Doar sicrie şi durere...

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă,
Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă
Peste tot, având complice virusul cel asasin,
Şi ne ia părinţi, copiii... ce se sting în pat străin...

E durere, vlăguială şi o spaimă peste lume
Că n-ar reuşi s-o scrie nici în sute de volume...
Ne ferim unii de alţii, şi ai vrea o-mbrăţişare,
Însă fugi că moartea-ţi râde cu trei coase la spinare.

Cum să îşi aline mama un copil în carantină,
Nu îl vede, nu-l aude, - sufletu-i pe ghilotină -
Cum să-l mângâie, să-i spună să nu aibă nicio teamă
Când e ferecat şi plânge... neputinţă, jale, dramă...

E o luptă inegală, da cu forţe nevăzute,
Care muşcă şi se-ndoapă din imunităţi scăzute,
Luptă medici, asisistente, ei, soldaţi pe baricade,
În speranţa să învingă... omenirea-n chinuri, scade.

Muribunzii plâng în sine prin blestem, cu ochii goi,
Şi se sting stingheri, departe, mai ceva ca în război,
Şi s-au duelat cu moartea... şi i-au dat ca accesoriul
Doar sicrie sigilate să le-nghită crematoriul...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii şi alţii

Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa!
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

poezie de Licuţia Pântia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ridică-te şi luptă

răsucim în noi
tragici, agonici şi goi
speranţe, vise
precise, imprecise
toate strivite, ucise
aici e apă seacă şi murdară
aici sunt lumi vândute
aici sunt vremuri mute şi pierdute
cuvântul e jale, e tânguire în vânt
amară disperare şi uitare
a tot ce a fost sfânt pe acest pământ
aici nu-i dragoste, nici cânt
e doar o lacrimă ce plânge în vânt
nimeni nu vede nimic
suntem suflete oarbe, suflete în ceaţă
ce viaţă, lugubră viaţă
răbdăm, răbdăm şi proslăvim netoţii
mi-e teamă de tăcere
nu simţi în tine răsuflarea morţii
ridică-te şi luptă
fă să vibreze chemările rebele
o viaţă ai, deci luptă
pentru tatăl ce zace într-o criptă
pentru mama ce plânge pe margine de drum
pentru copiii tăi ce-au ars, sunt scrum
aici, nu e drum
e doar jale eternă, ceaţă, fum
luptă, pentru copilul ce plânge în leagăn
pentru iubire, viaţă şi dreptate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auziţi? Ne plâng copiii...

Doamne, strigă omenirea, şi parcă te-ai supărat
Că ne-am înrăit de lacomi, răzvrătiţi ne-am depărtat
De cuvântu-ţi şi blândeţea, bunătatea ce ne-ai dat,
Ne-ai iertat, şi-am tot greşit... încă Doamne, ne-ai răbdat!

Cu odorul strâns de mine mă trudesc să îl feresc
De primejdii ucigaşe, i-alint chipul îngeresc,
Şi l-aş duce peste lume, într-un loc curat, steril,
Să-l botez în rugi pioase... sărmănelul meu copil...

Mă priveşte cu candoarea ce doar pruncii o mai au,
Cu doi ochi miraţi, albaştri, când măicuţe-ngenuncheau
Şi-şi plângeau copiii care au rămas printre străini,
Şi-i ascund că noi, adulţii, suntemi răi şi plini de vini...

Eu îl rog pe Dumnezeu să-i dea îngerii aproape,
Să-l vegheze zi şi noapte, eu să îl sărut pe pleoape,
Şi să-l liniştesc, să-l legăn pe frumosul meu odor,
Şi să-i spun că i-aş da cerul, pentru el pot să şi mor!

Auziţi? Ne plâng copiii sfâşiind inimi de mame,
Doamne, nu mai vreau s-asist la durere şi la drame...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi soartă

Mă simt ca un rege învins
Fără de cai şi fără soldaţi
Regatul părea necuprins,
Dar azi şi codrii-s plecaţi.

Nu-i frunză de fag cântătoare,
Nici apă-n izvorul din vale,
Nu-i pasăre-n raza de soare,
Pustiul rimează cu jale.

E ţara prea mică şi plânge,
Ori eu nu mai văd prea departe
Câmpia se scaldă în sânge
Copiii n-au bani nici de-o carte.

Aceleaşi necazuri eterne
În juguri şi astăzi suntem
Pe fruntea ţării se cerne
Durere... şi-atâta blestem.

poezie de Ion Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O luptă e viaţa

o luptă e viaţa, cu tot ce ne doare,
o luptă cu timpul, cu fricile minţii,
o luptă cu boala ce nu-i trecătoare,
o luptă în care ne pierdem părinţii.

o luptă e viaţa, cu-atâtea depresii,
o luptă în care recurgem la vicii,
o luptă prea plină de false impresii,
o luptă în care ne pierdem amicii.

o luptă e viaţa, mereu inegală,
o luptă în care conduc ageamiii,
o luptă cu snobii în haine de gală,
o luptă în care ne pierdem copiii.

o luptă e viaţa, cu deşertăciunea,
o luptă în care ucidem emoţii,
o luptă în care nu ştim rugăciunea,
o luptă în care ne pierdem cu toţii.

o luptă e viaţa, cu nefericirea,
o luptă în care slăvim neputinţa,
o luptă în care uităm ce-i iubirea,
o luptă în care ne pierdem credinţa.

poezie de Ionuţ Caragea din Ceasornicarul fără mâini (22 august 2021)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflete, copil orfan

Mă simt copilul nopţilor stângace,
Cu trup golaş în friguri nesfârşite,
Cu tălpi zdrelite, de sânge năclăite,
Sub veri ce mor când timpul, ore, toarce.

Şi sunt copilul lepădat pe lume,
Al nimănui, de nu-mi cunosc nici gena,
Iar lumea cască gura ca balena
Să mă înghită... mulţi să mă sugrume...

Mă simt orfan gustând pelinuri crude,
Şi sorb amar din poale de izvoare,
Prin toamne reci când frunza-n jale moare;
Şi le zâmbesc crezând că îmi sunt rude.

Am umeri goi - nu să arăt povara
Pe care-o duc prin râs de uragane -
Şi şovăind primesc şi buzdugane
Cam peste tot... albindu-mă ca ceara.

Mă simt copilul nimănui pe lume,
Şi gol, rănit, vitraliu-n pironire,
Şi mă clătesc prin versuri de mâhnire,
Şi-o vreau pe mama... paşii să-mi îndrume...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nişte copii, aşa-s bătrânii noştri

Cu ochii calzi, miraţi, percepţii mai slăbite,
Cu glasul tremurat şi pasul poticnit,
Îşi duc poveri din ani, iar pletele albite
Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit.

Au îndurat corvezi, noian de sacrificii
Pentru copiii lor, s-ajungă "cineva",
Şi-au înfrânat dorinţe, vise, poate vicii,
Şi unii sunt uitaţi, în lume, undeva...

Şi scad... sunt tot mai scunzi, copiii cu bastoane,
Cu dioptrii mai mari, cu riduri pe obraz,
Cu straiul perimat, cu bâlbe în consoane,
Bolnavi şi gânditori, cer vieţii un răgaz...

Şi uită tot mai des, şi te privesc cu teamă
Când nu pricep ceva, deşi ai repetat,
Nu îi certa te rog, vei provoca o dramă,
Şi simt că-s vinovaţi de cuget degradat.

Îşi mângâie albumul şi-l răsfoiesc cuminţi,
Neputincioşi, căci mintea a şters necruţătoare
Şi amintiri şi oameni... cu lacrimă de Sfinţi,
Îşi varsă slăbiciunea pe mintea trădătoare.

Nişte copii bătrâni... nu vor să-i porţi de mână,
Să îi hrăneşti, să-i culci, să stai la căpătâi,
Doar să-i mai suni şi tu, baremi la săptămână,
Că de-or pleca tăcuţi, copile, cui rămâi?

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge toamna

Plânge toamna cu frunze ruginii,
Peste ochii tăi iubito şi peste câmpii.
Plânge toamna peste meleagul nostru sfânt,
Peste iarba care se ascunde în pământ.

Plânge cum plânge o mamă după copiii săi.
Toamna plânge peste copacii goi de pe alei.
Iubito dacă vrei pot să rog toamna,
Să numai plângă peste ochii tăi.

poezie de Vladimir Potlog (2 noiembrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aruncaţi trecutul...

Ani mulţi s-au adunat în urma mea,
nu fac acum bilanţuri efemere,
dar cred că am lăsat câte ceva
din frământări, din chinuri şi durere.

Cărările umblate s-au schimbat,
n-au mai rămas decât în amintire,
dar, Doamne, oare nu ar fi păcat
să ne-aruncăm trecutu-n cimitire?

În viaţa noastră ce ar mai conta? –
dacă-am uita de casa părintească,
sau şcoala sfântă care ne-nvăţa
să ne mândrim cu glia strămoşească.

Ce să mai zic despre părinţi şi fraţi? –
că am trecut prin viaţă împreună...
Cum să rămână peste timp uitaţi? –
în suflete sunt zestrea cea mai bună!

De n-ar fi ei, nu am avea trecut,
nici viitor deschis şi nici destine! –
pribegi prin viaţa fără de-nceput,
doar slugi am fi prin ţările străine!

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ariosto

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm
În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm
În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:
Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,
Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,
Să stingă orice cânt!
Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,
Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,
E că m-am obosit de-o îndelungă silă;
Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,
Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,
Cu un prinos de milă!
Şi cine poate crede că tânără cum sunt,
Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,
Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,
Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,
Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,
Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?
Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-
Că sufletu-i linţoliu chi
ar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dar respins de cer!
Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,
Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:
Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,
Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;
Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm
Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

poezie celebră de Iulia Hasdeu (10 aprilie 1887), traducere de Ciprian Doicescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei, stele-nviate

De-acum nu voi mai scrie despre stele,
Că sunt şi ele nişte muritoare,
Se ghemuiesc până se sting în ele,
După ce ard cu multă-nflăcărare.

În ani, peste vreo zece triliarde,
Vor fi cu toate veri în pragul iernii,
Aceste flori de noapte nu pot arde
Cât dragostea din ochii mei, eternii,

De care, când ai dat întâia oară,
Ca şi acum, când nu ai ochi să-i vezi,
Mă plâng, ştiind că poţi să-i faci să moară
Şi râd, ştiind că poţi să-i înviezi.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (12 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Şi şi-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Ei devin mai întelepţi,
C-au privit tot înspre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi-s plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să i-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi suntem mai păcătoşi
Şi mai judecăm, nedrept,
Tu însă ne vezi frumoşi
Că eşti pur şi înţelept.

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

Florentina Mitrică
08.04.2018

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asasin în serie

Societatea care transformă
un înger de copil într-un asasin
în serie, este bolnavă!
-----------------------

Un copil a pus mâna pe-o armă
Şi-a-mpuşcat colegii lui de clasă
Răniţi şi morţi, poliţie, alarmă
Apoi s-a sinucis şi, nu-i mai pasă

Ce mai e în lume azi de preţ?
Armele se vând ca pâinea caldă
De sus şi până jos, doar un dispreţ,
Omenirea-n suferinţa ei se scaldă;

Filmele sunt pline de omoruri
Crimele au coborât în stradă
Se frâng în faşă neştiute zboruri
Şi curge sânge pe zăpadă

Ce-a văzut el la televizor,
A lucrat în mintea lui cu-ncetul
Şi-a pus la cale un omor,
Morţii devenind apologetul -

A văzut soldaţii cum împuşcă,
I-a văzut pe gangsteri cum ucid,
Cum gem prizonierii-n câte-o cuşcă
De toate astea, el era lucid

A desprins din cui o carabină
Şi-a luat încărcătoare de rezervă
Trăgând în cei ce n-aveau nici o vină
Şi zelul lui creştea în vervă

Trăim o perioadă de conflicte
Războiele vedeţi, se duc în lanţ
Cezarii Romei nu mai dau edicte
Câştigă numai moartea la bilanţ!

S-a umplut cu-ncetul de venin
Croindu-şi drum înspre cavou
În sinea lui, copilul asasin,
Considerând că este un erou!

S-a dus la şcoală-unde-avea colegi
Să arate ce e el în stare
Când tragi, tragi în grămadă şi n-alegi
Cine scapă scapă, cine moare moare!

Ieri poate-a fost cu ei prin parc
La jocuri pe calculator,
Astăzi se crede o Ioana d'Arc
Cu spiritu-i răzbunător

Trage-n profesori, trage-n paznic
Ucide peste tot cu sânge rece
Prieten al comunităţii, casnic
Pe lista asasinilor se trece;

Convins că a ucide-i o virtute,
Că a avea o armă e un drept
Conflictele fiind mereu acute
Apăs trăgaciul şi-o fi zis, şi-ndrept!

Dispreţul suveran când ai o armă
Cel mai tare face-ntruna legea
Principiile lui se sfarmă
Deşi nu-l cunoştea pe Sandu Blegea

Putea s-ajungă un savant de seamă
Sau vârf în cine ştie care parte
Pe fiecare cineva îl cheamă
Şi după merit, daruri îi împarte...

Geamuri sparte, ţipete şi sânge
Copiii împuşcaţi în gheara morţii
Destin sinistru care frânge
Şi trage-n jos, un dat al sorţii

America-i din ce în ce mai tare
Şi se află pururi în război
Acela care-i se opune, moare
Şi poate fi oricare dintre noi!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crucea din noi

Fiecare-şi duce-n spate
Crucea, după cum i-e dat,
Unii-o duc cu demnitate
Făr' să cadă în păcat.

Chiar de-i crucea noduroasă
Iar esenţa-i cea mai tare,
Luciu-i dau şi-o fac frumoasă
Tot frecând-o de spinare.

Ei şi crucea sunt un tot,
Un întreg, s-au contopit,
Când să cadă, zic "mai pot!"
Fiindcă-n cruce s-au proptit!

Greutatea să-i doboare?
Nu! Devin mai întelepţi,
C-au privit mereu spre soare
Şi-s puternici azi şi-s drepţi.

Alţii, alte caractere,
Chiar de crucile-s mai mici,
Strigă, urlă de durere
Parcă sunt loviţi de bici.

Şi plâng şi sunt plini de ură,
Zici că crucile purtate
I-au sleit fără măsură
De i-au cocoşat de spate.

Crucile nu-şi vor a duce
Şi-s atât de aroganţi
Că doresc cuiva s-arunce
Să le-o care, doi talanţi.

Vreun creştin cu suflet mare
Se gaseşte de-l ajută
Şi-i ia crucea în spinare
Celui care îl insultă.

Nu-l ajută pentru-arginţii
Aia ce-i văzu pe jos,
Ci că mai demult părinţii
L-au crescut creştin frumos.

Noi fiind mai păcătoşi
Îi mai judecăm, nedrept,
TU, însă, ne vezi frumoşi,
Că eşti pur şi înţelept

Doamne, binecuvântează
Oamenii crucea să-şi poarte,
Sufletele luminează
Să şi-o ducă mai departe.

poezie de Florentina Mitrică (8 aprilie 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plâng...

Mi-am adunat curajul în palma-‘mpreunată
Şi l-am trimis ca rugă, Lui, bunul Dumnezeu,
Prin noaptea dintre ani am mai trecut odată...
Singurătăţii rob, să-i fii... e-atât de greu.

Părinte sunt, dar fiii, îmi sunt plecaţi departe,
Nevoi, de alţii scrise, i-au dus printre străini
Eu am rămas aici... din când în când o carte
Mai pune câte-o veste, în viaţa mea cu spini.

Nu plâng, imi pun pe rană, speranţă şi tăcere,
Îmi caut alinarea... prin amintiri de ieri...
Dar sufletu-mi de mamă e-o mare de durere...
Şi-n palma mea, se sting, prea multe mângâieri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Iunie (poezie pentru oameni mari)

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór...
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu' mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală! Din respect, n-aş încerca măcar o dat'
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel...

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil... însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamnele zdrelite

Toamna mi-a cărat în cârcă verile înspre apus,
Că sunt multe sau puţine... să decidă Cel de sus;
Prin înnegurarea zilei şi prin nopţi prelungi şi oarbe,
Şi le-ascunde în rugină şi din energii le soarbe.

Uite că le-a vlăguit! Resemnate în paloare,
Azi mă caută cu patos, doar să-mi dea niscai culoare,
Însă m-au pierdut prin frunze, brume şi vârtejuri fade,
Ce mă învelesc în toamne şi-mi plâng ochii în cascade.

Mă debarasez de frunze ce-mi acoperă din chip,
Şi văd numai zile reci, nu mă sperii şi nu ţip,
Le ador ca pe copiii ce-ar fi vrut să le fiu mamă,
Da mă cert că am doar unul şi-aş putea să scriu o dramă...

Toamna mi-a cărat hoţeşte sufletul ce-i ciopârţit,
Nu s-a mai întors fărâme... o fi singur şi sluţit,
Şi l-aş mângâia, l-aş coase şi pansa în taină mare,
Însă l-am găsit în mine, oscilând, da în picioare.

Şi îl mângâi ca o mamă ce-ar fi vrut copii, un lot,
Da în toamnele zdrelite e târziu şi nu mai pot...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu ne fie teamă

Să nu ne fie teamă când mergem cu Cristos!
Cât umbli în lumină să nu te temi de nime',
mergi cu curaj pe cale atunci când mergi frumos,
lumina ta va-nvinge prin orice-ntunecime.

Rămâi pe brazda dreaptă, cu ochii către Ţel,
şi-apasă plugul cinstei cât mai adânc să are;
în Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El,
şi grâul tău va umple cereştile grânare.

Nu renunţa la luptă, oricât de singur pari,
mai sunt şi-au să mai vină cu mii de sute fraţii;
cad cei ce n-au dreptate, oricât ar fi de tari;
biruitori la urmă rămân nevinovaţii.

Înalţă steagul Crucii, ea-i semnul cel ne-nvins,
dar mâini nevinovate şi gând curat să-l poarte;
de vei cădea în luptă, rămâi cu braţu-ntins,
veni-vor alţii-n urmă să-l ducă mai departe.

Sfârşitul va fi mare, frumos şi strălucit;
Isus Biruitorul e-Acela ce te cheamă:
tu vei fi-nvingătorul, oricât vei fi trântit.
Rămâi deci şi te luptă, şi n-avea nici o teamă!

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-au rămas ochii pe geam

Ochii mei s-au săturat de mine
ca o femeie sătulă de infidelităţi
cineva le strânge şi le dă mai departe.

N-am nicio măsură-n iubire,
s-a dovedit nici în durere la fel,
nimicul din mine se-înfiripă-n pofte.

Ultima dată am cules fructele,
căzuse bruma peste livadă şi eram grăbit,
noaptea am poposit în patul imprudenţei
şi n-am simţit nicio umbră.

Prin alunecarea zilelor în colivia iernii
mi-au rămas ochii pe geam
de parcă eram într-o altă lume
fără să ştiu cum am venit
şi de ce?

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (19 ianuarie 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Aşa cum..."

la începuturi sentimentele ardeau
aşa cum numai sentimentele pot arde
în foc de artificiu şi petarde
ca un cuvânt primar, rostit pe şleau

apoi în avalanşe de cuvinte
aşa cum numai avalanşe curg în cale
sorbind în sine când un deal când vale
am modelat o dragoste. Fierbinte

din colb stelar şi raze lungi şi reci
aşa cum poate fi doar dragostea curată
fierbintea dragoste în spaţiu dizolvată
am ataşat-o epitetului-de veci

şi ne-am pornit prin lume amândoi
aşa cum pot porni doar suflete senine
şi împletite-n aliaj de ştofe fine
cu coarde lungi din inima din noi

s-au stins şi rugurile noastre într-o zi
aşa cum doar un tot întreg se poate stinge
când peste toate veşnicia ninge
şi-n lume nu mai e la ce trăi

ceva încă mocneşte, face fum
în tine mai mocneşte un tăciune
şi apelează când la raţiunie
când la inconştientul: "aşa cum..."

poezie de Iurie Osoianu (18 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!