În amintirea tatălui meu

Noi navigam atunci pe nave astăzi uitate-aproape,
Pe lângă ţărmuri necunoscute,-n zilele copilăriei mele...
Lumini prietenoase, faruri fulgurant reflectate-n ape;
Insule, golfuri mărginite de palmieri cu fluturânde vele.

Gânduri... care,-ntârziind, pe-orizonturi cu dulci vise cad,
Deşi-am lăsat demult acele ţări departe-n urma noastră;
Acele flăcări, acolo unde fulgerele tropicale ard,
Alizeele cu parfum de flori sub bolta clar-albastră –

Revin amintiri – din vremea-n care navele şi oamenii erau tineri;
Şi parcă mai străbate-o adiere dinspre-acele ţinuturi parfumate,
Şi mă gândesc ce viaţă frumoasă-am trăit, iubind fără reţineri,
Acolo printre cele-o mie de insule-ale fericirii, de departe.

Deasupra mării eterne râd şi-acum falezele în soare;
Navele se leagănă la fel pe valuri, iar zilele-s senine;
Dar totul s-a schimbat: îmi dau seama cu mirare,
Tu nu mai navighezi acolo – eu nu mai sunt cu tine.

*Din Scrisori de pe mare (Letters from sea)
*În această poezie scrisă la puţine zile după moartea tatălui, căpitan de cursă lungă, în anul 1913, Lincoln Colcord îşi aminteşte cu nostalgie anii tinereţii, când a navigat împreună cu acesta pe mările şi oceanele lumii.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesager

Căpitane, căpitane,-o vijelie mare ne caută pricină,
Zbârnâie vela zburător, nava tanghează de nebună;
E ceva acolo pe covertă-n prova, o lumină.
Vino-ndată pe punte, sir, sunt semne de furtună!

Căpitanul doarme – dă-i pace, mai bine-asigură acea-barcă,
A trecut tempesta – fenomen destul de rar prin această zonă.
Ne-a salvat – a făcut întocmai ce trebuia să facă!
Lasă-l să doarmă – azi faci de cart singur la timonă.

Căpitane, căpitane, noaptea-nşiră vrăji, se-apropie năpasta,
Spumă albă, cer gol, iar marea, pustie, latră ca un câine.
Spune-ne poveşti ca altădată. Smoală-i noaptea asta!
De ce nu urci pe comandă să vorbeşti cu mine?

Căpitanul doarme – cartul parcă nu se mai termină,
Doarme-atât de liniştit – să-l lăsăm să-şi facă somnul.
Marea nu-i pustie – oamenii o iubesc, marea n-are nicio vină.
Cerul nu-i gol – acolo, ştim cu toţii, locuieşte Domnul.

Căpitane, căpitane, zorii luminează-n faţă coasta!
Nu cobori pe punte, sir? S-au ivit în prova, verzi,
Dealurile, iată, ne-ai scos la liman şi de data asta.
Cum să ne bucurăm, când nu ne eşti alături să le vezi?

Căpitanul doarme – visează catarge, vergi şi vele-trinci,
Visează-acostări line la cheiurile celor şapte mări,
Ţărmuri mirosind a flori, porturi încăpătoare şi adânci,
Nave şi marinari sosind acasă teferi de dincolo de zări.

* Poezie scrisă după ce-a aflat de moartea tatălui său, căpitan, la bordul unei nave comerciale;
în tinereţe, Lincoln Colcord făcuse multe voiaje împreună cu acesta.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vardia Nordului (The North Watcher)

Ce poet te-a botezat Vardia Nordului, punând acolo, infatigabil,
Pe insula solitară, farul-înger care luminează întinderi mari de ape
Pline de pericole, dezvăluind navelor şenalul navigabil,
Îndrumându-le spre O Mie de Insule, din aproape-n mai aproape!?

*North Watcher Island – o insulă din Ontario, Canada.
*O Mie de Insule (Thousand Islands) – un arhipelag pe fluviul Saint Lawrence, în nord-estul lacului Ontario.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navele pe care-a navigat odinioară

Navele pe care-a navigat odinioară,
Când sângele-i era tânăr şi fierbinte,
Sunt abandonate azi, epave de ocară,
Numele lor fiind şters demult din minte;

Ele-aduceau lână şi grâu din Australia,
Ceai şi iută, străbătând mii de mile,
Titania-nălţându-şi înaltă şi zveltă talia
Şi mândra Thermophylae;

Alpii-nfriguraţi, cu zăpezi permanente,
Îi sunt cunoscuţi de ani şi ani;
La fel, navele rapide şi navele lente,
Navele cele mici şi navele mari.

A văzut statuile regilor din fir în păr
Şi bustul fiecărei regine – bătrânul corăbier,
Toţi dragonii verzi şi,-ntr-adevăr,
Pe fiecare şeic arab sau cavaler...

Ultimul trandafir părăseşte, iată, cerul,
Briza fluviului se-abate-nfiorând plămânii;
Iar el cu ochii slăbiţi de gerul
Vârstei visează, cum fac de altfel toţi bătrânii;

Cu pipa între buze, în tăcerea mare,
Visează călătorind prin al timpului tunel
Pe nişte nave frumoase şi pierdute pe care
Astăzi nu le mai vede decât el.

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hong Kong

La travers de Lymoon Pass am simţit cum pământul creşte
Şi se-apropie de noi, strângându-ne ca într-un cleşte;
Răsunau în noapte voci stranii, tonuri înalte, tonuri joase,
Jonci fantomă trimiteau semnale luminoase.

Şi-am ajuns îndată la golful închis de-nălţimi multe
Unde se-odihneau pe apă navele tăcute,
Şi-am simţit deodată trepidaţia vieţii, vioaie,
Şi-am simţit miros de pământ abia udat de ploaie;

Iar de pe nave, de pe dealuri şi de pe ţărmul de piatră
Se furişa o voce pe care-o mai auzisem şi-altă dată.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara amintirilor

Vine un parfum de tei, de dimineaţă
Aşa cum venea din teiul de acasă
Simt, parcă, un fior de viaţă
Şi gândul meu aleargă, nu mă lasă...

Şi-acum văd teiul nostru de-altădat'
Când puneam ramuri pe la porţi, de sărbătoare
De Hramul Bisericii din al meu sat
Când aşteptam Duminica cea Mare.

Parcă văd macii ce mă sărutau prin grâne
Şi spicele care dădeau, vara, în pârg
Să mă rostogolesc şi-acum îmi vine
Când amintirile, în mine, curg...

Mai văd şi dascălii din şcoala mea
Care, cu drag, mi-au pus slovele în mâini
Astăzi, n-a mai rămas din ea
E-o altă şcoală, dar cu copii puţini.

Şi gârla de pe vale-a mai secat
Şi nici urme de copii nu se zăresc
Acolo, era un cor de broaşte pe-nserat
Era demult, dar încă mi-amintesc...

Şi-acum m-aşteaptă-n poartă acelaşi tei
Mai văd şi iarba din ogradă pân-la brâu
Ştiu că acolo au trăit părinţii mei
Ei nu mai sunt, de asta e pusiu...

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsând în urmă ţărmul

Părăsind portul mâlos odată cu mareea naltă,
Marea se deschide-n albastru, imensă şi sărată;
Vergile zvelte înnobilează graţioase velierul
Şi domină cu pânzele lor tot cerul;

Sub catargele susţinând un zbor alb de vele,
Coverta devine decor pentru poveşti cu ştime şi cu iele.
O viaţă nouă-n navă sinuos pătrunde,
La pupa, noi privim cum cârma face legea-n unde,

Simţim nava urcând spre cer, coborând în mare,
Plonjând în apă serenă şi seducătoare.
Tăcută şi iute-alunecă-nainte atrasă ca de-o vrajă;
Orizontul ne-ademeneşte, rotund, în a lui mreajă;

Deasupra oglinzii oceanului s-a ivit, iată,
Un spirit care n-a cunoscut frica niciodată;
Iar cei care o cunosc bine şi iubesc marea
Se simt acasă acolo unde-ncepe zarea.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru toate mările şi toate navele

Despre căpitani de cursă lungă, tineri sau bătrâni, despre marinari,
despre ofiţeri de marină, despre toţi oamenii mării care-arar cuvântă,
despre cei puţini la număr, de stirpe-aleasă, temerari
pe care niciodată soarta nu-i surprinde, nici moartea înspăimântă...

poezie de Walt Witman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina luminii

Am publicat trei cărţi dar încă nu am scris mai nimic care să conteze!
Încă mai caut lumina aceia care să mă facă să renunţ la căutări
Care să îmi lase cuvintele fără dinţi
Care să mă formateze!

Lumina aceia din care toate se trag!
Care precede lumina noastră cea de toate zilele...

Acolo se retrag culorile iarna
Acolo infinitul este doar o particulă microscopică
Acolo moartea
Stă ghemuită.

Lumina aceia fără de care poeţii nu scriu,
ci bolborosesc!

Undeva, chiar în momentul acesta, o nouă naştere
refractă această lumină
Iar noi ceilalţi suntem prea netrebnici
ca să o percepem!

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisorile iubirii

atunci când am deschis ochii prima dată, am văzut lumea
cu toate că nu am înţeles mare lucru
şi de câte ori i-am închis, am furat tot ce am văzut
şi-am aruncat în închisoarea amintirilor

primul chip, primul surâs, primul sărut, totul e acolo
printre mii de alte amintiri prizonieri
chip lângă chip, surâs lângă surâs, toţi cei iubiţi sunt acolo
şi mă plimb pe acele culoare deschizând când şi când uşa unei celule

dacă fiecare are o închisoare
atunci fiecare dintre noi se împarte
în tot atâtea amintiri deţinuţi
şi mă întreb: pe noi cine ne mai eliberează?

să nu mori înaintea mea luându-mă cu tine în uitare...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitatele nave

Uitaţi sunt cei care-au servit pe nave anonime,
Ai căror tovarăşi zac în albastra tăcere-înfrigurată.

Pentru valoarea, onoarea şi gloria lor patria-ar trebui să plângă,
Altminteri sufletele lor nu-şi vor afla pacea niciodată.

Iar faptele de vitejie ale multora uitaţi printre puţinii
Amintiţi de ziua eroilor nu-s cântate-n nici o poezie.

Când ţara-i fericită, navele anonime-şi reiau locul în flota tăcută
Şi despre ele nimic nu se mai ştie.

Ele-au instaurat pacea printre spinii
Multor ţărmuri străine şi, da, au transportat războinici la luptă.

Astăzi istorii despre vitejie si patriotism
Se mai aud doar în poveştile marinarilor.

Cântaţi un cântec pentru cei bravi, puternici şi frumoşi,
Care-au arat toate oceanele şi fluviile cu navele lor;

Cântecul să fie-un tribut adus fostei noastre flote,-acum în declin,
Navigatorilor cu care ţara-a trecut prin războaie, răstrişte şi chin.

Din depărtări, prin neguri reci şi ceaţă, suspine vin spre noi
De la echipajele plecate-n lumea de apoi –

Pe catarge drapelul nostru nu se mai înalţă-n soare,
Iar fără respect pentru gloria trecută, n-are şansă marina viitoare.

poezie de Daniel Kozak, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alizee

Alizeele de nord-est ne poartă către sud,
Sud-estul ne atrage, începe-un maraton;
Întâlnim nave din fiecare port în trecere
Spre Capul Bunei Speranţe sau spre Capul Horn.

Mările-s foarte calme, cerurile-albastre,
Ploi uşoare ni-s uneori tovarăşi;
Vânturile care-înconjoară lumea
Ne umplu inimile iarăşi.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terapie

Acolo unde cădem
Pe gânduri
Şi gândurile cad pe noi
Aşa ca o ceaţă deasă
Acolo e depresiune
Acolo unde gânduri negre
Năvălesc peste noi
Ca popoarele migratoare
Şi nu le putem controla
Şi ne bagă la idei
Acolo e depresie
Undeva tot pe acolo
Trebuie să fie
O ieşire ingenuă
Care ne scoate din labirint
Care ne duce la liman
Şi care trebuie găsită.

poezie de David Boia (9 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry Wilmans

Abia ce împlinisem douăzeci şi unu de ani,
Când Henry Phipps, inspectorul şcolar,
A ţinut un discurs la Bindle's Opera House.
"Onoarea drapelului trebuie onorată", spunea el,
Indiferent dacă este asaltată de unul din triburile de barbari Tagalos
Sau de cea mai mare putere a Europei."
Iar noi înălţam urale peste urale – şi drapelul flutura
În vreme ce el vorbea.
Şi am plecat la război în pofida tatălui meu,
Şi am urmat drapelul până l-am văzut ridicat
În tabăra noastră din câmpul de orez de lângă Manila,
Şi iarăşi am înălţat urale peste urale.
Dar acolo erau muşte şi chestii otrăvitoare,
Şi acolo era apă care care ucidea,
Şi căldură nemiloasă,
Şi hrană fetidă, dezgustătoare;
Şi mai era mirosul haznalelor din spatele corturilor
Unde soldaţii mergeau să se uşureze;
Şi mai erau prostituatele care se târau în urma noastră, pline de sifilis;
Teroarea, ura, degradarea erau printre noi,
Şi zile de repulsie, şi nopţi pline de teamă
În aşteptarea orei de atac atac prin mlaştinile bolborositoare;
Am urmat drapelul,
Până când, cu ţipăt, am simţit glonţul trecând prin intestine.
Acum deasupra mea în Spoon River
Se află un steag. Un steag!
Un steag.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo...

Acolo unde iarba răsare din pământ
Şi-n firul ei plăpând simbolul vieţii saltă,
Sălbatica-i privire ne pare-atât de-naltă
Şi dorul ei de viaţă ne pare atât de sfânt.

Acolo unde roua se varsă-n dimineţi,
Ţintind mărgăritare pe umbre şi pe flori,
Săgetă de lumină, a astrului din zori,
În murmururi tăcute cântate de poeţi.

Acolo unde floarea ne-mbată de parfum,
Culori nemuritoare şi vise de iubire,
Crescute parcă-n dor, din firul ei subţire,
În leagăne celeste la margine de drum.

Acolo unde noaptea auzi privighetori,
Pierdute voci de îngeri în cântece de iele,
La umbra nevăzută a darnicelor stele,
Pierdute-n bolta-naltă spre clipele din zori.

Acolo unde ploaia ne cântă s-adormim
În tril de picuri mari lovindu-ne tăcerea,
Ascunsă-n glasul ei se-aude adierea
Din valurile mării, pe voci de pantomim.

Acolo unde toamna ne daruie pe noi
Şi câmpul plin de rod ne mângâie privirea,
E ca un loc în care s-a zămislit sfinţirea
În darul vieţii noastre, din fulgere şi ploi.

Acolo unde munţii privesc de sus câmpia
Şi lacrimile-şi curg, din susur de izvoare,
Ducându-şi parcă dorul în nesecata mare,
Acolo suntem noi... acolo-i România

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtată de valuri în larg

Ajungând într-un îndepărtat ţinut,
Atunci parcă era un vis plăcut,
Aer curat cu plăcere deplină
Şi muzica veche ce inimă-ţi alină.

Am plecat acolo pentru o clipă
Şi mă simţeam atât de fericită,
Vorbeam la telefon şi mama-mi spunea,
Dacă e bine acolo, mai stai fata mea.

De multe ori mă pierd în vise deşarte
Şi vreau să merg în locuri de mult uitate
Unde oamenii sunt plini de iubire,
Cu sufletul curat şi multă fericire.

Sunt locuri minunate şi peisaje plăcute
De unde ai amintiri demult pierdute,
Dar eu aş vrea să fiu pe o barca cu catarg,
Să fiu purtată de valuri în larg.

Totul poate fi transformat în război,
Dacă timpul nu tine cu noi
Rămâne speranţa, dar şi amăgire,
Visul meu e doar când e cald şi bine.

poezie de Eugenia Calancea (4 februarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf pentru o femeie romantică

Ea a obţinut stabilitatea la care a visat –
Acolo unde pietre albe zac însorite în miros de fragă.
Tulpini abandonate se leagănă deasupra ei,
Egal şi sprinten, ca nişte oameni tineri care-aleargă.

Întotdeauna în adâncul inimii a iubit,
Alţii au trăit, ea le-a simţit a râsului săgeată.
Zace acolo unde nimeni nu a mai dormit,
Unde, cu siguranţă, nimeni n-o va urma vreodată.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am uitat

Din atâtea gânduri moarte,
Ce încerc să le arunc,
Doar un gând nu îmi dă pace,
El mă ţine să te-aduc

Din atâtea versuri scrise,
Necitite de cei mulţi,
Îmi revin doar cele care,
Tu în ele vii şi strigi

Din atâtea nopţi cu stele,
Şi-alte nopţi ce-s fel de fel,
Doar acele îmi sunt grele,
Când apari, când eşti altfel

Din atâtea zile scurse,
Mai cu soare, mai cu ploi,
Unele le ţin aminte,
Flori în jur şi doar noi doi

Din atâtea ore scurse,
Care m-au îmbătrânit,
Le-am uitat pe cele duse,
N-am uitat când ne-am iubit

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un moment se gândise să-i spună cu sinceritate: "Sunt acolo amintiri de care nu vreau să mă apropiu." Pe urmă însă îşi dădu seama ca nici măcar nu era adevărat. I se părea că poate privi în ochi, fără teamă, fără primejdie, acele amintiri, pe care le simţea vindecate. Nu, trenul acesta nu ducea spre trecut...

Mihail Sebastian în Accidentul
Adăugat de Cociş Daniela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei de-ntâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea rămâi -
Adio!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoara drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtam, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă (2002)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!