Limpezime

E suficientă briza unui crez să încălzească frunzele,
să-şi pună privirea timpul
pe Steaua polară sau pe ce i-o fi mai drag,
cât să înţeleagă pe care înclinaţie
se menţine basmul ochilor.
E suficientă dezbrăcarea de alunecări,
să se întindă, cange, în zborul cocorilor înamoraţi de albastru.
E suficient glasul adâncului, să strige, ecou.
Aerul taie ridat oceanul,
spintecă bizar pieptul vitraliilor cu anotimpurile.
Cât de rapid taie picioarele la picanteria proiecţiilor!
Precizie!
E suficientă exprimarea zemoasă
de apoteoza zvâcnirii,
să-şi pună ochii pe starea de bine,
în deplinătatea aplecării spre nemurire.
Are în palmă cerul şi îl priveşte iscoditor,
cu nedumerirea uşierului înceţoşat în faţa cheii de culoarea clorofilei.
Are putinţa de a răsuci şurubul proptelelor de senin.
şi nu vede dedesubtul apei curgătoare peste virtutea tăcerii.
Sufletul ţărmului primeşte pe umeri valul înspumat.
Nu se lasă descoperit în faţa calamităţilor.
Îşi soarbe caimacul, curge văratec din lirismul nucleului. Calm! Calm!
Sunt deschise căile spre izvorul vieţii.
A trecut ziua naşterii punctului pe i,
ca o părere cuibărită la inima vremii,
în zveltă dăruire de sine,
cu vânjoasă săritură în adâncul semnificaţiilor.
Atinge pedala cu strigătul undelor!
Doar în limpezime, se pune piciorul pe acceleraţie,
în spaţiul dintre maturitate şi unicitatea dorului.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!