O altă zi trece prin viaţă

Soarele reflectă lumina pe lună
atunci când va înflori vizibil,
marea îmbrăţişează leneş ţărmul,
printre nori, toamna trage cu ochiul.
Viaţa ne aruncă, mereu şi mereu,
în furtună şi-n centrul ei.
În miezul furtunii
vei găsi un punct central
de pace durabilă,
dacă poţi ajunge la el,
asemenea pescăruşului
care zboară prin centrul liniştit,
dar nu trăieşte acolo.
Ne hrănim din acel spaţiu
fără a respinge
experienţa furtunii.
Nu putem ajunge la centru
fără să trecem
prin furtuna care-l înconjoară.
Un paradox,
această profunzime de nepătruns!
Există o prindere între forme,
un milion de vise gata să se trezească,
născute din această minune eternă,
focul care topeşte gheaţa,
un univers cu galaxii infinite
şi planete care
se mişcă, spiralat, în cicluri.
Sunt fericită să te ştiu,
aici în adâncul meu.
Eşti marea mea albastră,
infinitul mării mele! Atât ni s-a dat!
În mişcarea rapidă, poţi găsi, încă,
o linişte care nu moare.
Imaginea rămasă, zi de zi, aici,
pentru-a rămâne veşnică,
decolorează stelele pe cer.
O lume în oglindă
ca un întreg din puritatea sufletului!
Ai simţit bucuria, ai simţit
şi-o vei mai simţi! Depinde de noi!
A trebuit să trecem prin furtunile interioare
să înţelegem imensitatea cerului interior,
totul prin iubire, prin metamorfoza ei.
Marea eşti tu, marea sunt eu,
mister, nelinişte, necuprins,
exaltare, melancolie,
vibraţie, pură emoţie!
Mulţumesc, dragul meu,
mulţumesc întregirii-n adâncuri.
Lumina soarelui
începe să se estompeze,
dar luna strălucitoare rămâne.
O altă zi trece prin viaţă risipită de timp!

poezie de Irina Lucia Mihalca (19 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce am reuşit să creez fizic în această lume, prin luptă, efort şi suferinţă, returnez înmiit prin celulele mele nemuritoare, tot aşa cum această mică scânteie de viaţă care sunt eu se reîntoarce în proprietatea organică a pământului; eul meu spiritual aparţine universului. Acolo va găsi noi forme şi se va ridica încet până când va ajunge să fie egal cu sufletul colectiv al lumii, şi va avea bucuria de a hrăni o stea cu o fiinţă care se bazează pe efigia mea purificată.

Carl Ludwig Schleich în eseuri (1924)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mantia nopţii

Noaptea continuă să-şi ţeasă vraja,
revarsată tainic în oglinda cerului.
Prin vălurile ei întunecate,
periculos de aproape-ai ajuns.
În aer se simte furtuna din noi,
o tensiune a simţurilor,
acel semnal de alarmă al iubirii.

Învăluită în catifeaua zâmbetului,
îmbrăţişată de braţul cald al gândului,
încercuită de firele inimii tale,
plutim în eternitatea timpului
şi-n răsucirea unui spaţiu,
răspuns la visele noastre.
O poartă prin care-am pătruns,
prin curbe de timp,
dincolo de toate frontierele,
în armonia cântecului ploii,
în adevărul interior
prin care
lumina delicată a emoţiilor
într-un moment de deschidere,
eliberare şi recunoaştere
îşi regăseşte drumul din adâncuri.

Uniţi în abandon,
între realitate şi fantezie,
o linişte străvezie
curge prin noi,
înconjurându-ne,
o clipă încremenită
în zborul spre Absolut.

Un flux, iluzia magică a vieţii,
în căutarea paradisului,
prin care descoperim
flacăra luminii.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine dragul meu...

Lângă tine am învăţat ce-nseamnă să iubeşti
Căci tu eşti totul pentru mine şi nimic mai mult
Şi vreau mereu să-ţi spun cât de drag imi eşti
Căci tu eşti unicul meu sprijin pe acest pământ,

Lângă tine am învăţat prin ploaie să alerg
Să fug de tot ce-nseamnă rău în viaţa mea,
Când toţi mă evitau pentru că te iubesc,
Eu am crezut în tine şi în iubirea ta.

Lângă tine am învăţat cu lacrimi reci, să plâng
Să scriu cuvinte pe care mulţi nu le-nţeleg,
Pe tine te-am păstrat mereu în al meu gând,
Căci tu eşti fericirea ce nu vreau s-o pierd.

Lângă tine am renăscut ţinându-ne de mână
Descoperind mereu noi taine ale iubirii,
Cu tine am trecut prin ploi şi prin furtună
Şi nimic nu poate sta, în calea fericirii.

Lângă tine sunt mereu plină de fericire,
Căci tu eşti talisman ce viaţa-mi ocroteşti
Sunt cea mai fericită de pe această lume,
Când văd câtă iubire poţi să-mi dăruieşti.

Lângă tine sunt alt om, mă simt mai specială
Căci tu-mi aduci lumina fericirii în viaţă,
Când necazuri grele apar în calea mea socială
Tu-mi redai mereu visul şi zămbetul pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (12 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel paradis fără de margini

Dă-mi mâna, dragul meu,
dă-mi mâna
să păşim spre noua dimensiune,
în urmă lasă
muntele durerilor şi
ţipătul limbilor de foc
ce ne străbat gândurile din abisuri. Eşti ca în visul meu,
până unde am ajuns să te simt,
Ai nevoie de atingerea mea,
de arderea simţirilor
care să ne străpungă tăcerea!
Avem nevoie de noi,
în mine iubeşti cântecul
şi cascada lui care-ţi împrăştie zeii negri... Strânge-mă-n braţe, dragul meu,
strânge-mă-n braţe,
cu moartea pre moarte ne-am căutat,
cu viaţa pre viaţă ne-am regăsit. Sunt lumi ce se-ating prin mesaje
transmise în forme noi, dintr-o viaţă în alta,
- iubirea ta dăruită
pentru a mă readuce pe mine aici,
să pot să iubesc, să pot s-o trăiesc - Dă-mi mâna, dragul meu,
dă-mi mâna
să completăm cercul dorit prin timpuri,
acel paradis fără de margini,
- apropierea sufletelor din adâncuri -
Am împărtăşit infinitul, am împărtăşit viaţa,
În mâini avem cheile
unui nou alfabet, cu noi semne şi litere. Ne-am regăsit,
venim exact la momentul potrivit de destin,
- o catedrală construită
şi reîntregită în adâncul fiinţei noastre -
Un punct este totul, noi am atins punctul! Prin derularea semnelor,
ne ascultăm
cuvintele prelungite-n poeme,
- gânduri, şoapte, dorinţe -
În mine iubeşti torentul luminii,
esenţa care
ne absoarbe spaţiul vieţilor
şi care
ne topeşte morţile, dintr-una în alta.

Strânge-mă-n braţe, dragul meu,
strânge-mă-n braţe,
Cine crede că viaţa e-o linie, doar, se înşeală,
Mulţi nu văd dincolo de câţiva paşi! Nu-i vremea încă!
Mulţi călătoresc degeaba
sau, poate,
nu s-au întâlnit cu adevărul lor. Dumnezeu deschide poarta
şi intră doar câte unul;
probabil nu le-a venit rândul,
sunt la un pas de ei,
foarte departe, însă, de căutările lor...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie pentru cei mai frumoşi miri

Pe cerul vieţii mele fluturi zboară...
Ază îţi voi fi mireasă-ntâia oară,
Un vis frumos, un înger de lumină,
Ce-a prins prin tine, Gigi, rădăcină.

S-a aşezat lumina-n diademă...
Azi mi-a jurat o dragoste eternă.
Eternitatea ne va înfia,
Căci tu vei fi al meu şi eu a ta.

Eşti cea mai frumoasă, femeie!

Femeie, astăzi eşti cea mai frumoasă,
Strălucitoare stea din Carul Mare,
Căci Gigi te-a ales să-i fii mireasă...
Să-ţi fie viaţa cânt şi sărbătoare.

Eşti Soarele şi viaţa pentru care
A-nmugurit lumina la altar,
Eşti vis, lumină, pace, sărbătoare,
Eşti dragostea cea fără de hotar.

Eşti trandafirul prin în diadema
Eternului. Căci azi te-ai cununat
Şi stelele vor răsări pe trena
Ce cu iubire-n suflet ai brodat.

Promisiune
De azi cu tine-alerg prin visul meu,
Sunt şi voi fi mereu îngerul tău...
Promisiune, adevăr, dreptate...
Vom fi acelaşi pas până la moarte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dincolo de nefiinţă

Unde-i casa inimii, dragul meu?
În noi, chiar dacă nu prea vedem asta!
În noi sunt toate! Şi cântul, şi poezia,
întreg universul de vise, de culori şi lumini!

De ce doar unii oameni scriu,
de ce doar unii oameni cântă?

Oamenii scriu pentru că sunt impregnaţi de parfumul bucuriei sau tristeţii, a fericirii sau a singurătăţii, pentru că iubesc sau pentru că suferă, aducând, astfel, lumina stelelor atinse prin cuvânt.
Scriu despre emoţiile copleşitoare, trăirile, durerile, bucuriile bogate şi pline de culori ce prind viaţă. Ard, bântuie, tulbură, strigă, ţâşnesc. Acea senzaţie de acum şi aici, la care nu poţi rămâne rece, indiferent, pentru că se întâmplă în adâncul tău, aproape de tine. De întinzi mâna le vei simţi.
Scriu pentru că prin literele aglomerate în adâncuri îşi modelează fiecare stare, idee, dorinţă, respiraţie. Scriu pentru că aşa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăştiate de norii cerului lăuntric.
Scriu pentru că oamenii se îndrăgostesc şi poezia izvorâtă le curge prin sânge, scriu când se despart şi cred că prea puţine sau prea sărace le sunt cuvintele pentru a-şi lămuri cascada de trăiri.
Scriu din dorinţa de a evada, eliberând lanţurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.
Scriu pentru că realitatea li se pare de multe ori absurdă sau, poate, din neputinţă, pentru a stinge propagarea ţipătului auzit din adânc.
Scriu pentru că avem nevoie de noi şi, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate. Scriu pentru că ne imaginăm zâmbetul, lumina şi atingerea celui iubit, zâmbet înflorit dacă nu pe chip, măcar în floarea de lotus din palme sau pe o pernă din apropiere.
Scriu din chemare, din şoapte, din muzica auzită, cu sufletul, prin petalele răsfirate, prin culori şi sunete, scriu privind în oglinda celuilalt, prin gândurile undei intrate, pentru că, prin litere, oamenii se pot întâlni pe cărarea fundaţiei construite.
Scriu ca o rugăciune şi pentru ca să se audă rugăciunea. Scriu, mai mult sau mai puţin, coerent sau aberant, pentru viaţă, ignorând moartea, pentru trecut sau viitor.
Scriu pentru soarele care le inundă cu lumină totul sau prin jocul umbrelor de la lumina lumânării.
Scriu la malul mării sau de pe vârf de munte, sacadat sau în goana impulsului, descifrabil sau nu, printre semnele care stăpânesc timpul - mirări sau întrebări - prin spaţii albe sau puncte ivite din senin, cu linii, virgule sau apostrofuri. Sublim sau anost, la nervi sau în joacă, mutând munţii sau coborând văile, cântând sau plângând.
Scriu modelând, conturând, pictând, sculptând, amestecând, redând într-o măsură sau alta, simfoniile de trăiri, curcubeul de stări, spectrul de lumini sau de umbre ţâşnite din straturile interioare.
Scriu pentru că altfel ar cânta, ar desena, ar dansa, ar privi această lume sau s-ar exprima într-un alt fel, într-o perioadă sau alta de timp.

O eliberare adusă la exterior, amprenta trecută prin filtrul propriilor simţiri, gânduri, crezuri, modelând gândul prin cuvânt, sunet, culoare, materie, metamorfoza creaţiei prin scânteia divină.
Un carusel de stări prin care ne redescoperim, redefinindu-ne!
Spre neuitare, dragul meu!

Pentru o flacără vie ce arde şi dincolo de nefiinţă!
Astăzi desenez flori,
voi ce puteţi să le dăruiţi, nu ezitaţi! ~

poezie de Irina Lucia Mihalca (14 februarie 2012)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul marinar

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici şi, liniştit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,

Un fel de surâs vesel deasupra
Imensităţii reflectând azurul, liberă şi-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă

Acolo unde orizontul întâlneşte marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniştit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?

Ce-înseamnă-o viaţă trăită-n linişte, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?

Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubeşte marea, prieteni,
Şi ştie că voiajul lui s-a terminat?

Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi – pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscoleşte câte- o amintire care doare!

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut –
Şi trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben şi mai palid cu fiece minut.

Paşii mei nu mai sunt uşori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Şi uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept –

Dar, deşi-s bătrân şi uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n sufleţel, prieteni,
Să cânte şi inima să-mi înfioare!

poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoze

Provoc prezentul la duel;
trecutul mă recuperează din întâmplări cotidiene.
În dezmierdările luminii,
tăvălugul de patimi tranchilizează descompunerea timpului.

Activ, nu doar prin simpla deplasare,
măsor timpul cu bătăile inimii;
cu fiecare dintre ele, tămăduiesc metamorfoza,
mă sincronizez patetic cu orele în zbor,
şoaptele paşilor, încă,
lasă urme auzite în memoria mersului...

Chiar dacă amurgul trage cu ochiul,
în marea liniştită,
gust din libertatea de a fi
fără a respinge experienţa furtunii;
numai cine n-a naufragiat niciodată o exclude.

De la viaţă,
am învăţat legea compensaţiei:
cer din ce în ce mai puţin...
Oricum, lucrurile se-ntâmplă!

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea şi omul

Nu vei domestici această mare
prin umilinţă sau extaz,
însă îi poţi râde
în faţă.

Râsul
a fost inventat de cei
care trăiesc puţin,
asemeni un hohot de râs.

Marea, eternă,
nu va învăţa niciodată să râdă.

poezie de Anna Swirszczynska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis plutitor. Viaţa

Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei,
bate într-un timp, pur şi simplu,
îndepărtate sentimente
răsună
deodată şi peste tot,
aşteaptă, la rând, să fie simţite,
apoi vorbite,
ţesute din lacrima durerii
răspândesc lumina
în aşteptare,
în noaptea întunericului.
Prin teatrul de umbre
şi aripile de mătase,
cuvântul întrupat
pulsează
prin sângele inimilor
pentru-a da naştere
zorilor
unei noi dimineţi
care să strălucească.
Viaţa, contopită în infinit,
creşte prin dragoste,
ca stelele care
luminează cerul nopţii
cu dorinţele noastre
brodate
în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare,
mişcare
prin timp şi trupuri,
oglinzile
din ochii noştri,
un labirint de ferestre
atunci când privim din afară.
Ce-i viaţa? Un vis plutitor,
concomitent,
în toate direcţiile,
dezvelind
ochiul albastru
şi flacăra
portocalie a soarelui.
A fost, este şi va fi...

poezie de Irina Lucia Mihalca (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu poţi... Tu eşti...

Tu poţi fi un drum pe care
Paşii vieţii rătăcesc,
Dar şi-ale vieţii picioare
Ce drum bun şi drept croiesc.

Tu poţi fi furtuna care
Rodul verii-l devastează,
Ori vară scăldată-n soare
Care rodu-şi prelucrează.

Tu poţi fi luna din noaptea
Unui suflet călător,
Sau o noapte pentru mintea
Sufletului visător.

Tu poţi fi-un ciclon sub soare
Cere traiu-şi devastează,
Ori o adiere care
Vieţi pustii restaurează.

Tu poţi fi un răsărit
Care luminează minţi
Sau apus nesuferit
Care întunecă vieţi.

Tu poţi fi o rază în valea
Vreunui suflet visător
Sau foc din adânc pe calea
Orişicărui muritor.

Tu eşti roua dimineţii
Care înviorează zorii
Dar şi înnoptarea vieţii
Care-şi tot descarcă norii...

Tu eşti vântul ce sporeşte
Intensitatea furtunii
Şi-adierea ce întăreşte
Fermitatea raţiunii,

Tu eşti mintea aceia care
Cerul vieţii îşi înnoptează,
Dar şi cer sublim cu soare
Care viaţa-şi luminează,

Tu eşti râul care-şi frânge
Luntrea în valurile lui
Dar şi vântul care-o împinge
Spre Limanul Cerului,

Tu eşti marea care-şi frânge
Corăbioara între valuri
Dar şi vântul ce o împinge
Către-a Mântuirii maluri,

Tu eşti răsărit de soare
Ce-şi îmbucură viaţa,
Dar eşti şi apusul care
Dezlănţuie discrepanţa,

Tu eşti raza de lumină
Care aprinde al vieţii foc
Sau un foc ce extermină
Viaţa, fără echivoc!

Tu eşti chipul ce reflectă
Infinitul absolut,
Infinitate perfectă
Într-un chip umil de lut,

Sau, închipuirea firii
Zămislită de păcat,
Ce de formele pieirii
Încă nu s-a dezbrăcat.

Tu-eşti "cununa creaţiunii",
Minune a lui Dumnezeu,
Şi "praf pe cumpăna fântânii"
Dacă El nu-I Domnul tău.

(Tu eşti linişte şi pace,
Tu eşti zarvă şi război,
Tu alegi ceia ce-ţi place
Şi tot tu te plângi apoi
Că ţi-e greu ori că n-ai pace!)

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Carol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simfonia picăturilor noastre

Ai intrat abrupt în poveste, simţi taina
şi pulsul ei care te dezarmează,
legi visele tale la inima mea,
le ţeşi prin ea şi-i binecuvântezi pacea.

O piatră arunci în liniştea apei, sunetul ei
te poate conduce undeva sau altundeva,
departe şi prea aproape, niciodată aici sau acolo,
pretutindeni şi nicăieri. Un ambitus de nepătruns!

Fugi şi rămâi, un cerc tonic al cvintelor,
mergi şi străbaţi amplitudinile lumilor,
mereu aşezat între ele, în permanentă mişcare,
te-arunci printre astre,
- o fugă cu totul tulburătoare -
adierile cerului plutesc între noi, pierduţi în
dezmierdări de cuvinte,
păşim ameţiţi de furtuna dorinţelor.

Secera lui Ceres ţi-a tăiat
întreg câmpul de spice ale temerilor.
Nu aveai unde, nu aveai cum să te-ascunzi,
de tine nu te poţi ascunde!

Te fascinează libertatea pătrunderii,
convenţia noastră ar fi una improbabilă,
parcă una şi-aceeaşi, chiar dacă
se schimbă la fiecare clipă,
- lumea din noi şi lumea din vis -
ştii doar că de undeva am plecat,
însă dacă ajungem, cum şi pe unde, te-ntrebi.

Surprinzi stări neaşteptate, noi forme,
nefiltrate încă, octave intime în claviatură.
Nu crezi că mai eşti sau dacă eşti,
şi-atunci nu mai ştii cine eşti,
ai rămas în cântecul meu, identifici ritmul,
mă priveşti şi mori, în fiecare clipă,
la gândul depărtării.

Respiraţia ta şi-a mea împreună,
parte din această lume ameţitoare,
un paradis cantabil în acest tempo vivace!

Poţi auzi strigătul râului umflat
şi florile scuturate care gem
în briza şi umezeala pământului,
miresmele noastre ne-aruncă în viaţă,
acorduri noi construim
pe orice treaptă a întregii tonalităţi.

Pornim uşor în această simfonie, fiecare coardă-i atinsă,
învăluiţi în arpegiul inimilor, notă de notă, plonjăm în abis,
la marginea visului, inspirăm flacăra şi torţa ei arde
lacrima melodiei cu durerea inimii, dar sufletul
rămâne acolo, dezvăluie armonios cuvântul rotund
al uitării de sine, ne descoperă infinitul, dizolvându-ne.

Tumult, reacţii senzuale, clocotitoare instincte,
celule vii, acelaşi ritm, un abandon, tăcere,
eliberare, întregire, ochii spun totul.
Care dintre noi transpune aceste acorduri?

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mâinile tale

În noi respiră marea lumină,
eclipsând tot întunericul,
clocotitor tablou simfonic
a două inimi
reunite în armonie perfectă,
reflexii stranii perindă
unduiri învăluite-n secunde pointiliste,
sărutul cerului şi-a mării,
acea linie subţire, fierbinte
- pas de deux -,
la graniţa dintre dragoste şi moarte.

Prin noi
- cutiile negre ale Universului -,
clipele colorate rămân inscripţionate,
asemeni hieroglife lor.

În mâinile tale sunt o şoaptă dulce
şi-o strălucire moale,
zâmbind, cu lumina mea
adevărul se confruntă.

În mâinile tale, senzuală îmbrăţişare
trecând prin tandreţea nopţii,
gânduri ascunse se topesc în aer
în timp ce, călătorind clandestin,
toată fericirea rămâne
pe acest pământ, al celor ce, încă, trăiesc...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa.
Intersecţii de raze şi umbre,
punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei.
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea spre tine

Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
- Nec plus ultra -
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.

Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
- Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?

Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.

Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.

Irina Lucia Mihalca

poezie de Irina Lucia Mihalca (18 decembrie 2014)
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii nu se pornesc pe drumul schimbării pentru că nu sunt gata. Nu sunt încă pregătiţi psihic şi emoţional. Scuzele cu: nu am bani, nu ştiu de unde să încep, nu am pe nimeni care să mă ajute, sunt doar mecanisme de apărare ale minţii, prin care te ascunzi şi fugi de schimbare. Când eşti gata, totul apare în cale: maeştri, mentori, oameni care să te ajute, oportunităţi, totul se aranjează pentru tine. Şi sufletul ştie acest lucru, el nu are teamă. Dar mintea te ţine pe loc în limitări, temeri şi convingeri negative. Când vei fi gata să renunţi la ceea ce nu te-a ajutat şi la ceea ce nu te ajută nici în clipa de faţă (gânduri, convingeri, credinţe, obiceiuri), atunci te vei porni pe marele tău drum. Dar cât timp te vei încăpăţâna să faci ca tine şi doar ca tine, crezând că doar tu ai dreptate şi refuzând orice vine spre tine ca şi semn şi lecţie de viaţă, vei rămâne tot în acelaşi punct ani la rând. Ori te vei îmbolnăvi, ori viaţa îţi va da o situaţie şocantă prin care să conştientizezi, dar aceste lucruri sunt dureroase. Ele se întâmplă atunci când sufletul vrea să se salveze, să îţi arate că nu e bine cum trăieşti şi că el nu mai poate aşa. Dar de ce să ajungi acolo, în acel punct dureros? Nu mai bine conştientizezi şi faci schimbările care se cuvin? Ce se poate întâmpla atât de rău?!

citat din Diana Pârje
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai treci din când în când prin viaţa mea...

Dacă un gând fărâmiţat de piatra uitării
În izvor de lacrimi se va transforma,
Vei auzi cântecul neterminat al mării
Trecând din când în când prin viaţa mea.

Dacă mai poţi privi aceeaşi stea
De noi aleasă-n noaptea marilor iubiri,
Mai treci din când în când prin viaţa mea
Ca pe-o alee a unui parc cu amintiri...

De vei auzi un fel de chemare
Din adâncuri de trecut, de undeva,
Răspunde învechitei răni, ce încă doare,
Trecând din când în când prin viaţa mea...

poezie de Cristian Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine,
În fiecare noapte
creştem, ne înălţăm,
Tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe...

Până la Cer,
Dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului străbatem visul,
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit,
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui -
simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună,
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt,
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor,
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură,
Doar luna, rotunda lună, ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.

Totul e soartă, totu-i suspin, clipă,
Totul e un început nesfârşit,
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
Tot mai aproape de tine, de mine, de noi,
Tot ce-a trecut se continuă-n vis,
Atât de aproape şi totuşi departe,
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului
suntem noi -
Departe de zile,
Departe de luni,
Departe de ani,
Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de Irina Lucia Mihalca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Radiografia iubirii spirituale

Ai scris pentru mine peste 5 mii de poezii de dragoste
În ultimii 9 ani de iubire pură
N-ai căutat decât lumina sufletului meu
Şi deschiderea minţii spre universuri înalte
Eu sunt lumina veşnică a versului
Şi tu abătut în lipsurile vieţii
În tumultul de energie stată,
Te înalţi precum un pescăruş,
Deasupra valurilor şi a mulţimii de idei.
Eşti liniştea nopţii şi răsăritul de soare
Plin de idei şi nostalgice vise
Iubitul meu, călător prin lume
Vino, să ne-ntâlnim la malul mării
Şi să vorbim în tăcere, printre particule de nisip
Printre şezlonguri şi mulţime.
Iubitul meu, la răsărit de soare,
Iubitul meu la răsărit de lună.
Să-mi faci colier din alge şi din scoici brăţară
Te voi convinge că exişti în fiecare răsărit,
În versul meu eşti numai tu...
Acel bărbat superb, acea colosală personalitate
Acea minte fără bariere, acel suflet nobil şi curat.
Te voi privi în zare, printre valurile reci...
Tu vei simţi o lumină, ce te inundă şi nu vrei să mai pleci.
Vei sta precum un copil la pieptul mamei sale
Până ce viaţa ne va despărţi,
Până ce timpul va rescrie radiografia unei mari iubiri.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!