Plecarea ultimului străbun

Foşnet de frunze şi miros de toamnă,
Paşii urmează cărarea pustie,
Ascult pădurea ce mă cheamă solemnă,
Muntele tace, doar vântul adie...

Sunt obosit de prea multe minciuni,
În lume stăpân e doar banul,
Credinţa-i vândută pe slăbiciuni,
Şi văd peste tot doar declinul...

Un vultur în zbor îmi spune pe nume,
Şi lupul m-aşteaptă la capăt,
İntrarea secretă e sus chiar pe culme,
Văd stranii fantome în treacăt...

Tăcuţi mă privesc cu blândeţe străbunii,
Şi însuşi Zamolxe-a venit,
Mă-ndrept liniştit spre poarta luminii,
Pornesc către casa din infinit...

În urmă pământul îmi plânge durerea,
Pădurea şi munţii mă cheamă,
Pâraiele poartă în şoaptă mâhnirea,
Şi cerul se-nchide cu-o lacrimă...

Voi reveni când credinţa va-nvinge,
Şi spiritul dac va renaşte,
Când nici o fiinţă nu va mai plânge,
Şi flori de speranţă vor creşte...

poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

......Şi nu mai ajung

Pădurea îmi plânge cu frunze de-aramă
Şi tot ce-a fost verde în vânt se destramă
E toamnă târzie şi încă m-aştepţi
Mi-e gândul pierdut şi paşii incerţi

Mă-ndrept către tine, fac paşi înapoi
Şi nici nu mai ştiu cum e să fim doi
Mă-nvălui în temeri şi mari îndoieli
Şi văd doar iubiri ce-mbracă spoieli

Sau pofte ce lasă în urmă uitare
Mă-ndrept către tine c-un semn de-ntrebare...
Mă-ndrept către tine şi nu mai ajung
Eşti tu prea,, departe''.... ori drumu-i prea lung?!

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Retrospectiva rurală

Privesc în sat şi uliţa-i pustie...
Nici câinii nu mai latră... Satu-i gol.
Mi-e dor de anii de copilărie!
De casa părintească mi-este dor!

Îmi chem din zare,-n lacrimi, amintirea...
M-aşteaptă doar potecile pustii...
Înceţoşată îmi mai e privirea!
Au ruginit şi frunzele în vii.

Ramuri pletoase-n plecăciuni şoptite
Poveşti de viaţă-mi spun... Şi ruginii
Îmi sunt de-acum şi-aducerile-aminte,
Din vremea când... oh, când eram copii.

Şi ivărul e-nţepenit la poartă
Şi plânge chiar şi cumpăna fântânii.
În barbă albă lacrimi mi se-nnoadă -
Îmi plâng în suflet, prea târziu străbunii.

Sunt geamurile fumurii de toamne
Şi lacătul singurătăţii strânge
Amărăciuni şi suferinţi şi foame
Şi tulnicul dreptăţii noastre plânge...

Bisercă de-acum îmi e pământul...
Şi îngenunchi şi îl sărut uşor.
Lacrimă de sânge-mi e izvorul...
Să nu-mi trezesc străbunii buni din somn,

Păşesc uşor şi sufletul îmi plânge
Îndemn mi-e crucea vieţii în înalt
Se pleacă ramu-n tânguiri şoptite...
Pământu-acesta plânge c-am plecat.

Şi sunt român şi sunt din nou acasă,
Mă iartă mama-ţară c-am plecat!
Furtuni de suferinţă se revarsă...
Mie sufletul de-acum îndoliat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Păşesc printre frunze fără să-mi pese,
Urmez o cărare fără sfârşit
Spre culmile goale şi-atât de imense
Deşis de speranţe atât de-ncâlcit...

O ploaie măruntă se cerne din nori
Călcând în picioare părerea,
Un urlet de lupi îmi stârneşte fiori
Şi-mi cheamă din suflet durerea...

Geme pădurea trosnind de durere,
Strigoii pândesc din abis,
Mă cheamă mormântul plin de himere,
Adorm învelit în giulgiu de vis...

poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea iubirii

ascultă-mă!
atunci când norii nu vor mai fi
şi ochii tăi nu vor mai clădi cerul cu mine
iar pădurea va plânge toamne în gândurile tale
voi spune: mai aşteaptă-mă

dacă vei şti că am oprit în nopţi şoapte
şi încă vântul va bate în geamul tău
să ştii că le-am sculptat, pe chipul lunii
cu lacrimi
ca să-ţi vegheze visele nopţii

dacă pădurea va aşterne paşii mei
în iarnă, cu frunze de toamnă
şi-n primăvară mugurii vor răsări-n flori
iar vântul va tremura crengi pustii
să-ncerci să mă uiţi
căci este prea târziu, iar lăstarele ierbii crude
vor sorbi lumina vieţii mele
plângând cu lacrimi de rouă

iar
când îţi vor dispărea şi ultimile gânduri
să nu regreţi, să mă alungi
căci nu voi mai fi, nici măcar
amintire
şi te rog, dacă vrei
pune pentru o zi o ramă-n fereastră cu mine
şi lasă liberă pasărea să plece, pasărea iubirii

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte sau viaţă?

În hăuri de smoală
Încet mă scufund
Cu inima goală
Şi gând muribund.

Chiar dacă lumina
Mă cheamă spre ea
Şi îmi iartă vina
Desenând perdea

Pe trecutul negru
Şi însângerat,
Florile de-alegru
Iar s-au scuturat.

Doar pământul rece
Îmbrăcat în dor,
Paşii mi-i petrece
Câştigând la scor.

Şi-mi lasă doar poarta
Iadului păgân
Ca să-mi ducă soarta
Unde-i el stăpân.

Gemete de gheaţă
Urlă cu tăceri
Şi-mi aruncă-n faţă
Crivăţ de dureri.

Calc cu talpa arsă
Pe-amintiri de fum
Dar fac cale-ntoarsă
Când văd numai scrum.

Şi totuşi limanul
E pe undeva,
Să-i schimb sorţii planul
Voi putea cumva?

Zorii dimineţii
Îmi răspund că da,
Când coşmarul nopţii
Prinde a ceda.

Cerul îmi surâde
Nu e niciun nor
Şi-a răului gâde
Pleacă-'ncetişor.

Văd din nou lumină
Spun un mulţumesc
Clipei ce-o să vină
Şi-nvăţ să zâmbesc!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi...

În timp ce munţii hoinăresc cu un rucsac în spate,
Îmi vin idei şi mă gândesc: de-ar fi să le cuprind pe toate...
Să-mpart cu cei ce îi iubesc tot ce îmi vede ochiul
Pe unde trec şi ce-ntâlnesc, aşa... să-mi treacă focul.

Să încep atunci să aştern pe bucăţi de hârtie,
Tot ce-am văzut din frumuseţi şi sufletul îmi ştie.
Şi-n timp ce munţii hoinăresc, păduri şi lacuri şi poteci,
Din când în când să mă opresc, în urmă să privesc.

De m-oi opri din când în când, n-aş vrea să calc pe frunze
Şi nici pe ramuri nici pe muşchi, fiindcă îmi sunt muze,
Iar de mă aşez să privesc în timp ce-adie vântul
Tot trupul mi-l va încălzi, cu forţa lui, pământul.

Atunci, să mulţumesc voi încerca, cu gesturi mici şi blânde,
Închizând ochii voi zâmbi că soarele-mi surâde...
Acum mă voi opri din scris, la drum din nou pornesc
Cu un rucsac, foaie, un pix şi frunza ce-o iubesc.

Şi mă gândesc că mult mi-ar place-alături să îmi fie,
Doar cei ce cred în lumea mea, în vis şi POEZIE...

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe

Ascult, privesc şi iar ascult
cum bate vântul dintr-o parte,
fără să ştie de-al meu gând
care îmi spune că se poate.

Că pot să vină iar furtuni
în care să mă pierd cu totul,
în visele cu mari minciuni
care nu ştiu unde mi-e locul.

Zăresc pe dealul fără vârf
lumini arzând de călătoare,
sunt îmbătate de priviri
curgând din mine doritoare.

Ascult, privesc şi iar ascult
lumea cu ea necruţătoare,
privesc cu ochii spre pământ
să văd acum cum creşte-o floare

şi văd pământul numai ars
de paşii mei strivind cărarea,
ascult la pietrele cu glas
spunând că nu ştiu unde-i zarea.

Şi totuşi merg spre nicăieri
dorind s-ajung cu mine însumi
ştiu că pot să prind iernări
şi toamnele râzând plecându-mi.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioplire în lacrimă

Pe cerul strâns sub gene, cu dalta mi-am cioplit
Din lacrimă, cuvinte, din ziduri, infinit...
Un S. O. S. se zbate pe valuri... albatroşi,
Ascund în taina lumii doar ochii tăi frumoşi.

Când marea,-n depărtare, mi-alungă întristarea,
Eu mă arunc în valuri şi mă cunun cu marea.
Îmi las pe plajă paşii... Pădurea de nisip
Îmi va umbri durerea, mă va ascunde-n timp.

Sunt liniştea uitării, hotarul unui gol.
Şi briza sărutării cu gândul o măsor...
S-a stins însingurarea apusului de viaţă,
Acum, în valul vieţii, te strâng mai tare-n braţă...

Văd munţii de-ntuneric cu se surupă-n mine,
Te văd în linii frânte, supuse şi virgine,
Oceanele mi-s lacrimi... ce curgere?! – n zadar!
Căci tu rămâi prin mine, făclie şi amnar.

Îţi las, iubită doamnă, o ultimă scrisoare
Şi ca o nimfă-n noapte, eu mă voi pierde-n mare.
Te-aştept! Pe-o sărutare, cu semne mari şi mici,
Ţi-am scris, dar tu, citeşte! "iubito, sunt aici!"...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile nu se sinucid

piatra, privită prin semne, îmi spune
pietruită-n drumul vieţii, ea-mi cere
paşii să-i număr dinspre început
tâmpla-mi cuprinde durerea
amintirea ochilor tăi plânge
acolo păstrată de timp
nimic nu este ostenit, nici măcar
când eu nu mai exist, dincolo
de-o poartă
văd colţul străzii dărâmat
o urmă de ceaţă trecea ultima dată
când te-am mai zărit
încăperea se certa cu umbre de colţ
cu raze de soare când ochii tăi i-am privit
cornul lunii a fost din început doar iubire
unul acolo unde tu răsăreai
aplecat deasupra lumii soarele mă doare
amintirile scrise pe frunze de toamnă
se întorc de unde au venit
aştept acum pe-o piatră din vârf de munte
din noapte să apari cu-n nou răsărit

poezie de Viorel Muha (septembrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă cum plânge pădurea

Ascultă cum plânge pădurea,
Pe strune de vifor cumplite!...
Ascultă cum plânge pădurea
Pe ramuri de vânt răsucite!...

Ascultă cum geme pământul,
Când focul din pântece-l scurmă!...
Ascultă cum geme pământul
Şi cum se cutremură-n urmă

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nucul plânge

Privind pe fereastra ce duce spre sud,
Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze,
Pozând melancolic cu crengile: nud,
Aşteaptă o toamnă cu pământul mai ud,

O iarnă mai aspră şi vântul mai crud,
Pregătit să reziste şi: Nu vreau s-aud
Al nimănui scuze.

În fieşce an îmi este mai greu,
Când văd « nemiloşii » ce-mi adună povara,
Unul se urcă în vârf, parcă-i zmeu,
Altul.... O creangă îmi rupe, fără tupeu,
Aşa-mi petrec anii, plângând tot mereu,
Dar cine să audă? Că ei, n-au Dumnezeu,
Degeaba-i ocara.

Când toamna va trece şi iarna ce vine,
Sosi-va iar timpul să rodesc mai... bogat,
Voi plânge din vreme să mă apere: Cine?
Corneliu ce are un geam, cu ochiul spre mine,
El vede uşor « făcătorii de bine »,
C-o voce mai aspră şi, mai de ruşine,
Cei răi vor fugii de « legat ».

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

stau şi ascult nemişcat ploaia
timpul se zbate în geamuri
plouă şi plouă
cu lacrimi, nu'i rouă
plouă în mine acum
casa e veche, pustie
cine azi mai ştie, cine
aici nu stă nimeni
doar tăcerea mai ţipă prin unghere
tăcere, durere
o noapte a venit
pe aici, pe undeva
o noapte a plecat
şi ce...
s-a intamplat ceva
un suflet a pierit
o ultimă petală a unui vis
privesc în jur
poet al nimănui
ce plânge pe o coală
dar cui să spui amarul
un cântec s-a stins
plouă şi plouă
casa'i pustie
doar vântul mai plânge în vie

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâierea razelor de lună

Se-nalţă-n zare munţii... printre dealuri
În iarbă pân-la brâu mă scald şi dorm
Şi gândul sărutat de soare-i parcă
Când mă desprind de trup şi-n lume zbor.

Cu valuri zgomotoase parcă plânge
Peşana şi mă cheamă înapoi
Aş da tot ce-aş putea în lumea asta
Doar să ne-alinte valurile-n moi.

Oriunde-n lume aş pleca, pădurea
O simt şoptindu-mi numele şi plânge
O veşnicie aş trăi acolo
Şi nici atâtea clipe nu-mi ajung.

M-aş înfrăţi cu dealuri şi vâlcele
Soarele peste mine să apună.
Să simt sărutul zărilor vâlcele,
Şi mângâierea razelor de lună...

Şi să răsară-n suflet primăvara
În viaţă şi în gânduri şi în vise,
Pe câmp, în lan de grâu şi în Peşana
Şi-n toate amintirile nescrise.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost doar un vis

Tânără fecioară,
zveltă căprioară,
aleargă sprinţară
prin pădurea rară.
Roteşte privirea,
căutând iubirea.
Tânăra codană,
ca fata Morgană,
c-un cântec din gamă
iubitul îşi cheamă.
Prim pădurea deasă,
fecioara frumoasă,
tot umblând aiurea
îşi strigă iubirea.
Profund indignată
că-n pădurea toată
n-a aflat iubirea,
îi plânge privirea.
Pe frunze culcată,
în vis i se-arată
iubitul căutat
şi mult aşteptat,
care,
din ceruri coboară,
cu ea se însoară.
Nunta se porneşte,
lumea chefuieşte...
Dar,
când zorii s-au aprins,
visul ei s-a stins.
Păcat.
A fost doar un vis.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neîmblânzit

Spiritul meu goneşte în noapte
Ajunge la Troia, pe zid de cetate
Părtaş e la lupta lui Hector cu Ahile
Îmbracă armura la Termopile.
Sufletul meu se plimbă desculţ prin lume,
Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune,
Adoarme pe un nor aşteptând dimineaţa
Când norii se nasc şi tremură ceaţa...
La Masala adoarme între aripi de vultur
Prea târziu să salveze şi ultimul flutur
Şi-ar vrea pe fruntea lor să aşeze nimb
Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb.
Dar poate totul e doar o poveste,
Şi doar spiritul meu tot caută-n lume
De vină e vântul ce mă cheamă pe creste.
Vântul de seară mă strigă pe nume!

poezie de Lidia Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!"

poezie de autor necunoscut/anonim (15 octombrie 1918)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea strămoşească

Atunci când a bătut a uscăciune vântul peste ţară,
Ca la un semn, mii de corăbii pânzele-şi săltară,
Iar căpitanii-n roi urniră şi-n convoi plecară
Şi n-au privit în urmă cum plânge a lor mamă.

Şi-am fost şi eu purtat de-acele valuri,
Şi-am cunoscut şi eu străinele meleaguri,
Şi n-am privit nici eu deloc în urmă,
Cum stă şi plânge şi se vaită a mea mumă.

Şi m-am trezit păşind într-o câmpie nouă,
Iar talpa mi-era goală printre spini,
Eu în călcâiul stâng îmi aveam inima
Şi-n dreptul singurul meu ochi viril.

Şi fiecare pas făcut mă-ndurera mai tare,
Simţeam că nu mai văd, că inima mă doare...
Şi din călcâiul drept ţâşneau lacrimi amare,
Iar stângul sângera din ce în ce mai tare.

Şi paşi mărunţi, nesiguri, încă mă poartă în uitare;
Şi-o ceaţă densă se aşterne-n zare...
Iar eu, eu cu piciorul drept, cu-o blândă grijă,
Sondez pământul să nu calc cu stângul în vreo schijă.

Departe e ţărâna din care m-am născut...
De ghiara unui vultur îmi simt pieptul străpuns,
E glasu-acelei patimi ce-n sânge-mi gravitează:
Neobosita, dulcea chemare strămoşească.

Desculţ prin pietre sau noroi sau iarbă verde,
Al ţării mele glas, nicicând nu îl voi pierde!
O ţară, ca şi-o mamă, sunt unice pe lume,
Căci doar acestea două pot făuri un nume!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi caut casa-n miez de iarnă

Îmi caut casa-n miez de iarnă
Când albe stele stau să cearnă

Când doarme satul printre cetini
Uitat de mine şi de prieteni,

Când luna picură în sânge
Şi cumpănă fântânii plânge,

Când vântu-n chiot de zăpadă
Îmi iese-n cale să mă vadă,

Când dorul nesfârşit mă cheamă
Prin somnul zbuciumat de mamă,

Când paşii ce mă poartă suie
Spre uşa răstignită-n cuie...

Îmi şterg o lacrimă uitată
Şi stau la sfat cu tine, tată!

poezie de Sorin George Vidoe din Stele de ceară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soluţie

Toate mi le-am dus la capăt,
să mai lupt? N-am pentru cine,
multe am făcut şi-s bune,
altele îmi sunt doar urme.

Le voi părăsi pe toate
şi-un drum nou îl voi începe,
îmi voi lua traista în spate,
paşii pietre să-mi înţepe.

Voi căuta un loc anume
liniştit şi mai la vale,
unde sunt un fără nume
cu vântul pupându-mi poale.

Să mă caute pe coclauri
dorurile părăsite
şi iertându-mă cu lauri
nu vor fi împăciuite.

Într-o oază mă voi pune
şi trecutul las să umble,
o nevoie să-mi adune
rănile cute pe tâmple.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!