Floarea-soarelui

adu-ţi aminte de câtă lumină
are nevoie zigzagul în plus al rădăcinilor
prelungit în nervurile ce se alungesc
prin tulpină în palmele frunzelor
până în vârful degetelor primitoare de cer
a preagalbenelor petale
călăuzite de un zeu nemuritor
pe care îl urmează
mai supuse decât orice femeie
ce ştie foarte bine cine trebuie iubit

aici jos nu se mai aude nimicziua-i pe ducă
pare-se că nimeni nu mai e atent
spre ce parte porneşte
soarele înainte să spună
noapte bună florii sale aşa cum a promis
când nu-l va mai putea zări răsărind
atât de treaz în cealaltă jumătate ascunsă ei
corp plin de el însuşi
supărător de strălucitor

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu mai ai nevoie

Când nu mai ai nevoie
de-ai tăi părinţi sărmani
să nu uiţi c-ai avut-o
de ei atâţia ani.
Când nu mai ai nevoie
de fraţii din trecut,
adu-ţi aminte câtă
odată ai avut.

Când nu mai ai nevoie
de soţul tău slăbit,
adu-ţi aminte câtă
în viaţă te-a-nsoţit.

Când nu mai ai nevoie
de prietenul căzut,
să nu uiţi câtă vreme
nevoie ai avut.

Când nu mai ai nevoie
de-un binefăcător
să nu uiţi niciodată
de câte-i eşti dator.

Când crezi că n-ai vreodată
nevoie de Hristos
atunci ai cel mai grabnic
şi cel mai dureros.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar dacă...

Dacă ai uitat ca să zâmbeşti,
Adu-ţi aminte că trăieşti!
Bucură-te enorm de prezent,
Trăieşte din plin fiecare moment!

Dacă ai uitat ca să iubeşti,
Adu-ţi aminte cine eşti!
Cum viaţa încă te iubeşte,
Aşa şi tu te îndrăgosteşte!

Dacă ai uitat ca să trăieşti,
Adu-ţi aminte să zâmbeşti!
Căci bucuria de a trăi,
Trebuie simţită în fiecare zi!

Dacă simţi că nu mai poţi,
Gândeşte-te acum la toţi,
La cei care nu mai sunt,
Şi ar mai fi vrut pe pământ!

poezie de Ovidiu Kerekes (30 martie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate eşti...

Eşti aşa frumoasă, cum îmi place mie
Jumătate eşti femeie, cealaltă poezie,
Jumătate o şterg, pe cealaltă o scriu,
Jumătate-mi eşti, cealaltă o să-ţi fiu.

Jumătate eşti vis, cealaltă doar gând
Jumătate o râd, pe cealaltă o plâng,
Jumătate o cert, pe cealaltă o doresc,
Jumătate o simt, pe cealaltă-o iubesc.

Jumătate-o compun, pe cealaltă o cânt,
Jumătate o am, pe cealaltă nicicând,
Jumătate o vreau, cealaltă mă vrea,
Jumătate sunt eu, cealaltă-i doar ea.

Jumătate-i poiană, cealaltă mi-e floare
Jumătate mi-e dor, cealaltă mă doare,
Jumătate eşti vin, pe cealaltă o beau,
Jumătate esti chin, cu cealaltă eu stau.

Jumătate mi-e soare, cealaltă e noapte,
Jumătate e mare, cealaltă doar şoapte,
Jumătate o cer si vreau să-mi fie mie,
Cealaltă mi-o dai, când jumate-o să fie.

poezie de Mihail Coandă (10 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

De acolo până acasă

la margini de lume nemaiauzite sunete
pe o limbă de trol te-ar putea atrage în genune
felicită-te că ai atâta timp la îndemână
să răstălmăceşti pe cele
încântătoare auzite pe drum
stânca aceea pe care te odihneşti o clipă
rămâne pe loc
e adevărat până ea să rămână
multe s-au rostogolit în hăul adânc
nu trebuie să regreţi că ai întârziat
până la urmă orice drum se înfundă
aşa că poţi ocoli puţin
adu-ţi aminte că ţi-e sete
îmbarcă-te iute în autobuzul de seară
ce te va duce la izvorul în grabă părăsit
şi te vei socoti norocos
nu băusei din el îndeajuns să sece
iar de acolo
nu mai e decât o aruncătură de băţ
până acasă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună seara

când nu te mai temi
nici de afară şi nici de sine
nu mai vrei nici a urmări
cum
apusul se târăşte spre noapte
ci vei vedea doar
jumătatea plină a paharului
ca un mers înainte

posesoare de acum a singurei
linişti ce merită să apară
- şi asta nu are nimic de-a face cu dispariţia -
o vei auzi pe cealaltă
cum îţi înaintează pe sub piele
în tine nicio mască nu mai are loc
bună seara prietenă
acum dacă tot stai cu mine
povesteşte-mi despre ce-a fost
şi mai ales despre ce-o să fie

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe câmpii solare

cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte luminoasă
când lui Van Gogh i se îngălbenesc mâinile
de la floarea ce întrece toate luminile şi toată căldura
fără numele ei soarele nu-şi are rostul

în jocul cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte ce nu lasă întunericul să prindă tăcerea
când cealaltă jumătate de timp
ţine fruntea zilei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe câmpii solare

cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte luminoasă
când lui Van Gogh i se îngălbenesc mâinile
de la floarea ce întrece toate luminile şi toată căldura
fără numele ei soarele nu-şi are rostul
în jocul cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte ce nu lasă întunericul să prindă tăcerea
când cealaltă jumătate de timp
ţine fruntea zilei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai noaptea ştiu de tine

Ce nemernică eşti, noapte,
Cu fir galben prins în lună
Şi cu limba mătrăgună
Între buzele răscoapte.

Mai subţire ca o liră
Şi mai unsă ca un zeu.
Cine? Tu! Doar n-oi fi eu,
Uite luna cum respiră!

Galopează căpriorii
Până dincolo de şuier
Şi mă-nchizi adânc în fluier.
Cine? Tu! N-or fi cocorii!

Noapte, vine-o babă veche,
Pare-se că-i zâna bună.
Cine? Eu! Doar eu sunt lună
Când mă spânzuri de ureche.

Mare lină şi docilă
Mi se-aşterne-mpăturit.
Noapte, sincer te-am iubit
Ca pe-o crâncenă pastilă.

Şi s-au dus o iarnă, trei,
Poate nouă ni se pare,
Noaptea sare şi răsare.
Ce nemernici dumnezei!

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitatea care există

pe câmpii solare
cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte
luminoasă când lui Van Gogh i se îngălbenesc
degetele
de la floarea
ce întrece toate luminile şi toată căldura
o culoare şi o mână spun totul despre ea
fără numele ei soarele nu-şi are rostul
în jocul
cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte ce nu lasă
întunericul să prindă tăcerea
când în cealaltă jumătate de timp
este ziuă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
Caii...

II

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi
îmi populează
un umăr.
Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Elegii (Cina cea de taină) (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dresor în arenă

vino să dormi îi şopteşti
şi de fiecare dată trupul şarpelui te încolăceşte
în timp ce-l mângâi şi-i aşezi capul pe pieptul tău cald
în întuneric se mai zbate puţin până
îşi găseşte locul
nu de loc are el nevoie
ci de această întreagă lume pe care o vrea să fie acum a lui
tu visezi în timp ce el te atinge cu pielea-i solzoasă de la cap până în vârful picioarelor
de seara până-n dimineaţa următoare

aşa trece multă vreme
până într-o zi când el însuşi de-acum
lacom de aplauze
cel mai mare şarpe se întinde în arenă piton roşu cât e de lung
îşi lasă pielea pentru a-ţi măsura corpul cu carnea lui
regenerată
îmblânzitorule cât l-ai crezut
nu-l mai poţi opri să-şi potolească foamea stagnată în gâtlej
când dai să ieşi afară vezi că nu mai poţi e prea târziu
te înghiţise deja şi îţi luase înfăţişarea
şi atunci eşti nevoit să te alungeşti până
îi prinzi limba alunecoasă şi te agăţi de ea frânghie salvatoare
gura i se cască să-i verşi veninul
iar de aici înainte nu mai e niciun pericol
pentru spectatori

poezie de Marilena Tiugan din Colivia cu aripi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine ştie câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

aşa cum privesc acum
spre cine ştie care lume albă
gândindu-mă cum răzbeşte lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetăţean universal
prin mii şi mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În jocul cu efecte de miere

pe câmpii solare
cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte
luminoasă
când lui Van Gogh i se îngălbeneşte privirea
de la floarea
ce întrece toate luminile şi toată căldura
o culoare şi o mână spun totul despre ea
fără numele ei soarele nu-şi are rostul
în jocul
cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte
ce nu lasă întunericul să prindă tăcerea
când în cealaltă jumătate de timp
este ziuă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul sau oratorul nu poate săvârşi ceea ce săvârşeşte eroul, el poate doar să admire, să iubească şi să se bucure prin intermediul eroului. Totuşi, poetul nu e mai puţin fericit; căci eroul este, ca să spunem aşa, natura sa mai bună, de care e îndrăgostit şi-n care se desfată pentru că nu mai este el însuşi, şi iubirea sa poate fi admiraţie... El îşi urmează chemarea inimii, iar când a aflat ceea ce căuta, rătăceşte pe la uşa fiecăruia cu cântecul ori cu povestea sa, pentru ca toţi să-l admire pe erou precum el însuşi şi toţi să fie mândri de erou, asemeni lui... Dacă rămâne astfel fidel iubirii sale, dacă înfruntă zi şi noapte acea viclenie a uitării care l-ar îndepărta de erou, atunci poetul şi-a desăvârşit opera, s-a alăturat eroului care l-a iubit şi el întocmai, căci poetul este natura mai bună a eroului, neputincioasă, într-adevăr, ca orice amintire, dar simultan transfigurată, ca orice amintire.

Kierkegaard în Frică şi cutremur
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce aude cum fluturii bat din aripi îşi aduce aminte mereu cine este.

aforism de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

JUMĂTATEA DE CER

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors.

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea de cer

luasem cu mine creioanele de colorat
şi ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
în copilărie vrând
să o desenez pe bunica
cum se înalţă pe vârful degetelor
de la picioare să
prindă în căuşul palmei
cel mai frumos măr
din livada din spatele casei

cândva ascunsesem acolo
jocurile copilăriei
pentru atunci
când
mă voi înălţa pe vârful degetelor
pentru a prinde în căuşul palmei
cel mai frumos măr
pe care
să-l dăruiesc nepotului meu

privirea îmi era înnodată de negura vremii
livada din spatele casei
dispăruse odată cu bunica
doar un păianjen rămas acolo
de când lumea
ţesea cu migală pe urma bunicii
mi-am scos din desagă
creionul albastru şi
am desenat jumătate de cer
de undeva
de pe marginea cealaltă
mă privea Dumnezeu

ştiu că şi înlăuntrul meu
am lăsat ceva neterminat
mă voi întoarce la anul când
vara va fi pe sfârşite şi
voi desena jumătatea de cer rămasă
pentru atunci când mă voi
întâlni cu Dumnezeu şi
o să-l întreb
în care parte de cer
o găsesc pe bunica
până atunci o să desenez o punte
între cer şi pământ
un fel de trecătoare pe care
o să-mi exersez plecarea

mama
a plecat şi ea
să o caute pe bunica
şi nu s-a mai întors

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice pas până la Adevăr este minciuna. Căci Adevărul este tărâmul fără paşi şi fără căi. Când păşim către el, plecăm din casa Adevărului, spre Devenire. "Stai aici" spunea cineva", unde tot pleci?". Stai aici ca Adevăr. Adevărul este A-Fi-ul pe care toţi îl suntem. De aceea orice încercare de a-l căpăta este sortită pierii. Cum să capeţi ceva, să ajungi la acel ceva, când deja îl suntem? Mai bine să observăm de unde Gândul/Credinţa ca noi şi Adevărul nu suntem acelaşi lucru? Cine crede asta? De ce? Înainte de a pleca spre Adevăr, cine ne îndeamnă? Care e natura lui? După ce descoperim toate acestea, a dispărut şi "dorul de ducă" după un aşa închipuit Adevăr, ce este de fapt o imagine despre Adevăr.

citat din Laura Averchi
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!