Îndată a ieşit domnul Iacobache, primarele, cu slujbaşii; şi Ghiţă, cel mai spătos şi mai de ispravă fecior boieresc, s-a crăcănat în capul satului, cu mânile-n şolduri, şi-a dat căciula pe ceafă şi a prins a striga cumplit, cum îi era obiceiul, de s-auzea până-n vale, peste zece hudiţi: — Ascultaţi... oameni buni!... Vine apa mare şi ia podul! Ascultaţi... poruncă boierească: să iasă din fiecare liţă câte doi oameni! — Iar a început să buciume Ghiţă în capul satului...

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit, după zile fierbinţi, cu văzduh plin de abur, şi alte ploi viforoase, vremea parcă s-a aşezat. Dar într-o miercuri de la mijlocul lui august s-a vestit în sat la Buciumeni că vine mare Siretul şi ia podul. Dacă ia apa podul, rămâne moşia boierească tăiată în două.

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Internetul este locul cu cel mai mare număr de oameni deştepţi şi oameni proşti, de oameni sănătoşi şi de nebuni, de oameni buni şi oameni răi, de oameni cinstiţi şi de escroci, de altruişti şi egoişti, de oameni politicoşi şi bădărani.

aforism de George Budoi din Internetul şi internauţii în aforisme, epigrame, pamflete şi satire (5 martie 2019)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podul lui Traian

Colo surele ruine
Către Dunăre privesc
Cum tot vine apa, vine
Martori vremilor trecute,
Cât sunt astăzi de tăcute,
Numai inimii-i vorbesc.

Eu mă uit pe apa sură
Încreţit-abia de vânt;
Apa lângă mal murmură.
Trec şi vremile-nainte,
Trec şi-aducerile-aminte
Cum trec toate pe pământ.

Au pierit acele glorii,
Şi-alte-asemeni nu se nasc
Ah, dar iată luptătorii
Scutul lor cum îl aruncă,
Sapă, cum le-a dat poruncă
Meşterul de la Damasc.

Grinzile de grinzi se leagă
Peste munţii de granit,
Lespezi peste bârne-ncheagă
Viaduct pe bolţi enorme
Şi-uriaşele lui forme
Parc-ajung până-n zenit.

Şi din câte-avea ţinuturi
Roma-n stăpânirea sa,
Iuţi oşteni ascunşi sub scuturi
Vin ca apa revărsată,
Cum potopul tău odată,
Iahve, peste lumi vărsa.

Podul îşi îndoaie fierul
Sub atâţi legionari,
Tubele-nspăimântă cerul!
Istre,-acum te baţi în spume!
Mulţi văzuşi tu tari în lume,
Însă nu pe cei mai tari!

Cine va mai sta-mpotriva
Leului roman de-acum?
Care fulger stăvili-va
Goana răzbunării sale?
Ai voinici tu, Decebale,
Să opreşti furtuna-n drum?

Ori ai tăi sunt cei ce-n gloate
Ies din codri-ntunecaţi?
De pe câte râuri toate
Vin la moarte ca la nuntă
Cu topoare-n mâini, şi-nfruntă,
Şapte rânduri de-mpăraţi?...

Ah! visez. Eu la ruine
Şi la Dunăre privesc,
Cum tot vine apa, vine.
Ele stau ruine mute
Martori vremilor trecute,
Numai inimii-i vorbesc.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

— Vra să zică aţi venit să vedeţi cum se duce podul! strigă podarul către oameni.

Mihail Sadoveanu în Venea o moară pe Siret, Capitolul I
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamnţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii.

citat celebru din Ion Creangă
Adăugat de Cioiu Ana Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetului Ghiţă Stratulat

Aici zace bardul Ghiţă
Stratulat, boier de viţă,
Ce - deşi a decedat -
Duhul tot nu şi l-a dat!

epigramă de Ion C. Popescu-Polyclet din Printre epigramiştii olteni (2008)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf poetului Ghiţă Stratulat

Aici zace bardul Ghiţă
Stratulat, boer de viţă,
Ce - deşi a decedat -
Duhul tot nu şi l-a dat!

epitaf epigramatic de Ion I. Pavelescu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veselie de primăvară

ascultaţi cum cântă pădurile
şi cum se joacă prin ele vântul,
ascultaţi râurile pe toate gurile,
ascultaţi păsărilor cântul.

s-au sculat toţi codrii bătrâni,
îi bucură căldura şi soarele,
ascultaţi doinele la români,
ascultaţi cum susură izvoarele.

priviţi şi prindeţi în palmă,
soarele, raza lui dulce şi viaţa,
lumina de ploaie, limpede, calmă,
când cade peste noi dimineaţa.

jucaţi-vă noaptea cu stelele,
jucaţi-vă cu iubita de-a dorul,
intraţi în hora-mare cu ielele,
că suntem pe pământ călătorul.

umpleţi cu vin ulcioarele lunii
şi beţi din licoarea tare şi veche,
jubilaţi şi cântaţi ca nebunii,
cu ghiocelul alb la ureche.

iubitul pe iarbă în pâlcul de brazi,
te-aşteaptă în seară, hai vino,
e fără de-ntoarcere ziua de azi,
când te legăn pe braţe, străino.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 martie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe tărâmul satului meu,
Dumnezeu se odihneşte
În glasul greierilor ce cântă
Verdele memoriei noastre.

Creşte în fiecare an un stâlp
Cu un cuib de barza în vârf,
Unde femeile aduc ofrande
Pentru pântecul lor roditor.

La tărâmul satului meu
Sufletul şi-a spălat faţa de copil,
A împrumutat chipul părinţilor,
S-a aşezat pe prispa casei
Şi priveşte asfinţitul.

poezie de Tudorel Ciobotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Bibicul, nene Ghiţă?!

Un procuror deschise RTV-ul
Şi amuzat îl urmărea (!) pe Ghiţă,
Iar când, în fine, înţelege şpilul,
Cu un ochi râde şi c-un ochi... sughiţă!

epigramă de Alexandra Dogaru
Adăugat de Alexandra Dogaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă un om a învins în o mie de lupte câte o mie de oameni în fiecare luptă, iar un alt om s-a cucerit doar pe sine, acesta din urmă este cel mai mare dintre cuceritori.

citat din Buddha
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi câte doi

trec oameni pe stradă
mândri, sfidători
doi câte doi
uneori şi amândoi
păşesc încet
foarte discret
spre vremea de apoi
sunt oameni mari, de soi
buni să îi pui la gunoi
pe amândoi
mereu mă întreb
desigur fără rost
ce rost am eu aici
în bâlciul asta
mare-mare...
ce pot să fac..
privesc la ei, mă închin, mă întreb
Doamne, ce ai cu noi
ne dai, ne dai doar ticăloşi de soi
mereu doi câte doi
îmi aduc aminte
de o vorbă din bătrâni
despre cei doi..
proştii merg mereu
la braţ
doi câte doi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni din pietre

Fiindcă era ultima lui zi din existenţă
pe acea planetă
şi-a lungit mâinile
s-a aşezat lângă un perete
şi a început să arunce cu pietre
spre sine..
Din pietre oamenii se auzeau
cum aruncau cu oameni
în zidul pietrelor.
Fiind o zi neobişnuită
femeile împleteau degetele nou-veniţilor
iar bărbaţii se priveau în ochi
zile
şi zile
întregi!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întotdeauna s-a bazat pe intuiţie. Şi ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, a mai şi căzut pe scări şi şi-a spart capul.

aforism de Mihail Mataringa (25 iunie 2012)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

În februarie 1948, conducătorul comunist Klement Gottwald apărea în balconul unui palat baroc din Praga pentru a le ţine un discurs sutelor de mii de cetăţeni adunaţi în Piata Oraşului Vechi. Era momentul unei mari cotituri în istoria Cehiei. Un moment fatidic, cum nu întîlnim decît unul sau două într-un mileniu. Gottwald apărea flancat de tovarăşii săi, în imediata-i apropiere aflându-se Clementis. Ningea, se lăsase frigul şi Gottwald avea capul descoperit. Grijuliu, Clementis şi-a scos căciula de blană şi a pus-o pe capul lui Gottwald. Secţia de propagandă a reprodus în sute de mii de exemplare fotografia balconului din care Gottwald, cu căciula de blană pe cap, înconjurat de tovarăşii săi, se adresează poporului. Pe acest balcon a început istoria Cehiei comuniste. Orice copil cunoştea această fotografie pe care o vedea în manualele şcolare, pe afişe sau în muzee. Patru ani mai tîrziu, Clementis a fost acuzat de trădare şi spânzurat. Secţia de propagandă l-a şters imediat din istorie şi, bineînţeles, din toate fotografiile. De atunci, Gottwald apare singur pe balcon. Acolo unde odinioară se afla Clementis, nu se mai vede decît zidul golaş al palatului baroc. Din Clementis n-a mai rămas decât căciula de blană pe capul lui Gottwald.

Milan Kundera în Cartea râsului şi a uitării
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar 4

Apoi a venit Lipan cu turma însetată şi iubita a trebuit să învie.
Şi-a scuturat cenuşa din plete şi a pornit agale pe râul
în care toţi peştii se înecaseră.
Oile au băut toată apa. Câinii au mâncat cheile şi cumpăna.
Prăpădiseră fântâna. Şi ciobanul râdea.
Scoase Lipan un ban de aur, îl cercă între dinţi şi-l îngropă în pământ.
S-a ivit atunci trădarea, cu chip de foc şi flacăra şi-a zdrobit creasta de cer.
A luat câinele cel mai gras din turmă şi l-a înfipt în frigare.
Părul ars a început să strige după ajutor.
Dar cum pielea de lup tocmai trecuse pe acolo cu pruncii regilor în ea,
friptura a început să latre.
Ciobanul a ridicat ciomagul şi câinele s-a gudurat sfârâind.
Când să mănânce, Nichifor şi-a scos căciula brumărie.
Căpăţâna era spartă de baltag.

poezie de Valeriu Butulescu din revista "Orizont" din Petroşani (1972)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!