Miere la masă

Te umple esenţa delicată-a unor flori
care nu mai sunt, devenind
un pârâu subţire ca un fir de păr, pe care tu îl urmezi,
curgând din vasul cu miere peste masă

şi dincolo de uşă şi peste câmp,
şi care-între timp se îngroaşă,

se adânceşte şi devine mai întins, mărginit
de ramurile pinilor şi de pietrele umede,
de urmele lăsate de râşi şi de urşi, până când,

adânc în pădure, tu
clatini coroanele şi rupi coaja unor arbori,

pluteşti în el şi absorbi stropi de pe frunze,
bucăţele de copaci, albine strivite - - - o aromă
alcătuită din toate care s-au pierdut,
în care toate care s-au pierdut se regăsesc.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pragul

poate că stelele vor lumina această noapte
şi vasul gol din care toate visele şi-au luat zborul
va mai purta ecoul unor amintiri

ochii şi-au pierdut strălucirea vieţii
sunetele curg, avalanşă fără conţinut
degetele mele cern neputinţele

oriîncotro aş pleca lumea se deschide în faţă
şi se închide înapoia mea păstrând cerc de tăcere
şi-aşa am trecut prin viaţă fără ca urmele să-mi urmeze

în cartea necuvintelor, sunt spaţii goale
în care se-înfiripă din carne şi sânge
amintiri netrăite şi cuvinte negândite

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tancuri la Praga

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie.

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"

poezie de Evgheni Evtuşenko (23 august 1968)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste care?...

Peste care zi din viaţă, te-am găsit şi admirat
Pe ce faţă şi prefaţă, cartea, rost şi-a terminat?
Am citit-o prea în grabă, foile s-au petrecut
O poveste, colţ de viaţă, ne-a plăcut şi ne-a durut!

Peste care colţ de iarbă, te-am iubit într-un amurg
O durea ca niciodată, braţele care se scurg
Peste mine, peste tine, peste verde lipicios
Frământări aproape line, scurse de sus până jos?

Peste care amintire, să te-aşez, să te păstrez,
Peste care amăgire, peste care dulce crez?
Peste care gând în şoaptă, să te-alung sau să te chem
Peste care zi din viaţă, ai împrăştiat blestem?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul este constituit din două părţi: esenţă şi personalitate. Esenţa omului este ceea ce este el. Per­sonalitatea omului este "ceea ce nu este el". "Ceea ce nu este el" înseamnă: ceea ce este venit din afară, ceea ce a învăţat, sau ceea ce reflectă toate urmele impresiilor exterioare lăsate în memorie şi în senzaţii, toate cuvin­tele şi toate mişcările care i-au fost inoculate, toate aceste sentimente create prin imitaţie, toate acestea "care nu sunt el", toate alcătuiesc personalitatea.

P.D. Ouspensky în Fragment dintr-o învăţătură necunoscută
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Protestul muştelor

Muştele, sponsorizate
Cu bani mulţi de la bizonul
Care-aflat departe,-n state
Cu putere de-a da tonul
Unor bâzâieli ciudate,
La semnalul lui, cu toate,
Au zburat spre piaţa-n care,
Bâzâind, mai mult drogate,
Cereau ca-n ograda mare
Să nu fie guvernate
De albine lucrătoare.
Puteau chiar s-argumenteze
Că guvernul încercase
Ca prin legi s-amnistieze
Pe cei ce îi condamnase,
Mai demult fosta putere
(Acum foarte decăzută),
Care n-a putut da miere
Cât a fost la vârf văzută.
Dar acum, muştele toate,
Îndemnate de muscoiul
Şef de stat, înfierbântate,
Vrând să facă ele roiul,
(Pretextând legea cu hoţii,
Care nici n-a fost votată),
Îi chemau pe idioţii
Din ograda derutată,
Să se-alăture cu toţii
Muştelor şi unor vite
Ce strigau şi ele "hoţii"
Pentru că erau plătite.
Dar, deşi-îşi dorea muscoiul –
Preşedintele de stat –,
Ca-n guvern s-aducă roiul
Muştelor de pe rahat,
Cei mai mulţi din locatarii
Curţii s-au gândit, normal,
Că n-au cap protestatarii
Care uită-un fapt banal:

Dacă orice muscă-ar face
Miere, până şi săracii
Ar putea să-şi umple-n pace
Sacii, de la coada vacii!

poezie de Petronela Slavu din Parlamentul boilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei sînt în. stare să reconstituie, în ordinea în care s-au produs, cînd în desfăşurarea lor triumfă rigoarea, sau într-o ameţitoare dezordine, cînd triumfă fantezia, toate evenirnentele istoriei, mai ales deznodămintele ei, oraşe trecute prin foc şi sabie, spectaculoase bătălii navale, imperii prăbuşite, stăruind asupra ruinei ce s-a abătut peste orice a avut, cîndva, strălucire. Scheletele unor regi, de mult făcute pulbere, ca şi coroanele cu care au fost înmormîntaţi, furate şi pierdute fără urmă, ei le recompun, pînă la ultimul os şi pînă la ultimul diamant

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu te descalţi la uşă

Tu, care te apleci frumos peste toamne,
vino la mine, să sorbim o cafea,
să bârfim un pic, să mai râdem şi noi,
că nu totul e trist şi nu e doar fum peste lume,
mai e şi zâmbet de soare, nu doar bălţi
lăsate de ploi...

Vino să-ţi dau mere culese, din acelea mai dulci,
poate citim împreună ziarul,
nu că ne pasă de ce minciuni se mai scriu,
ci să ne facem din timp o ţigară,
trăgând cu nesaţ clipa grăbită,
ce dă pentru noi cu zarul.

Vom pomeni şi acei poeţi
ce sunt săraci în buzunare,
însă plini de suflet, prea plini, doamne,
că ajung să-şi facă poemele
(să nu plătească facturi)
chiar felinare.

Tu, care îmi dai bineţe şi-atunci când dorm,
făcând mustul cel bun din vise,
să vii într-o cămaşă de in, albă să fie,
dar să nu te descalţi la uşă,
vreau ca urmele tale să spună
că ai fost şi rămâi
plăsmuirea vie.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

La capătul fiecărui fir de păr
e incâlcită o lacrimă pietrificata
Din ea picura un vârf de cântec de dor
îngheţat în privirea-i siropoasă de catifea
peste care el şi-a vărsat strălucirea ochilor
Îşi aluneca degetele peste buze...
printre care el si-a prelins răsuflarea,
gustând ultima soapta pe care i-o lăsase în grabă drumeţul..
Îşi scalda gândurile si-aluneca de-a lungul liniilor palmelor,
pe-acolo pe unde el i-a curs în sânge...
Şi toate cuvintele care-i bat la poarta inimii,
scriu o poezie despre el...
Chiar toate...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierdut în noapte...

Pierdut în noapte...
Lumini şi umbre
Pierdut în noapte...
În clipele sumbre

Pierdut în noapte...
În visul ce-l simt
Pierdut în noapte...
Adânc labirint

Pierdut în noapte...
Speranţe deşarte
Pierdut în noapte...
Eşti tot mai departe

Pierdut în noapte...
Un veşnic nebun
Pierdut în noapte...
Nu am ce să-ţi spun

Pierdut în noapte...
Pierdut de tot
Pierdut în noapte...
Aş vrea să mai pot

Pierdut în noapte...
Pierdut în gânduri
Pierdut în noapte...
Pierdut printre rânduri

Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...
Să fie oare, un nou început?
Pierdut în noapte, pierdut, pierdut...

poezie de Liviu Dumitru Muscă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perdea de timp

Mi-am pierdut sinele
... unde sa-l regasesc?, inciudat
te privesc, cautand o spuza de cuvinte
as fi vrut sa te patimesc, despletita si goala
cand nasteai din tine aluatul timpului...

ai fost descatusata prin mine,
pana la primul sarut, leganat intre gene
pana la prima aroma de noapte
strepezita intre migrene...

iar valurile cantau plictisul ordinar
din care ni s-au innegrit unghiile
din care ni s-au imburghezit clipele
din ce in ce mai chele...

as fi vrut sa te alint
dupa o perdea soioasa de timp
sa-ti recit ere intregi
sa nu mai cunoastem pietre
nici conceptul de seara

dar mi-am pierdut sinele
inlauntrul sinelui tau
contopire vulgară
un inger cu aripi de ceara...

poezie de Cătălin Bizdadea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul timp pe care îl investesc în prepararea hranei s-ar putea să fie motivul pentru care foarte mulţi sunt din ce în ce mai graşi. Asta în timp ce aparatura din casele lor devine din ce în ce mai subţire.

citat din Andrei Laslău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou hibernal

iarna stăpâneşte
prin toate cotloanele oraşului,
ale nervilor
şi ale oaselor

viforul mai smulge câte un geamăt
marilor singuratici

serbările iernii poartă anatema iluziilor,
un viscol mai spulberă zăpada unor vise
uitate pe ţiglele acoperişurilor,
ascult dorinţele unor plopi muribunzi
care se zvârcolesc pe marginea drumului,
o lună albă mă pândeşte sadic
când mă întorc să-mi văd urmele
jalnice lăsate prin viaţă

şi nu ştiu cine şuieră mai tare,
vântul, câinii,
oamenii

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţă multiplicată

Câteodată viaţă noastră e despicată ca un pepene
Din care se scurg sâmburii risipiţi
Păstrăm un un voal subţire peste lumina dinăuntru
Cât să creadă lumea că e o grădină
Însă biserica noastră e adânc ascunsă
Că am şi uitat locul unde sunt inima şi sufletul
În faţă o perdea de fum parfumat cu trandafiri ofiliţi
În spate cuţitul aspru al adevărului nerostit
Şi toate drumurile astea, din faţă în spate
Ne seacă seva copacului ce creşte în noi pipernicit
De atâta teatru prost i-au îngheţat mugurii
Un deşert pustiu acoperit cu flori de plastic
Mormânt adânc săpat din care nu se mai vede
Numele de pe cruce

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri de când eram mai tânar

Sunt buciumul care
răsună prelung
peste amintirile lăsate
dincolo de vreme,
Sunt roua dimineţii
care o bei la izvor de timp,
când rătăceşti prin
deltele stelare ale gândului,
Sunt tot ce vrei.
Te aştept în gând curat
ascuns sub un val
la ţărm de mare,
să ne iubim până
la sfârşitul veacurilor.
Ca să mă recunoşti,
am prins un crin alb
în colţul inimii mele,
Pe frunte am pus chipul
tău aşa cum gândul meu
te ştie dincolo de
timpul care s-a ascuns în noi.
Nu sunt stăpânul timpului,
dar te invit să fii
roua dimineţilor mele.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugen: Astea ce mai sunt?!
Alex: Bile.
Eugen: La ce folosesc?
Alex: Păi... La... Nimic. Sunt doar bilele din colecţia mea; biluţe colorate, de sticlă.
Eugen: Da, desigur; trebuia să ai şi tu vreo ciudăţenie, o colecţie stranie, să nu fi diferit de colegii tăi. Şi ia mai lăsaţi joaca; n-avem timp de pierdut. Strângeţi imediat toate biluţele care s-au înşirat pe aici!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci ce-am pierdut? O mulţime de lucruri. Dacă ar fi să le aştern pe hârtie, aş umple probabil un caiet studenţesc. Lucruri care la vremea respectivă nu mi s-au părut importante, care mi-au adus necazuri, dar şi reversul lor. Am pierdut oameni, obiecte, sentimente. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aş spune că existenţa mea a fost o gaură simbolică într-un buzunar, pe care nu ştiu cum aş putea-o drege cu acul şi aţa.

Haruki Murakami în La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna se apleacă peste tăcerea neagră

Luna se apleacă peste tăcerea neagră,
Făcând-o să se deschidă-n flori sălbatice de sunet
Pe care numai lucrurile verzi le pot auzi.
Un vânticel se ridică deasupra unei livezi,
Înfricoşătoare e litania ei mută devenind sunet.
Un fir din lumina unei stele a căzut în acest copac
Şi se mlădie printre frunze, şoptindu-le să tacă....
Stând printre aceste lucruri, Iubito,
Simţim cuvintele pe care inimile noastre nu le găsesc.

poezie de Maxwell Bodenheim,1892-1954, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!