaţa curge înainte.
Muntele s-a luminat,
Soarele e mai fierbinte.

În sat munca iar porneşte,
Oamenii repară casa,
Pe copii i-adăposteşte
Şi-apoi le aşează masa.

Aşa e viaţa la ţară.
Mai aspră câteodată.
O trăim din iarnă-n vară,
Cu bune-rele, laolaltă.

poezie de Dumitru Delcă (26 aprilie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine (în memoria soţiei )

Ştiu că viaţa-i trecătoare,
că trenul vieţii s-a oprit.
Că totul e în transformare,
plecăm de unde-am venit.
Fără întoarcere e drumul.
De-acolo nimeni nu vine.
De la lumânări doar fumul
este prieten cu tine.
Flori aduse la mormânt
cu parfumul lor plăcut,
De viaţa de pe pământ
doar aminte îţi aduc.
Fără tine Virgi,
inima-mi îngheaţă.
Fără tine Virgi,
viaţa nu mai este viaţă.
Nu mai este lună,
nu mai este soare.
Nu mai este gură
ca să plângă tare.
Nu mai este ziuă,
nu mai este noapte,
E doar întuneric
şi există moarte.
De azi,
pe scara vieţii noastre
nu mai urcăm împreună.
S-au uscat florile-n glastre,
nu ne mai ţinem de mână.
Fără tine,
viaţa ţine
cât un fir de aţă.
Tu erai liantul
care ne unea.
Erai briliantul
care strălucea.
Acea strălucire
veşnic a apus.
Despre a sa pieire
nimic nu e de spus.

poezie de Dumitru Delcă (26 septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eşti orfan...

Când eşti orfan, de pieptul mamei,
Ca micii cuci de mama lor,
Râvnind la mangâieri caline,
Ca mulţi copii în faşa lor,
Plângi cu amar, visezi un dor,
Nu ştii de ce, cauţi o soră, cauţi un frate.

Când eşti orfan, de sânul mamei,
Simţi că toate-s împotrivă,
Şi luna plină este rea,
Destinul să ţi-l schimbe ar vrea,
În cotituri grele şi dure,
Trăieşti viaţa ca un iad,
În zile sure.

Când eşti orfan, de orice sfat,
De orice zâmbet părintesc,
Nu ştii ce înseamnă, te iubesc,
Eşti fericit doar că ai viaţă,
Nu ştii, cum vrei să o trăieşti,
Nu ştii ce să ceri de la ea.

Când eşti îndoctrinat în muncă,
Ca boul în jug, fără de voie,
Copilăria, crudă slugă...
Ai doar resentimente false,
E greu să îţi adori părinţii,
Chiar dacă sunt părinţi cu acte.

E fals, când spui că îi iubeşti,
E fals, cum eşti în jurul lor,
Doar politeţea dă bineţe,
În stângăcia vieţii lor,
Scăldată în haina neputinţei,
Îmbălsămată mai târziu
De amărâtele regrete.

E fals, când spui că-ţi este dor,
De ei şi a lor bătrâneţe,
Ai milă doar, de-a lor tristeţe,
De viaţa lor, fără umor.
Când eşti orfan de fericire,
E fals, când spui, că plângi de dor.

Dar dacă stelele credinţei
Se-aprind ca far în viaţa ta,
Desculţ de-ai fi, simţi cum răsar
Minunile în viaţa ta,
Frustrările încet dispar,
Şi ierţi fierbinte.

poezie de Valeria Mahok (27 octombrie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doza de realism. Orice comportament uman are în spate o motivaţie egoistă. Oamenii nu îţi sunt loiali ţie, ci te vor în viaţa lor pentru ceea ce le oferi, pentru cum se simt când sunt cu tine. De fapt, dorinţa lor ca tu să faci parte din viaţa lor este o reflecţie a intereselor lor egoiste. Când nu mai au nevoie de tine, când relaţia nu le mai este de folos, se vor îndepărta de tine. Acceptă asta pentru că şi tu faci la fel. Aşa suntem noi oamenii construiţi şi cumva este normal ca fiecare să îşi urmească interesul propriu. Nu are niciun sens să suferi când se încheie un capitol, ci bucură-te de tot ceea ce ai trăit şi învăţat de la oamenii care au fost în viaţa ta. Cu bune, cu lecţii, viaţa merge înainte!

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au plecat vecinii toţi

Au plecat vecinii toţi,
S-au pus lacăte la porţi.
Din cincizeci, unul rămâne,
Va pleca şi el, azi, mâine.

Casele se pustiesc,
Câinii nu le mai păzesc.
Îşi schimbă şi ei stăpânul,
Sau mor, unul câte unul.

Curţile sunt năpădite
De ierburile neprăşite.
În bătătura ne măturată,
Nimenea nu mai aşteaptă.

Încet, încet se stinge satul
De la un capăt la altul.
Cei tineri se duc afară,
Se lipsesc de neam, de ţară.

Prin străini ei pribegesc
Şi nimic n-agonisesc.
Nu se mai întorc acasă,
Dorul de părinţi i-apasă.

Copiii rămân flămânzi
La bunicii muribunzi.
Copilăria le e ratată,
Fără mamă, fără tată.

Blesteamă viaţa amară,
Că s-au născut într-o ţară
Fără pic de ocrotire
Şi-s condamnaţi la pieire.

Puşcă şi cureauă lată
Ce ţară aveam odată!
Cu oameni harnici, muncitori
Şi copii ca nişte flori.
Toate au rămas doar vis.
Destinul nostru, s-a stins,

poezie de Dumitru Delcă (2 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omule

Când te simţi un pic pierdut
către cer tu să priveşti.
Dacă-n Domnul ai crezut,
ajutorul Lui primeşti.
Când în viaţa ta apar
greutăţi neprevăzute,
Către cer priveşte iar
şi grijile sunt trecute.
Când dă greul peste tine
stai liniştit! Nu dispera!
Dumnezeu este cu tine,
de greu te va apăra.
Nu te stresa! Fii cumpătat!
Orice supărare trece.
Fii cu sufletu-împăcat!
Viaţa aşa se petrece.
Doar aşa mergi mai departe
şi poţi învinge orice rău.
De fericire ai parte
când ai credinţă-n Dumnezeu.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost cândva

Au fost cândva. Trăiau odată
Un bătrânel cu baba lui.
Erau sărmani, bătuţi de soartă,
În mărginimea satului.

Rar trecea pe lângă casă
Cineva din vechiul sat,
Când vremea era frumoasă,
De arat, de semănat.

Doar atunci schimba o vorbă
Moşul către baba lui.
-Ia te uită, babo, probă!
Este vremea câmpului.

Ooof,
Oftează baba şi vaită.
-Numai este vremea noastră.
Puneam mâncarea în traistă
Şi plecam în câmp, pe coastă.

Altădată, nu amu
munceam noi şi alţii nu.
Dar amu, muncesc alţii şi noi nu.

Părul în cap ne-a albit,
Bătrâneţea ne apasă,
Puterea ne-a părăsit,
Numai plecăm de acasă.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Badanta

-Vieni quando ti chiamo! striga bătrâna insistent
Folosind şi clopoţelul s-arate că e urgent
Şi badanta auzindu-l, sosi-ntr-o clipă de pe-afară
Speriată să nu cadă, bătrâna nonagenară

O îngrijea de câţiva ani, cu o foarte mare grijă
Chit că bătrâna-i bolnavă şi nu merge nici în cârjă
De multe ori o necăjeşte, egoism de om senil
Să-i suporte orice toană, uneori e dificil

Părăsise România pe când criza-i dete brânci
Mai mulţi bătrâni tot îngrijise, zece ani-îs de atunci,
Rând pe rând s-au dus la Domnul ei scăpând de suferinţă
Pentru ea un alt bătrân, a însemnat multă voinţă!

Dar programul cu bătrâna nu e chinul cel mai mare
Uşurel s-ar descurca, chiar de-i viaţă de-nchisoare
Cel mai greu de suportat, este dorul de familie
Să stea departe de copii, asta mult o chinuie

Tristeţe mare o cuprinde, iarna pe la Sărbători
Când petrece cu bătrâna, nici vorbă de urători
Se uită jalnic pe la geam, gându-i zboară în depărtare
Purtând un dor imens de casă, un dor atât de mare!

Speră ca şi-n România să-şi poată găsi un rost
Să se-ntoarcă iar acasă şi să fie cum a fost
Ea se simte ca într-o cursă, din care nu ştie a scăpa
De ţară s-a înstrăinat, în Italia n-ar mai vrea

Iată însă, Parkinson-ul, pe bătrână a-nţepenit
Fără multă suferinţă, şi-a dat obştescul sfârşit
Iar badanta, om cu suflet, începe-n lacrimi s-o bocească
Rudele de la priveghi, nu ştiu cum s-o mai oprească

În plânsul ei e multă jale, tot nădufu-şi descărca:
Viaţa ei de închisoare, efortul de a se descurca
Lacrimi sunt pentru copiii, rămaşi cu bunicii în ţară
Şi pentru aceştia fiind bătrâni, grija asta-i o povară

Badante-s multe în Italia, ca şi în întregul Occident,
Femei ce îngrijesc bătrânii, responsabil, evident
Îşi sacrifică ani din viaţă, câştigând o pâine amară
Domnul să le ocrotească, să le-aducă iar în ţară.

Notă:
Badante - aşa numesc italienii femeile ce îngrijesc bătrâni la domiciliu
Vieni quando ti chiamo! - Vino când te chem! (traducere din lb. italiană)

poezie de Ionel Popa (29 decembrie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă

Când viaţa lor de viaţa ta se leagă
şi când priveşti spre ei, te vezi pe tine,
mai mult de-atât nu eşti, şi nu-ţi convine
că ochii văd în sinea-ţi lumea-ntreagă.

Priveşti în jos, în sus, şi ţi-e ruşine
ca unui dumnezeu lipsit de vlagă,
şi-ai vrea să uiţi că vântul îi propagă
spre mintea ta retrasă-n vizuine.

Din glas dement se-ascunde-n timbru dorul
ca frunza verde-n toamnele barbare,
şi-arunci în ei durerea cu piciorul

deşi îi simţi, îi crezi, şi-atunci te doare,
cum taurul răpune matadorul
şi-odat' cu el şi animalul moare.

sonet de Ionuţ Popa (14 noiembrie 2009)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!