Nişte copii, aşa-s bătrânii noştri

Cu ochii calzi, miraţi, percepţii mai slăbite,
Cu glasul tremurat şi pasul poticnit,
Îşi duc poveri din ani, iar pletele albite
Ne-arată câte griji în suflet le-au mocnit.

Au îndurat corvezi, noian de sacrificii
Pentru copiii lor, s-ajungă "cineva",
Şi-au înfrânat dorinţe, vise, poate vicii,
Şi unii sunt uitaţi, în lume, undeva...

Şi scad... sunt tot mai scunzi, copiii cu bastoane,
Cu dioptrii mai mari, cu riduri pe obraz,
Cu straiul perimat, cu bâlbe în consoane,
Bolnavi şi gânditori, cer vieţii un răgaz...

Şi uită tot mai des, şi te privesc cu teamă
Când nu pricep ceva, deşi ai repetat,
Nu îi certa te rog, vei provoca o dramă,
Şi simt că-s vinovaţi de cuget degradat.

Îşi mângâie albumul şi-l răsfoiesc cuminţi,
Neputincioşi, căci mintea a şters necruţătoare
Şi amintiri şi oameni... cu lacrimă de Sfinţi,
Îşi varsă slăbiciunea pe mintea trădătoare.

Nişte copii bătrâni... nu vor să-i porţi de mână,
Să îi hrăneşti, să-i culci, să stai la căpătâi,
Doar să-i mai suni şi tu, baremi la săptămână,
Că de-or pleca tăcuţi, copile, cui rămâi?

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.

Dostoievski în Idiotul (1868)
Adăugat de Iorgu Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste sufletu-mi cărunt

Sunt aici
şi mai tresar,
când se-nchid, pe umbre, stele,
mă mai leg
de câte pot...
printre gândurile mele.
Tot mai duc
şi tot mai car,
viaţa-n firul ei subţire,
şi ca sprijin,
drept toiag,
folosesc o amintire.

Au trecut
prea multe veri
peste iernile din toamne,
m-a durut
pustiul lor
şi mă rog la tine, Doamne,
vreau copiii
să-i mai văd,
cât îmi este incă bine.
Pune-un gând
în gândul lor
să mai treacă pe la mine.

Timpul mult
prea nemilos,
când îi ia şi când îi lasă,
n-am o vorbă
cui să-i spun,
bolul singur de pe masă
îmi vorbeşte
fără grai,
fără grai se-aude-n toate,
tot încerc,
încerc să uit,
mamă sunt şi nu se poate.

Mai aud
curgând prin ploi
câte-o lacrimă tăcută,
dorul ei
de dorul lor,
când obrazul îmi sărută.
Mai aud
cum nu mai sunt.
poarta, veşnic, încuiată,
peste
sufletu-mi cărunt
s-a uscat tăcerea toată.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest

Inerţi din cap până-n picioare,
Atâtea spirite îşi dorm;
Puterea minţii cu-nfocare,
În traiul şters, orb, uniform!...

N-au capete, sau dacă încă au,
Le pun la porţi sperietoare
Şi vieţii lor un sens nu dau,
Căci sunt atraşi de *domnişoare*!...

Şi-atunci de ce încă mai speră,
De ce din mintea lor opacă,
Se plimbă beţi, bolnavi în carieră,
Când ei nu vor nimic să facă!...

Sunaţi sirene şi sunaţi alarme,
Treziţi putreziciunea neagră-n ei,
Căci ţara asta stă gata să se sfarme,
Când stau zidiţi şi-nchipuiţi a zmei!...

Puneţi-i cu putere să îşi întindă mâna
Căci sunt copii lor striviţi într-o prostie,...
Să-şi pună în mişcare şi creierul şi vâna,
Să nu devină ţara o mlaştină pustie!...

poezie de Constantin Păun (2014)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte zile

Întineresc în fiecare noapte
Şi-mbătrânesc în fiecare zi
Dar ce folos? Că zilele sunt şapte
Iar noaptea numai una poate fi.

Te văd în vise, tânăr, tot mai rar
Şi tot mai rar oglinda o privesc,
Am degete şi suflet în zadar
Să număr am uitat şi să iubesc.

Iar când primesc în dar un vis cu tine
Mă-ntreb ce să-i mai cer lui Dumnezeu
Să te visez o viaţă? Sau mai bine
Să fii o săptămână doar al meu?

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hei, copile!

Hei, copile, ieşi afară
din acest trup de adult,
Şi fă-mă să-mi fie iară
drag de viaţă, te rog mult!

Ia-mă de mână şi du-mă
înapoi în timp, de poţi,
Să fiu iarăşi lângă mumă,
să-i mănânc cartofii copţi.

Du-mă pe uliţa veche
unde locuia mamaie,
Să mă tragă de ureche
că iar făcut-am trăznaie,

Şi după, să-mi dai o poamă,
aşa, cu gust de pământ,
Ca s-o-nfulec fără teamă,
fără griji, ci doar flămând.

Adu-mi înapoi amicii
să ne mai jucăm, hoinari
Să-i mai văd pe ei, ieri picii,
astăzi... nişte oameni mari.

Dă-mi haina roasă de molii,
şi mai du-mă într-o... parte,
Pune-mă în banca şcolii
să mai simt miros de carte.

Hei, copile, ieşi afară
din acest trup de adult,
Şi fă-mă să-mi fie iară
drag de viaţă, te rog mult!

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar sicrie şi durere...

Prin fereastră văd pustiul într-o primăvară caldă,
Când noi respirăm sub mască, fiindcă molima se scaldă
Peste tot, având complice virusul cel asasin,
Şi ne ia părinţi, copiii... ce se sting în pat străin...

E durere, vlăguială şi o spaimă peste lume
Că n-ar reuşi s-o scrie nici în sute de volume...
Ne ferim unii de alţii, şi ai vrea o-mbrăţişare,
Însă fugi că moartea-ţi râde cu trei coase la spinare.

Cum să îşi aline mama un copil în carantină,
Nu îl vede, nu-l aude, - sufletu-i pe ghilotină -
Cum să-l mângâie, să-i spună să nu aibă nicio teamă
Când e ferecat şi plânge... neputinţă, jale, dramă...

E o luptă inegală, da cu forţe nevăzute,
Care muşcă şi se-ndoapă din imunităţi scăzute,
Luptă medici, asisistente, ei, soldaţi pe baricade,
În speranţa să învingă... omenirea-n chinuri, scade.

Muribunzii plâng în sine prin blestem, cu ochii goi,
Şi se sting stingheri, departe, mai ceva ca în război,
Şi s-au duelat cu moartea... şi i-au dat ca accesoriul
Doar sicrie sigilate să le-nghită crematoriul...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe mal

Lacurile cele mai cuminţi
Se visează râuri în cascade,
Vânturi, ca ieşitele din minţi
Îşi doresc, noian din cer să cadă...

Apa mea e cel mai liniştit
Iaz, cu nuferi albi, fără talaz,
Cu pescari pe margini, aţipiţi
De frumos, de tihnă, de răgaz...

Vântul bălţii mele vreau să fiu
Şi să mă transform în uragan,
După care să-i arăt că ştiu
Cât este de mare, de ocean,

De potop, iar eu ce Noe sunt
Şi ce arcă mi-am făcut pe mal,
Ascunzându-i, însă, că-s cărunt,
Iar pe faţa ei... nici semn de val.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (22 mai 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritmuri

1

mâine este duminică
o zi fără mimică
o aparenţă
fără esenţă

2

rămâi cu mine, stai
nu pleca
soarele a răsărit
deja
noaptea a fost grea
rea
zorile au ars
bun rămas

3

vino în Guantanamera
unde bântuie Hymera
dulce, pură şi crăcoasă
zâmbitoare şi pufoasă
ea te-atrage
şi te trage
în arondismentul Timp
Deschis de zei in Olymp
dar mai poţi scăpa ades
când e visul mai pervers
ca o crupă râvnitoare
despicată de vapoare

4

Scriu un cuvânt, încă unul,
apoi un rând, o pagină, un volum
apoi mă opresc şi le dau foc
şi le adun cu grijă, deşi sunt scrum
dar ce să-i cer mai mult eternităţii
când îmi bate-n tâmplă cerul dumineţii?

5

şi chiar şi asa, cu o lacrimă pe obraz
îi mai cer vieţii un răgaz
sperând că voi găsi un suflet mai pur
ca lumina de la abajur

poezie de Cristina Lila (11 ianuarie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proculegere

Să vă gândiţi, suflet curat,
La cei ce au pierit în an,
Ce nou venit n-au apucat
Şi-au vrut... Ajunşi etern alean!

Să vă iubiţi mai mult, imens,
Să uitaţi că există ură...
Doar un amor să fiţi, intens
Pân' la ultima... picătură!

Să fiţi mai drepţi, în tot oneşti,
La nimeni rană să nu fiţi...
Sursa de gânduri îngereşti
Şi pe duşmani să-i reuniţi!

Să fiţi o rază în culori,
Tristeţea să o înveseliţi...
Murdar să însămânţaţi cu flori
Şi fruct uman să răspândiţi!

Să ştiţi, să învăţaţi să daţi
Când o-ţi uita că e şi "nu-i"
Nu doar surorilor, la fraţi...
Să nu uitaţi cuvânt "oricui"!

Să nu uitaţi în veci credinţă,
Crezul că binele-i divin
Şi nume îşi schimbă suferinţă...
Doar s-o împărţim, câte puţin!

Să nu uitaţi vor fi ani, ani
Peste milenii, peste noi
Şi vor fi poate-n veci castani
Şi-n infinit spălat de ploi...

Să lăsaţi la copii avut,
Cum aţi avut tezaur pur
Şi, azi să fie un început
De-o lume nouă... Zi "Mă jur!"!!!

Suntem doar rând, al nostru tur...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auziţi? Ne plâng copiii...

Doamne, strigă omenirea, şi parcă te-ai supărat
Că ne-am înrăit de lacomi, răzvrătiţi ne-am depărtat
De cuvântu-ţi şi blândeţea, bunătatea ce ne-ai dat,
Ne-ai iertat, şi-am tot greşit... încă Doamne, ne-ai răbdat!

Cu odorul strâns de mine mă trudesc să îl feresc
De primejdii ucigaşe, i-alint chipul îngeresc,
Şi l-aş duce peste lume, într-un loc curat, steril,
Să-l botez în rugi pioase... sărmănelul meu copil...

Mă priveşte cu candoarea ce doar pruncii o mai au,
Cu doi ochi miraţi, albaştri, când măicuţe-ngenuncheau
Şi-şi plângeau copiii care au rămas printre străini,
Şi-i ascund că noi, adulţii, suntemi răi şi plini de vini...

Eu îl rog pe Dumnezeu să-i dea îngerii aproape,
Să-l vegheze zi şi noapte, eu să îl sărut pe pleoape,
Şi să-l liniştesc, să-l legăn pe frumosul meu odor,
Şi să-i spun că i-aş da cerul, pentru el pot să şi mor!

Auziţi? Ne plâng copiii sfâşiind inimi de mame,
Doamne, nu mai vreau s-asist la durere şi la drame...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt lacrimi

Paharul cu lacrimi e plin si se varsă
Sunt lacrimi ce curg din ochi de român
Străbunii, de-acolo, din cer ne veghează
Şi-l tine Hristos în mână, acum!

Sunt lacrimi de prunci rămaşi fără mamă
Plecate departe... muncind in surghiun
Purtând zi de zi in suflete rană
Of... cât să mai rabde sărmanul român!

Sunt lacrimi din ochi de bătrâni ce aşteaptă
Doar ziua în care la cer vor pleca,
Bolnavi şi săraci... tot stau să socoată
Ce-or face atunci când n-or mai putea!

Sunt lacrimi vărsate in focul durerii
Săraci suferinzi pe-un pat de spital
Azi vracii moderni slujesc doar averii
De nu le dai plată... ţi-e boala calvar!

Sunt lacrimi de mame... ce trupul îşi vând
La colţuri de stradă, pe câţiva mărunţi
Să-si crească cum pot, copilul flămând
Dar tot nu le pasă acelor corupţi!

Sunt lacrimi vărsate de cei fără casă
Orfani ce-şi duc viaţa prin guri de canal
Bogaţii nu văd sau nu le mai pasă
Cu banul încalcă şi codul penal!

E lacrima mea... e lacrima voastră
A neamului meu lovit pân' la sânge
Dar tara aceasta va fi tot a noastră
Şi n-o vom lăsa la cei fără Cruce!

Nimic nu se pierde, nimic nu se varsă,
Hristos tine-n mână paharul durerii
Şi-n clipa cea mare, de Domnul aleasă
Gusta-vor amarul... noi calea-nvierii!

poezie de Eliana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa bunicilor

Fiecare îşi aminteşte casa bunicilor,
caii cu ochii calzi
şi-acele capete de copii
ce încremeneau în poveşti,
aidoma frigului lângă astre.
Fiecare îşi aminteşte
acei oameni bătrâni,
ce vorbeau până noaptea târziu
despre viaţa lor,
toată ţărâna acestui veac
o purtau în spate
cu războaie cu tot,
toată ţărâna acestui veac
o aveau în cuvânt.
Fiecare îşi aminteşte casa bunicilor,
acel făiniş de eresuri
ce se strecura noapte de noapte
sub felinare,
acei bătrâni tăcuţi
ce veneau de departe
cu hainele bocnă de ger,
se scuturau de zăpadă la uşă
şi călcau prin casă atât de încet,
de teamă
să nu tulbure cu pasul
chipul vreunei zâne,
ce coborâse odată cu ei
din poveşti.

poezie de Valeriu Armeanu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăim o viaţă întreagă cu visuri. Deşi atât de departe, deşi "atât de" imposibile, totuşi ne mai mângâie speranţa că undeva, cândva, le vom ATINGE.
 Uneori, trăim o viaţă şi, ele, visurile, tot aşa de departe rămân. Ce să-i faci? Asta e frumuseţea lor. Să inspire.
Sunt ca peştişorii de aur, care nu se lasă prinşi; în schimb, încercând să-i prindem, învăţăm să adunăm dorinţe.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret de lume

Minciuna azi e rege, stă la masă,
Toţi oamenii în jurul ei roiesc,
Mulţi uită să mai meargă pe acasă,
Iar alţii cred că doar aşa-i firesc.

Despre cei sfinţi vorbesc cei cu păcate,
În faţa celor mulţi să pară sfinţi,
Voindu-şi lor să-şi poată da dreptate
Că sunt părinţi pentru ai lor părinţi.

Sunt judecaţi cei ce-şi cunosc greşeala
Lăsaţi în pace sunt cei vinovaţi,
Şi chiar când e absurdă socoteala,
La întrebări chiar şi cei morţi sunt luaţi.

Ne luminează cei ce văd lumina
Doar dacă-n nori e soarele ascuns,
Cei ce găsesc apusurilor vina
Că se grăbesc şi ei n-au timp de-ajuns!

Acei ce-s mulţi şi spun că ştiu de toate,
Pe cei ce ştiu ce spun îi fugăresc,
Valoare dând doar datului din coate,
Cumva, înnobilat, de-un râs grotesc.

Sunt tot mai mulţi ce se doresc la masă,
Nici nu le pasă că sunt doar lachei,
Şi nici de viaţa lor nu le mai pasă,
Crezându-se ei înşişi dumnezei.

Se tot rostesc şi se tot scriu cuvinte
Despre ceea ce ar putea fi sfânt
Şi scrie, cu nesaţ, cel care minte
Pentru a fi un "ceva" pe Pământ.

Pe la biserici, unii, vindecarea
Şi-o vor, prezenţa zi de zi făcând,
De parcă totul îşi doresc urmarea
A tot ce-i pun, lui Dumnezeu, în gând.

Firescul nu mai poate să se-ntâmple,
Pus sub consemn de cei ce văd firesc
Să îşi ascundă albul de la tâmple
Ca să se-ntâmple ceea ce-şi doresc.

Şi-aşa minciuna ia în stapânire
Întregul neam, ce-şi zice, omenesc,
Lăsându-l chiar pe om în părăsire,
De-a dreptul rob acestui trai prostesc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (13 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!