Protestul muştelor

Muştele, sponsorizate
Cu bani mulţi de la bizonul
Care-aflat departe,-n state
Cu putere de-a da tonul
Unor bâzâieli ciudate,
La semnalul lui, cu toate,
Au zburat spre piaţa-n care,
Bâzâind, mai mult drogate,
Cereau ca-n ograda mare
Să nu fie guvernate
De albine lucrătoare.
Puteau chiar s-argumenteze
Că guvernul încercase
Ca prin legi s-amnistieze
Pe cei ce îi condamnase,
Mai demult fosta putere
(Acum foarte decăzută),
Care n-a putut da miere
Cât a fost la vârf văzută.
Dar acum, muştele toate,
Îndemnate de muscoiul
Şef de stat, înfierbântate,
Vrând să facă ele roiul,
(Pretextând legea cu hoţii,
Care nici n-a fost votată),
Îi chemau pe idioţii
Din ograda derutată,
Să se-alăture cu toţii
Muştelor şi unor vite
Ce strigau şi ele "hoţii"
Pentru că erau plătite.
Dar, deşi-îşi dorea muscoiul –
Preşedintele de stat –,
Ca-n guvern s-aducă roiul
Muştelor de pe rahat,
Cei mai mulţi din locatarii
Curţii s-au gândit, normal,
Că n-au cap protestatarii
Care uită-un fapt banal:

Dacă orice muscă-ar face
Miere, până şi săracii
Ar putea să-şi umple-n pace
Sacii, de la coada vacii!

poezie de Petronela Slavu din Parlamentul boilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupii albi

A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a şti,
au apărut fiinţe mai ciudate

la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce ştia din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
şi c-ar putea pe oameni să-i ajute.

N-au fost miraţi să vadă patru fraţi
venind spre ei încrezători, în seară,
şi nu s-au arătat înfricoşaţi
de-nfăţişarea lor... altfel, bizară.

Atât de tineri, îmbrăcaţi în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea şi mai cumplită.

Cu dinţii lor puteau să facă praf
şi să trimită înspre veşnicie
duşmanii ce-ar veni, porniţi pe jaf,
sau hoţii de pământuri şi-avuţie.

Curând, chiar regele i-a invitat
să-i ţină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.

Au apărat regatul şi pe daci,
şi-au fost iubiţi cum regii, niciodată,
n-au fost apreciaţi de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.

Şi-n ţară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,

Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească ţările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.

Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veşnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepţii s-au întrunit într-un foarte tainic Consiliu, uitând toate vechile discordii ce despărţeau limbile şi triburile. Nimeni n-a ştiut de aceasta, în afara înţelepţilor înşişi. Iar cei care, morţi fiind ori suferinzi, n-au putut să participe în carne şi oase, şi-au trimis sufletele sub aparenţa unor tinere femei. A fost cu adevărat evenimentul cel mai de seamă ce poate fi imaginat: între înţelepţi se aflau nişte squaws şi ele erau mai înţelepte decât înţelepţii!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miere la masă

Te umple esenţa delicată-a unor flori
care nu mai sunt, devenind
un pârâu subţire ca un fir de păr, pe care tu îl urmezi,
curgând din vasul cu miere peste masă

şi dincolo de uşă şi peste câmp,
şi care-între timp se îngroaşă,

se adânceşte şi devine mai întins, mărginit
de ramurile pinilor şi de pietrele umede,
de urmele lăsate de râşi şi de urşi, până când,

adânc în pădure, tu
clatini coroanele şi rupi coaja unor arbori,

pluteşti în el şi absorbi stropi de pe frunze,
bucăţele de copaci, albine strivite - - - o aromă
alcătuită din toate care s-au pierdut,
în care toate care s-au pierdut se regăsesc.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Willie Pennington

Mă numeau sleampătul, bătutul în cap,
Pentru că fraţii mei erau puternici şi frumoşi,
În vreme ce eu, copilul din urmă al unor părinţi îmbătrâniţi,
Moştenisem doar firimituri din fosta lor putere, acum secătuită.
Dar ei, fraţii mei, au fost devastaţi
De furiile cărnii, pe care eu nu le cunoşteam,
Măcinaţi de activităţile necesităţii imediate, pe care eu nu le cunoşteam
Mâncaţi de pofte mereu mai mari, pe care eu nu le cunoşteam –
Şi asta în pofida faptului că îşi făcuseră un nume şi stăpâneau averi.
Apoi, eu, cel slab, bătutul în cap,
Zăbovind într-un micuţ colţ de viaţă,
Am avut o viziune şi, prin mine, fără să o ştie,
Mulţi au trăit acea revelaţie;
Astfel, a ţâşnit un copac
Din mine, grăuntele de muştar.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula catârului prost

Invidios, catârul care
Era supremul şef în sat,
Că prim-ministrul, vaca mare,
A îndrăznit, de l-a sfidat,
Plecând în vizită-ntr-o ţară,
A unor mari hârciogi cu bani,
Ca să-i convingă, bunăoară,
S-aducă-n sat, după mulţi ani,
Tot ce-adunaseră şi ei,
La microfon a trâmbiţat
Că vaca-i vacă-ntre femei
Şi n-are locul meritat,
În satul lui, că n-a ştiut,
De-a ei plecare, peste mări.
Iar el, catârul, prost şi mut,
Dar demn, n-acceptă-aşa plecări.
De-aceea, foarte-nfuriat,
Necunoscându-şi rolul său,
Prin Constituţie fixat,
Punându-i vacii gândul rău,
I-a spus să plece, brusc, din post,
C-ar pune satul în pericol,
Uitând tembelul că-al lui rost
Nu e s-ajungă un ridicol.
Normal că vaca n-a plecat,
Ştiind ce-nseamnă peste ani,
S-asculţi catârul limitat,
Şi satul să-l lipseşti de bani.

MORALA:
De la catâr, oricine-ar cere
Nu va primi lapte şi miere!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum ( extras din "Mase şi putere" )

Întotdeauna inamicul a fost cel care a început ;
chiar dacă n-a fost primul care a spus-o-n gura mare,
el cu siguranţă a plănuit-o;
iar dacă, de fapt, n-a plănuit-o,
el se gândea la asta;
şi, dacă nu se gândea,
oricum, s-ar fi gândit.

poezie clasică de Elias Canetti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timpurile moderne, nici o putere, nici un imperiu din Europa n-a putut să se menţină pe cele mai înalte culmi, n-a putut să comande nestingherit celor din jur, şi n-a fost capabil nici măcar să-şi păstreze cuceririle mai mult de cincizeci de ani.

citat celebru din eseul Reflecţii despre măreţia şi decadenţa Europei de Paul Valery (1919)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacii si gansacii

cade-o frunza, plang copacii
insa eu sunt bucuros
zboara gastele, gansacii
printre frunze.. ce frumos!

la scurt timp dispar copacii
si apar in locul lor
crengi pe care stau gansacii
dar nu-s frunze... ele mor.

fiindca nu mai sunt copacii
gastele fug in ograda
dupa ele si gansacii
fug ca focul de zapada.

dar unde s-au dus copacii?
nu sunt frunze sa m-atinga
acum stau ascunsi gansacii
fiindc-a inceput sa ninga.

dimineata.. nu-s copacii
dar mareti in locul lor
de se mira si gansacii
ceata cavalerilor.

inalti cum erau copacii
albi ca ingerii din cer
nu vor a iesi gansacii
insa eu sa vina.. sper.

ca sa vada ca copacii
peste crengi lumina au
mai mareti decat gansacii
care mult se laudau.

insa ce au fost copacii
vor mai fi ca-n orice an
si vor rascoli gansacii
orice frunza orice ram.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ce priveşte sănătatea mentală a românilor din perioada socialistă şi comunistă, a fost o sănătate a terorii, a fost sănătatea unor oameni care nici măcar nu erau foarte sinceri. Astăzi lucrurile nu mai sunt aşa. Însă acum lumea este prea liberă, este dezorientată. De aceea nu mai vede sensul. Deşi caută. Şi caută fie să-şi facă vreo casă mare-mare, fie să plece în străinătate să câştige mai mulţi bani, să aibă o viaţă cât mai bună. Oamenii sunt dezorientaţi. Trebuie să fim conştienţi că nu aici este paradisul, că avem o măsură, că urmează involuţia, vin bolile şi moartea. Trebuie să înţelegem lucrurile astea. Ele se învaţă la ora de religie. Nu sunt un viciu al societăţii, ci reprezintă cursul firesc al vieţii pe care îl ai aşa cum ţi-l pregăteşti. Nimeni nu spune să fii inactiv, Biserica nu propovăduieşte asta. Creştinismul te învaţă să fii muncitor. Să ai o casă, să-ţi faci o grădină dacă poţi, dar să fii şi moderat. Aşa o să-ţi fie bine. Altfel, singur nu-ţi va fi prea uşor. Spre sfârşitul vieţii te aşteaptă căminul, altul care să-ţi dea de mâncare.

Aurel Romila în ziarul Lumina, articolul "De ce pentru studiul religiei în şcoală?" (14 decembrie 2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul

Mă-ntrebi cum am înnebunit. Păi, a fost cam aşa:

Într-o zi, cu mult înainte ca zeii să se fi născut,
trezindu-mă din somn, am descoperit
că toate măştile-mi fuseseră furate, cele şapte măşti
pe care le-am modelat şi purtat de-a lungul a şapte vieţi.

Alergam fără mască pe străzile-aglomerate strigând:
"Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi... "
Bărbaţii şi femeile râdeau de mine,
iar unii, de teamă, s-au ascuns în case;

Iar când am ajuns în piaţă,
un tânăr de pe-un acoperiş a strigat, "Omul e nebun."
Am ridicat privirea să-l văd;
soarele mi-a sărutat întâia oară faţa;
atunci pentru prima dată sufletul mi s-a aprins de iubire
şi-am jurat să nu mai port niciodată mască.
Ca-n transă, am strigat:
"Binecuvântaţi, binecuvântaţi fie hoţii care mi-au furat măştile."

Astfel am ajuns un nebun.
Acum am găsit libertatea singurătăţii
şi siguranţa celui care nu este înţeles de nimeni,
pentru că cei care ne înţeleg iau în robie câte ceva din noi.

Dar, permiteţi-mi să nu fiu prea mândru de libertatea mea –
în închisoare un hoţ este ferit de alt hoţ.

* Extras din "Nebunul – cântecele şi parabolele lui."

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar face toate muştele miere, s-ar găsi faguri şi sub coada calului.

proverbe româneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adie vantul

Adie vântul printre ramuri şi ca o lance se zdrobeşte
De mugurii de soc albaştri care de dor s-au gârbovit,
Doar lujerii subţiri de aur îi dau putere şi el creşte,
Ca un balaur prins de vise ce pare iar c-a-ntinerit.

Adie vântul printre sălcii şi se sfărâmă regretând
Că n-a iubit şi n-a fost vesel ca o vapaie trecătoare,
Şi n-a fost trist şi nici durerea sa plângând
N-a cunoscut privind spre cer sau nici privind măcar spre mare.

S-a prins de poala lunii lucii când a văzut astăzi iubirea
Şi n-a putut să mai şoptească blânde cuvinte răsfirate,
Ca o mireasmă-şi duce dorul dar el mai simte azi privirea
Unei cadîne alintate care-l saluta de departe...

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

– Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Ion Creangă în Punguţa cu 2 bani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evident, rolul lui Montbaillard era ingrat: ca reprezentant al omenirii, trebuia să calmeze masele. De aceea, s-a lansat într-un discurs aerian în care, deşi a avut grijă să amintească şi de existenţa unor neajunsuri în toate societăţile actuale, a subliniat totuşi enormele progrese săvârşite în ultima mie de ani în toate domeniile. Dacă înfăţişarea lui Tozgrec a rămas aceeaşi, glasul său a fost obiectul unor interminabile controverse, cu atât mai mult cu cât emisiunea n-a putut fi înregistrată cu mijloacele tehnice obişnuite. Erau unii care-i atribuiau un ton grav de bas şi alţii care făceau din el o soprană; pentru alţii, în fine, trecea de la un registru la altul. Efectul de ansamblu era uşor neliniştitor.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiri neîmplinite

Ele sunt ca trenurile pierdute
Care nici n-au plecat din staţii
Sau ca zborurile căzute în derizoriu
Care n-au decolat spre azur
Toate din tagma rătăcirilor
Vezi că iubirile au viaţă în sine
Dar mai întâi trebuie să se nască
Şi unele mor înainte de a se naşte
Iar alea sucombă hai hui
Şi atunci se risipesc şi dispar
În spaţii triste de regrete
Şi în cuantumuri de nostalgii
Acele care erau posibile
Cândva erau cât pe ce să fie
Dar nu a fost să se împlinească
Ele pe urmă amplifică drame
Şi multiplică alte ne împliniri
Sfârteca ceva prin suflete
Şi taie răni adânc în răsuflări
Ori sfâşie văzduhuri de dor
Sau sfârtecă orizonturi de vise
Odată ar putea cumva să renască
Într-o formă cu totul paralelă
Cu alte profile şi extrem de vagi
Labile psihic şi lascive mintal
De fapt sunt psihedelice pe rol.

poezie de David Boia (14 aprilie 2016)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Guvernele înţeleg că ajutor înseamnă putere. Din acest motiv, guvernele oferă cât mai mult ajutor la cât mai mulţi oameni - pentru că, cu cât sunt mai mulţi oamenii pe care guvernul îi ajută, cu atât sunt mai mulţi oamenii care ajută guvernul.

Neale Donald Walsch în Conversaţii cu Dumnezeu, volumul II (1997)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea roată

Era a cincea roată şi-a plecat
La unchiul ei, un car cu boi, îmi pare,
Dar ditamai în funcţie, cu stare...
Mă rog, i-a dat un post călduţ, de stat.

Căci boi erau să tragă... cât au tras,
Iar cele patru roţi s-au învârtit...
Un timp, nu mult, pân' s-au îmbogăţit
Şi au lăsat-o-n carul de pripas.

Ce să mai stea, să-nvârtă numai ea
Un car falit, cu boii ăia doi?
S-a dus rapid, ca roată de altoi
La car cu bani grămadă... la saltea.

Ce-a tras acolo, nu pot să vă spun,
Dar n-a stat mult, c-a fost control cumplit
Şi noul car de muncă-a fost scutit
Pe câţiva ani – de-un jude, presupun –

Ce ghinion pe roata cea drăguţă!
Păi, chiar aşa, să nu se-nvârtă ea,
Nu să trăiască bine, cum ar vrea,
Dar nici măcar ca-n vechea ei căruţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabula javrei scriitoare

Se spune că-ntr-o curte mare,
Cu multe necuvântătoare
Ce-aveau şi scriitori de rasă,
Acestora le-a cam dat plasă
O javră, maidanez şiret,
Care-i prostise la pachet
Să îl aleagă-n fruntea lor.
Iar mediocrul scriitor
Ştiind că ei au slăbiciuni
S-arate că sunt cei mai buni,
A scos un tabloid banal,
Cu-a lui familie, normal,
Să creadă toţi că-s printre astre
Zburând în clipele albastre.
Şi astfel, cai deştepţi, cocoşi,
Dar şi iezi talentaţi, frumoşi,
Nepricepând jocul murdar
Al unui câine ordinar,
Care-şi voia păstrat ciolanul,
Că postu-i aducea lui banul
Din cotizaţiile plătite
De-aceste fiinţe fraierite,
Au rămas surzi atunci când calul,
Cel mai deştept, le-a dat semnalul
Că-i timpul s-aibă altă soartă,
Că el le va deschide-o poartă
Spre un regat unde cuvântul
Îi va purta pe-ntreg pământul.
Erau alegeri, prin urmare,
Şi se dorea marea schimbare.
Numai că javra a lătrat
Spre cei pe care i-a flatat,
Spunându-le perfid, că el
De n-o fi şef, va fi măcel.
De teamă, mulţi, cu mult talent,
Votară-un câine impotent...

MORALA:
Când javrele-au ca ţintă banul,
Din dinţi nu vor lăsa ciolanul!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!