În toamnele zdrelite

Toamna mi-a cărat în cârcă verile înspre apus,
Că sunt multe sau puţine... să decidă Cel de sus;
Prin înnegurarea zilei şi prin nopţi prelungi şi oarbe,
Şi le-ascunde în rugină şi din energii le soarbe.

Uite că le-a vlăguit! Resemnate în paloare,
Azi mă caută cu patos, doar să-mi dea niscai culoare,
Însă m-au pierdut prin frunze, brume şi vârtejuri fade,
Ce mă învelesc în toamne şi-mi plâng ochii în cascade.

Mă debarasez de frunze ce-mi acoperă din chip,
Şi văd numai zile reci, nu mă sperii şi nu ţip,
Le ador ca pe copiii ce-ar fi vrut să le fiu mamă,
Da mă cert că am doar unul şi-aş putea să scriu o dramă...

Toamna mi-a cărat hoţeşte sufletul ce-i ciopârţit,
Nu s-a mai întors fărâme... o fi singur şi sluţit,
Şi l-aş mângâia, l-aş coase şi pansa în taină mare,
Însă l-am găsit în mine, oscilând, da în picioare.

Şi îl mângâi ca o mamă ce-ar fi vrut copii, un lot,
Da în toamnele zdrelite e târziu şi nu mai pot...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!