Limpezime

E suficientă briza unui crez să încălzească frunzele,
să-şi pună privirea timpul
pe Steaua polară sau pe ce i-o fi mai drag,
cât să înţeleagă pe care înclinaţie
se menţine basmul ochilor.
E suficientă dezbrăcarea de alunecări,
să se întindă, cange, în zborul cocorilor înamoraţi de albastru.
E suficient glasul adâncului, să strige, ecou.
Aerul taie ridat oceanul,
spintecă bizar pieptul vitraliilor cu anotimpurile.
Cât de rapid taie picioarele la picanteria proiecţiilor!
Precizie!
E suficientă exprimarea zemoasă
de apoteoza zvâcnirii,
să-şi pună ochii pe starea de bine,
în deplinătatea aplecării spre nemurire.
Are în palmă cerul şi îl priveşte iscoditor,
cu nedumerirea uşierului înceţoşat în faţa cheii de culoarea clorofilei.
Are putinţa de a răsuci şurubul proptelelor de senin.
şi nu vede dedesubtul apei curgătoare peste virtutea tăcerii.
Sufletul ţărmului primeşte pe umeri valul înspumat.
Nu se lasă descoperit în faţa calamităţilor.
Îşi soarbe caimacul, curge văratec din lirismul nucleului. Calm! Calm!
Sunt deschise căile spre izvorul vieţii.
A trecut ziua naşterii punctului pe i,
ca o părere cuibărită la inima vremii,
în zveltă dăruire de sine,
cu vânjoasă săritură în adâncul semnificaţiilor.
Atinge pedala cu strigătul undelor!
Doar în limpezime, se pune piciorul pe acceleraţie,
în spaţiul dintre maturitate şi unicitatea dorului.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Consider că este o cauză suficientă aceea căreia nu-i lipseşte nimic din ceea ce este necesar pentru producerea efectului. O asemenea cauză este şi o cauză necesară căci, dacă ar fi posibil ca o cauză suficientă să nu producă efectul, atunci i-ar lipsi ceva din ceea ce-i trebuie pentru a-l produce, iar în cazul acesta nu ar fi suficientă. Dar dacă este imposibil ca o cauză suficientă să nu-şi producă efectul, înseamnă că o cauză suficientă este şi o cauză necesară. De aici este evident că tot ceea ce se produce, se produce cu necesitate, căci orice lucru care se produce are o cauză suficientă, fără de care nu s-ar fi produs;tot de aceea, acţiunile voluntare sunt necesitate.

citat din Thomas Hobbes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratând legăturile visului cu viaţa cotidiană în stare de veghe şi originea materialului oniric, vedem că atât cercetătorii cei mai vechi, cât şi cei mai moderni, au fost de părere că omul visează despre ceea ce îl preocupă în timpul zilei şi îl interesează în viaţa sa în stare de veghe. Această preocupare care trece de la starea de veghe la starea de repaus - stimulii din timpul repausului - ar fi suficientă pentru a explica originea tuturor imaginilor onirice.

Sigmund Freud în Interpretarea viselor
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există piedică pe care suficientă iubire să n-o învingă; nici boală pe care suficientă iubire să n-o vindece; nici uşă pe care suficientă iubire să n-o deschidă.

Emmet Fox în Diagrame ale vieţii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kasida

Hei, ochiule! nu trezi a inimii zare
La astfel de doruri nu există scăpare.

Culoarea bolţii oare o schimbă izvorul
Sau lacrimile au acoperit tot cerul.

Dacă în privirea ta dulce moartea piere
Nu-i de mirare; apa curge în unghere.

Inima grăieşte de sprâncene săgetată
Îndrăgostitul să bea, duşmanul niciodată.

Grădinarul să trudească să aducă răcoare
Iubita e ca luna răsărită din mare.

Nu-i nimic dacă ochii se vor umezi în petunii
Dacă din trandafiri se vor adăpa şi spinii.

Cu ochii tăi albaştri în izvoare mă scufunzi
În zilele triste privirea să nu mi-o ascunzi.

Mi-e dor de gura ta cum doresc sfinţii Kevser-ul
Tu dă-i treazului apă, beţivului cerul.

Apa curge mereu spre a iubitei grădină
Iar s-a îndrăgostit de mersul ei în lumină.

Trebuie să-i ţin calea să mă prefac în pământ
Fiindcă duşman apei aceleia sunt.

Prieteni! De voi muri cu dorul să-i sărut mâna
Eu voi fi un ulcior din care va bea grădina.

Trestia refuză cântul, privighetorile
Apa, să îngenuncheze şi să-i sărute picioarele.

Buza de trandafir ca să-i dea culoare soarbe
Sângele privighetorii, de la moarte s-o scape.

poezie clasică de Fuzulî din Gazeluri (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ani de practică şi sute de oameni cu care am interacţionat, atât în psihoterapie cât şi în life-coaching şi training, am aflat care sunt cele mai frecvente dificultăţi cu care se confruntă oamenii în vieţile lor. Astfel am observat că în marea lor majoritate, oamenii au o mentalitate care nu-i ajută să depăşească problemele cu care se confruntă, că se lasă prea mult influenţaţi de cei din jurul lor, că încă sunt tributari unei mentalităţi învechite care îi împiedică să-şi cunoască şi să-şi atingă propriul lor potenţial. Atitudinea pe care o avem în faţa vieţii este cea care determină cât de departe şi cât de sus putem ajunge, astfel că eu consider că este imperios necesar ca fiecare dintre noi să se descopere pe sine şi să dobândească o atitudine şi o mentalitate de învingător.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O combinaţie armonioasă... suficientă abstracţie ca imaginea să fie încurajată de ochi, suficientă realitate ca să fie sprijinită de raţiune şi de experienţă.

citat din Jean Helion
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima fulger

Sângele tremură pe buza
Dorului redesenat de moaşte
Şi în spuza clipei îşi ia zborul
Poezia care-n ceruri naşte.

Sincer am vorbit în sinea mea
Hematiilor ce mi te ştiu vecină,
Trupul plin de rouă-n sentimente
Curge în izvorul tainic din retină.

Stau ochii aţintiţi spre generaţii,
Nimicitori din umbra frământării
Şi cerul tot devine puf albastru
Şi lacrima un fulger, încercării!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul de înalt

Îmi place teribil, lumină,
când ochii-ţi râd în latente dorinţe
vizitând aprig cele mai ascunse cotloane ale vortexului
în care se vindecă rănile cocorilor.
Îmi place când ghicesc în colţul buzelor rădăcina pasiunii
pentru ritmul mugurilor îndrăgostiţi de rodiri.
Se aprinde chibritul viiturii
când zâmbetul zilei sărută flămând, primăvăratic cireaşa căutării.
Mă preling din privirea adunată în zenitul viorelelor
în strugurii pleznind de zeama viselor.
Mă bucur de chipul anotimpului în care surâde viaţa.
Beau cu nesaţ strălucirea.
Se împreună hulpav buzele petalelor în picanteria vremii.
Din inima anotimpurilor, mă petrec cu voia cerului.
Ce privilegiu pentru dorul de înalt! (11. mai 2019-Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (11 mai 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decantare

Între vremea când spărgeam în luceferi privirea stelară
şi timpul scufundării în starea de a fi,
m-au încercuit răspunsurile legănate de lună,
nevoia de a fi iubită, de a iubi.
Traversând solstiţii, pe braţe cu gândurile
care atârnă cât singurătatea tranşării zilei de bezmetica beznă,
timpul, pe scara morilor, cu diferite nuanţe, sună.
Îmi simt pulsul tronând la încheietură,
ca ţărmul atins de mare.
Sufletul îşi deschide aripile gata de alipirile
ce răstoarnă în cântece privirile scânteietoare.(6.05.2022-Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (6 mai 2021)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câtva timp directorul continuă să semneze; nu terminase nici pe sfert documentele din faţa sa, iar alături mai aşteptau alte trei teancuri identice, deşi, cu alte acte... De când sosise însă plicul, nu se mai putea concentra; trăgea prea des cu coada ochiului spre acesta. Prea curios pentru a mai putea continua, îşi întrerupse activitatea, mai ales că, din neatenţie, risca să-şi pună semnătura pe cine ştie ce acte... Luă plicul şi-l desfăcu. Scoase foile, două la număr, xeroxate, din interior. Îi fu de ajuns o singură privire pentru a pricepe rapid despre ce era vorba. Brusc, se ridică furios în picioare, nevenindu-i să-şi creadă ochilor; ţinea în mână o reclamaţie depusă în acea seară împotriva preferatului său, semnată chiar de domnişoara consilier. Neintenţionat, doborî câteva dintre actele semnate deja, acestea, la rândul lor doborând altele, nesemnate, acelea altele, căzând toate pe jos, într-o dezordine de neînţeles, greu de descurcat. Nici nu mai avea chef să le descurce sau să le semneze în acel moment, aşa că le abandonă rapid. Ieşi din birou şi zări una dintre secretare, încă de serviciu.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisire

Aş fi ales de la început aceeaşi poziţie în faţa cuvântării,
dar cuvintele s-au înfipt apocaliptic în inima anilor.
Pendulările indicatorilor temperaturii vazduhului în care creşteam viaţă
urcau pe şira spinării cu paradoxuri înnebunite de apropiere.
Ce să mai înţeleg?
Slăbiciunea cea mare vine din spatele înserării.
Puterea, tot de acolo.
S-au aşezat apele, câmpiile, văile, munţii,
pântecul vremii pe genunchii sufletului să îi încerce virtuţile zborului.
Am dezlegat tainele să cântărească atent libertatea
şi lumina m-a cântărit cât să revăd pragul amiezii.
Şi am tăcut în faţa tumultului,
cântărind în poeme negrăite, eternitatea.
Explicaţie
Nu sunetele, ci reflectarea valurilor,
nu oglindirea, ci scindarea adâncului în frunte şi piept de cuprins spectacolul apelor!
Nu dorul, ci alergarea după strigătul mării,
nu glasul viorilor concertând în filarmonica zilelor,
ci separarea în corzi sensibile, numai bune de exersat fericirea şi alte nevoi!
Nu cuvântul, ci mişcarea!
Înţelegi, viaţă?
Dintr-un punct, izvorăsc toate.
Din cuget, se naşte pacea.
În dragoste, se luminează de sens.
Din credinţă, se varsă liturghia paşilor.
Tu, ce iubeşti?

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supernova

Moartea unei stele
supernova
ultima ei reprezentaţie
pe scena cosmică
explozia ei finală
extrem de luminoasă
umileşte soarele
răvăşeşte planetele
cu strigătul de raze gama
ucigătoare şi indiferente
eliberate
de atomii din miezul de fier
format din fuziunea nucleară
a elementelor.
Blestemaţii de atomi de fier
a căror fuziune nucleară
nu mai produce energie suficientă
nerecunoscătorii
pentru a menţine steaua
aşa că aceasta plesneşte violent
de ciudă
sau din iubire
pentru nemărginire.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevena: Lidia, spun că oamenii au graniţe peste care ar fi bine să nu treci - dacă îţi pasă de consecinţe. Dacă răneşti repetat orgoliul sau demnitatea unui om, îl pregăteşti pentru o zi în care, indiferent cât de mare ar fi iubirea lui, va avea suficientă putere încât să se îndepărteze de tine. O iubire mare poate fi urmată de o indiferenţă şi mai mare.

replică din romanul Arlechinul de Nataşa Alina Culea
Adăugat de A.T
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârpesc cerul

Cârpesc cerul cu petece de dor
Şi ud pământul cu lacrimi amare
Sap o fântână şi n-o mai termin,
A căzut în ea Carul Mare.

Aleargă frenetic orele-albastre
Hulpav, în delir aşteaptă pustiul,
Mă-nvârt în cercul de astre
Parc-aş fi increatul, întâiul.

M-a cucerit răcoarea stelelor
Şi zborul paserii spre infinit,
Nemuritoarea amforă virgină
Am îngropat-o pe veci în zenit.

Demonii ridică securea cu drag,
Capul despicat de trup să mi-l taie
Să-l pună iubitei în prag,
Ca trofeu pentru fata bălaie.

Pe valuri care vin şi se sparg
De stânci sterpe, pustii şi deşarte,
Nacela şi viaţa aşteaptă în larg
Să-şi croiasă un drum mai departe.

Never more, aşa, never more,
Cu nava ce viaţa ne-o poartă
Prin ani, prin clipe, prin ore
Ne croim din minuni altă soartă.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (1 decembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În munţi

Lângă schit miezul nopţii găseşte
făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed
umblă prin văgăuni.
Din răsărit vin fluturi cât buhele
să-şi caute în focuri cenuşa.
La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor
ciobanul pune pământ
peste mieii ucişi de puterile codrului.
Peste muche trecând
fetele stânilor - îşi freacă de lună umerii goi,
aventura lor se pătrunde suprafirească
de pulberea luminos stârnită din disc ca un roi.
Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi.
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face
mai mic să aibă loc ciupercile roşii
să crească subt spatele lui.
În sângele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu.
Pe patru vânturi adânci pătrunde somnul în fagi bătrâni.
Subt scut de stânci, undeva
un bălaur cu ochii întorşi spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stâni.

poezie celebră de Lucian Blaga din Lauda somnului (1929)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spleenul iubirii

Sufletul nu mai poate răbda,
dă ocol durerii,
o îmblânzeşte cu o mângâiere de copil
ce răscoleşte trupul şi-i dă culoare,
de se luminează la faţă
cu buzele arse.

Inima-n freamăt asemenea frunzelor
în spleenul iubirii
urcă toate treptele emoţiei
pe curbele voluptăţii.

Respiră aromele şi răcoarea nopţii
filtrează fericirea şi o aşează-n fereastră,
să simtă cum se deschide orizontul,
devine miere vâscoasă şi nu mai curge,
se purifică într-o stare solidă.

Până şi dulcele se concentrează-n sine
doar timpul îşi lasă amprenta
liberă şi celestă.

Se împărăteşte cât mai mult verdele,
urcă-n arborii viitorului la care aspiră
să-şi pună păsările pe ramuri la concertul dimineţii,

de nimic nu va mai fi cum a fost,
dar lumea nu se va sfârşi,
se va schimba.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea noastră e fericită să-şi fie suficientă ei însăşi.

citat din Jacques Prevert
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papilele universului

Papilele gustative ale universului
Şi-au definit rolul de nuntaşi ai pământului.
Lăute de stele s-au aliniat,
Timpul inima ne-a înjunghiat...
Goi, scurşi de cuvinte,
Doar naşterea ne-o mai aducem aminte.
Şi timpul în care,
Vânturi şi ploi,
Ne alergau prin ghiozdane.
Ne amintim de gutuile coapte
Şi de frunzele moarte –
Lumânări pe care noaptea le-a lăsat
Să ardă mocnit
Pe treptele timpului-schit.
Acum, E-uri şi vise se ngrăădesc
La poarta unui alt univers.
Am uitat de strugurii copţi,
De curcubeul pe care
Ploaia îl desena,
Cât noi alergam cu tălpile goale...
Penitenciarul tăcerii
Ne-a mecanizat sufletul,
Nu ne mai luminează cuvintele,
Nici arta, nici cântecul.
Era banilor e tot mai pregnantă...
Mâncăm mere de hârtie şi ciocolată...
Sărbătorile sunt mimate, din casă,
Nu mai chemăm să ne cânte
Colindătorii, în casă...
Am făcut altar propriei morţi,
Iar crucile atârnă mai grele,
Nu peste umeri,
Ci peste visele mele.
Salvaţi-mă dn strânsoarea tăcerii,
Până nu va fi prea târziu!
Cu voi vreau să fiu!
Vreau, cu mine să fiţi!
Să rătăcim în trecut,
Spre al bunilor mei început...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic

Se ia o cochilie.
Se pune în ea un suflet
sau mai multe,
apoi se închide uşa.
Se crapă ferestrele
pentru a se putea distinge
ziua de noapte.
Fiecare are voie
să se adapteze situaţiei,
nu au dreptul să (se) plângă.
Li se dau toate cuvintele
spre folosinţă...
Socializarea rămâne însă interzisă -
Ciocu' mic să nu deranjezi vecinii.

Se ia o cochilie.
Se pune în ea o viaţă
sau mai multe,
se taie gazul, lumina, aerul...
Se închid ferestrele
şi se deschide uşa,
cu picioarele înainte.
După ce-a cântat cocoşul de trei ori,
se scot la soare,
se scutură de praf
şi se pun deoparte.
Se verifica din patru în patru ani în ce parte înclină balanţa.

Se ia o cochilie.
Se pune în ea o zi de ieri
sau mai multe,
se închide uşa.
Ziua de azi se aşează în fereastră
cu amiaza înspre geam.
Pe uşă
se lipseşte un afiş
(ziua de mâine n-a mai încăput )
cu literele-n jos
oricum nimeni nu mai citeşte.

Se încalţă timpul
cu bocanci nepăsători
şi se lasă liber
să alerge
până totul devine nimic

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pată de culoare

poetul e în vervă şi verva e poetul,
ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?
deschide cartea groasă cu foile virgine
şi scrie epopeea tiparelor aldine.
ce titlu să îi pună tristeţii fără nume?
pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?
poetul e în vână şi vâna e poetul,
şi sângele ne spune: acesta e profetul.
durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască
şi foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,
şi lacrimi el va curge, ca să sfinţească glia,
din negurile vremii îl strigă România.
fiţi gata, e momentul, să vină sfânta moarte,
din tainiţele nopţii se-aude, de departe,
un scâncet de copil şi-un urlet decibelic,
şi inima oftează în spaţiul interbelic,
şi Luna îşi arată cadavrul pe fereastră,
o palidă făptură ce intră-n casa noastră.
poetul e pe moarte şi moartea e poetul,
şi veşnic, peste toate, îşi pune epitetul.
a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,
răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.
coperţile se-nchid, poetul se rezeamă
de ultima secundă şi nu mai are teamă,
deschide ochii larg, cât viaţa să încapă
în spatele retinei - se adânceşte-o groapă
şi trupul se agaţă de ultima suflare,
şi tot ce i-a plăcut - acuma i se pare...
şi tot ce i se pare - îi place şi mai mult.
nu-i nicio îndoială în spaţiul cel ocult.
o flacără se-aprinde şi-un muc de lumânare
ne spune cald adio - cu ceară şi cu fum,
şi sângele rămâne o pată de culoare -
e urma unui scrib ce a plecat la drum.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!